KOSTOV contre la BULGARIE

KOSTOV contre la BULGARIE (CtEDO, 2004)

PRIMA SECȚIUNE

DECIZIE

PRIVIND ADMISIBILITATEA

a cererei nr.

o

45980/99

prezentată de Kiril Konstantinov KOSTOV

împotriva Bulgariei

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), sesizată pe 1

er

iulie 2004 în camera compusă din:

Dri.

C.L.

Rozakis

,

președinte

,

G.

Bonello

,

Dna.

S.

Botoucharova

,

Dri.

A.

Kovler

,

V.

Zagrebelsky

,

Dna.

E.

Steiner

,

Dr.

K.

Hajiyev,

judecători

,

și de Dr. S. Quesada

,

grefier adjunct de secțiune

,

Având în vedere petiția sus-menționată introdusă în fața Comisiei Europene a Drepturilor Omului pe 3 iunie 1998,

Având în vedere art. 5 § 2 al Protocolului nr.

o

11 la Convenție, care a transferat Curții competența de a examina petiția,

Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate în răspuns de reclamant,

După deliberare, emite următoarea decizie:

ÎN FAPT

Reclamantul, dl. Kiril Konstantinov Kostov, este un cetățean bulgar, născut în 1958 și locuind la Plovdiv. Ea este reprezentat în fața Curții de doamna

D.

Marinov, avocat la Plovdiv. Guvernul pârât este reprezentat de co-agentul său, doamna

M. Pacheva, din Ministerul Justiției.

A.

Circumstanțele cauzei

Faptele cauzei, după cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează.

Pe 10 decembrie 1997, reclamantul a fost arestat de poliție la Sofia, ca urmare a plângerii depuse de fiica și ex-soția sa. Pe 11 decembrie, a fost audiat de un anchetator din serviciile de instrucție care procedă la punerea sa sub urmărire pentru violul, la trei rânduri, a fiicei sale în vârstă de 16 ani, și l-a plasat în detenție preventivă. Motivele enunțate în ordonanță erau gravitatea infracțiunii și riscul de fug, obstrucționarea anchetei și comiterea unei noi infracțiuni.

Reclamantul susține că ca urmare a arestării sale ar fi fost bătut de polițiști în scopul de a obține mărturii.

Pe 19 decembrie 1997, reclamantul a fost supus unui examen medical la cererea anchetatorului în funcția din dosar, pentru a stabili care era starea sa de sănătate și dacă aceasta era compatibilă cu detenția. Rezultă din documentele medicale ulterioare că reclamantul se plânguse de dureri în piept.

Certificatul întocmit de medic menționează mai multe răniri pe fața și corpul reclamantului: o micăă plăgă acoperită de crustă pe sprânceana dreaptă, o vânătai la nivelul pleoapei inferioare drepte, o vânătai de opt centimetri pe trei la nivelul sub braț drept, mai multe vânătăi de culoare gălbuie pe spate, cea mai importantă atingând unsprezece centimetri pe trei, două vânătăi de o lungime de doisprezece și paisprezece centimetri pe fesele stângi, precum și încă una de zece centimetri pe nouă pe coapsa stângă. Medicul a constatat că rănile au putut fi provocate prin intermediul loviturilor cu obiecte dure de formă cilindrică lungă.

Reclamantul a fost interogat de anchetator pe 30 ianuarie și 9

februarie 1998. A confirmat declarațiile făcute în cursul punerii sub urmărire și a recunoscut faptele.

Mai multe expertize medicale ale reclamantului și ale victimei au fost efectuate.

Pe 26 martie 1998, tatăl reclamantului a remis anchetatorului un recurs împotriva măsurii de detenție, datat 19 martie 1998. Potrivit reclamantului, ar fi depus deja acest recurs pe 19 martie, dar anchetatorlul ar fi omis să-l transmită tribunalului. El expunea că detenția sa nu mai era justificată, deoarece ancheta era încheiată și el recunoscut infracțiunea.

Tribunalul de district al Sofiei a examinat recursul în ședință publică pe 14

aprilie 1998 și l-a declarat inadmisibil pentru târzie, din cauza depășirii termenului de șapte zile prevăzut de art. 152a al Codului de procedură penală.

Potrivit reclamantului, ar fi introdus un nou recurs pe 29 aprilie 1998, fără a preciza în fața cărei autorități. Acest recurs nu ar fi fost examinat.

Reclamantul a fost trimis în judecată în fața tribunalului de district al Sofiei.

O ședință s-a ținut pe 16 iunie 1998, la care reclamantul a fost apărat de un avocat. Interesatul a declarat nevinovat și a indicat că în cursul primelor interogatorii a fost bătut de polițiștii care l-au forțat să mărturisească. După aceea, ar fi confirmat mărturisirile sale în fața anchetatorului, acesta

‑

ul amenințând cu retrimiterea la poliție în caz contrar.

Medicul care a întocmit certificatul medical din 19 decembrie 1997 a fost audiat la ședință. A confirmat constatările și a declarat că era posibil ca rănile constatate să fi fost provocate de lovituri, cu un toiag sau cu un obiect de formă cilindrică. Aceste răniri ar fi putut fi infligiate la momentul indicat de reclamant, dar era imposibil de determinat ora exactă.

La încheierea plăcii, reclamantul a cerut să fie audiat din nou. A declarat confirmă depozițiile făcute în cursul instrucției preliminare, s-a declarat vinovat și a exprimat regrete.

Fiica reclamantului nu se constituise parte civilă și refuzase să mărturisească.

Prin sentință pronunțată în aceeași zi, reclamantul a fost declarat vinovat și condamnat la trei ani de închisoare cu suspensiune. La finalizarea ședinței, tribunalul a ordonat eliberarea acuzatului. A fost efectiv pus în libertate pe 18 iunie 1998.

Niciuna din părți nu a declarat apel, sentința a devenit definitivă la expirarea termenului legal de treizeci de zile.

B.

Dreptul și practica internă relevantă

1.

Plasarea în detenție preventivă

art. 152 din Codul de procedură penală (CPP), în redacția sa la momentul faptelor, prevede plasarea în detenție preventivă a persoanelor acuzate de o infracțiune pasibilă de o pedeapsă de închisoare. Pentru infracțiuni grave cu intenție, adică pedepsite cu o pedeapsă mai mare de cinci ani, ceea ce era cazul violului reprodus reclamantului, plasarea în detenție este efectuată, cu excepția cazului când tot pericol de fug, obstrucționare a anchetei sau comitere a unei noi infracțiuni este evitat. Privind alte infracțiuni, plasarea în detenție nu este efectuată decât atunci când realizarea unui asemenea pericol este plauzibilă.

Plasarea în detenție este efectuată de procuror sau de un anchetator din serviciile de instrucție (следовател).

2.

Controlul judecătoresc al detenției preventive

art. 152a CPP, introdus prin o modificare intră în vigoare pe 12

august 1997, era formulat după cum urmează în părțile sale relevante:

„

(1) Persoana deținută trebuie să i se asigure imediat posibilitatea de a introduce un recurs împotriva detenției sale în fața tribunalului competent, dar nu mai târziu de șapte zile după plasarea în detenție, [tribunalul] se va pronunța în ședință publică cu citarea părților (...).

(3)

Tribunalul dă o ordonanță care nu este susceptibilă de apel (...).

(4)

În caz de schimbare a circumstanțelor, deținutul are din nou posibilitatea de a introduce un recurs judecătoresc împotriva măsurii de detenție.

"

3.

Represiunea actelor de maltratare

Articolele 128-131 ale Codului penal (CP) erigează ca infracțiuni penale faptul de a cauza intenționat altora răniri grave, medii sau ușoare. Comiterea acestor fapte de către un polițist sau un funcționar în exercitarea funcțiilor constituie o calificare agravată a infracțiunii.

Potrivit articolului 287 CP, orice funcționar care utilizează măsuri de constrângere ilegale în scopul de a extorci o depunere de o persoană acuzată, unui martor sau unui expert, este pedepsit cu o pedeapsă putând ajunge până la zece ani de închisoare.

4.

Condiții pentru angajarea acțiunii penale publice

Conform articolelor 186-190 ale Codului de procedură penală, o procedură penală este angajată atunci când autoritățile se află în prezența unui motiv legal (законен повод) și a unor date suficiente care indică faptul că o infracțiune penală a fost comisă (достатъчно данни).

Motivul legal poate fi o notificare (съобщение) adresată procurorului sau anchetatorului că o infracțiune a fost comisă, o publicație în presă, declarații făcute de autorul unei infracțiuni sau percepția directă de către procuror sau anchetator a indiciilor unei infracțiuni.

Notificarea poate fi scrisă sau verbală. Notificările scrise trebuie să poarte semnătura autorului lor. Notificările efectuate verbal sunt înregistrate într-un proces-verbal care este semnat de autorul și autoritatea care o primește.

Pentru majoritatea infracțiunilor grave și pentru toate cele presupuse să fi fost comise de funcționari în exercitarea funcțiilor lor, urmărirea penală nu poate fi intentată de o persoană particulară, doar decizia unui procuror putând să le declanșeze (articolele 56 și 192 CPP, art. 161 CP).

Atunci când refuză să angajeze urmărire penală, procurorul informează imediat persoana care a făcut notificarea (art. 194 alineatele 2 CPP).

Persoana interesată poate introduce un recurs împotriva refuzului de a urmări în fața procurorului superior, care este competent să ordoneze deschiderea unei anchete (art. 194 alineatul 3).

Parchetul este constituit de procurori de district, regionali, de apel și de la Curtea de Casație.

4.

Legea din 1988 privind răspunderea statului pentru prejudiciile cauzate cetățenilor (Закон за отговорността на държавата за вреди причинени на граждани)

Această lege prevede un drept la reparație pentru prejudiciul suferit din cauza actelor administrative, acțiunilor sau inacțiunilor ilegale ale administrației (art. 1) sau ale activității autorităților judiciare, în anumite ipoteze enumerate (art. 2).

PLÂNGERI

1.

Reclamantul se plânge de faptul că nu a fost adus în fața unui judecător sau al alt magistrat autorizat de lege să exercite funcții judiciare imediat după arestare, în încălcare a articolului 5 § 3 al Convenției.

2.

El susține de asemenea că detenția sa era neregulată din cauza absenței atât a unor motive plauzibile de a-l suspecta, acuzația bazandu-se doar pe declarațiile fiicei sale, și a unui risc de fug, având în vedere antecedentele sale penale curate. Invocă la acest subiect art. 5 § 1 c) al Convenției.

3.

Reclamantul se plânge în plus de eșecul achemina și de eșecul de examinare pe fondul recursurilor sale. El consideră deci că a fost privat de acces la un tribunal pentru a contesta legalitatea detenției sale, în încălcare a articolului 5 § 4.

4.

El susține în sfârșit o încălcare a articolului 3 al Convenției din cauza maltratării infligite de poliție după arestare.

ÎN DREPT

A.

Plângere bazată pe art. 3 al Convenției

Reclamantul se plânge de violența care ar fi fost în cauza de către polițiștii în cursul interogatoriului. Invocă la acest sens art. 3 al Convenției, formulat după cum urmează:

„

Nimeni nu poate fi supus torturii nici la pedepse sau tratamente inumane sau degradante.

"

1.

Tezele părților

Guvernul invocă neepuizarea recursurilor interne și susține că la niciun moment cu excepția ședinței de judecată reclamantul nu s-a plâns de violența care ar fi suferit-o. În plus, nu ar fi sesizat tribunalele civile cu o cerere de reparație a prejudiciului eventual suferit, în aplicarea legii privind răspunderea statului.

Pe fond, Guvernul susține că rănile constatate pe corpul reclamantului nu au fost cauzate de polițiști. El consideră că alegațiile de maltratare constituiau o tactică de apărare a reclamantului din care a folosit în momentul în care a negat comiterea infracțiunii. Ulterior, ar fi revenit la această versiune, ar fi mărturisit faptele și nu ar mai fi menționat maltratare.

Reclamantul replicază că legea privind răspunderea statului invocată de Guvern enumeră limitativ ipotezele în care este posibil să se angajeze răspunderea statului, o necunoaștere a articolului 3 al Convenției nefiind inclusă. În orice caz, alocarea de dauneperderi nu ar putea constitui o reparație suficientă în pareil caz. El reamintește că a declarat la ședința tribunalului, în prezența unui procuror, că a fost bătut de polițiști și că aceste afirmații au fost corroborate de depunerea medicului. În aceste circumstanțe, procurorul era în obligația de a efectua o anchetă. Depunerea unei plângeri separate ar fi avut aceeași valoare ca declarațiile făcute la ședință, valoarea unui „

notificare

" făcută procuraturii.

Reclamantul susține că nu a fost capabil să denunțe maltratarea care ar fi suferit-o înainte de ședința de judecată deoarece anchetatorul, care avusese cunoștință de certificatul medical, l-ar fi amenințat cu trimiterea la poliție dacă nu ar fi menținut mărturisirile.

El adaugă că conform jurisprudenței Curții, revine guvernului pârât să justifice originea rănilor constatate pe o persoană deținută.

2.

Aprecierea Curții

Curtea reamintește că regula epuizării recursurilor interne enunțată de art. 35 al Convenției impune persoanelor dorind să intenteze împotriva statului o acțiune în fața unui organ judecătoresc sau arbitral internațional obligația de a utiliza anterior recursurile oferite de sistemul juridic al țării lor. Statele nu trebuie deci să răspundă de actele lor în fața unui organism internațional înainte de a avea posibilitatea de a corecta situația în ordinea juridică internă. Deci, plângerea al cărei obiect este să sesizeze Curtea trebuie mai întâi ridicată, cel puțin în esență, în formele și termenele prescrise de dreptul intern, în fața autorităților naționale corespunzătoare (

Selmouni c. Franța

[GC], nr.

o

25803/94, § 74, CEDO 1999-V).

Pentru ca să se poată considera că a respectat această regulă, un reclamant trebuie să se prevoaleze de recursurile în general disponibile și suficiente pentru a-i permite să obțină reparație a încălcărilor pe care le susține (hotărâre

Aksoy c.

Turcia

din 18 decembrie 1996,

Culegere de hotărâri și decizii

1996-VI, pp.

2275-2276, §§ 51-52).

Revine Guvernului excipând neepuizare să convingă Curtea că recursul era efectiv și disponibil atât în teorie cât și în practică la momentul faptelor, adică că era accesibil, era susceptibil să ofere reclamantului corectarea plângerilor și prezenta perspective rezonabile de succes. Cu toate acestea, o dată ce aceasta s-a demonstrat, revine reclamantului să stabilească că recursul evocat de Guvern a fost de fapt utilizat sau bine, pentru un motiv oarecare, nu era nici adecvat nici efectiv ținând seama de faptele cauzei sau încă că anumite circumstanțe particulare îl dispensau de această obligație (

Akdivar și alții c. Turcia

, hotărâre din 16 septembrie 1996,

Culegere

1996-IV, p.

1211, § 68).

Privitor, în cazul de față, la posibilitatea reclamantului de a introduce o cerere în dauneperderi, Curtea reamintește că pentru a se plânge de sevicii pretins suferite în detenție, calea penală constituie în regulă un recurs adecvat și suficient în scopul articolului 35 § 1 al Convenției. Deci, în ipoteza în care ar fi epuizat toate posibilitățile pe care le deschidea sistemul justiției penale, reclamantul nu ar fi fost obligat să încerce din nou să obțină reparație prin angajarea unei acțiuni civile în dauneperderi (

Assenov și alții c. Bulgarie

, hotărâre din 28 octombrie 1998,

Culegere

1998-VIII, p.

3175, § 86).

Cu toate acestea, în cazul de față, reclamantul nu a depus la autoritățile competente ale parchetului sau ale instrucției o plângere vizând angajarea urmăririi penale împotriva polițiștilor autori de maltratare pe care o susține. Interesatul nu susține că această cale era în principiu lipsită de eficacitate.

Este adevărat că Curtea admite că în anumite circumstanțe particulare un reclamant poate fi dispensat de a epuiza recursurile dreptului intern, ținând seama în special de obligațiile pozitive incombând statului potrivit articolului 3 al Convenției. Cu toate acestea, în cazul de față, chiar admitând că interesatul se putea simți vulnerabil sau teme represalii atâta timp cât era în detenție preventivă, nimic nu permite de a gândi că situația ar fi rămas aceeași după comparitia sa în judecată și eliberare, și nu invocă faptul care l-ar fi împiedicat să depună plângere după acest moment. Deci, Curtea nu observă circumstanțe particulare susceptibile de a dispensa reclamantul de a încerca această cale.

Reclamantul susține mai degrabă că ar fi fost inutil de a depune formal o plângere, în măsura în care declarațiile sale făcute la ședință ar fi avut aceeași valoare juridică.

Curtea observă la acest sens că dacă este posibil potrivit dreptului intern de a depune o plângere sau, potrivit termenilor legii, o „

notificare

" (съобщение), oral, depunerea este în un asemenea caz consemnată într-un proces-verbal și semnată de autorul acesteia. Doar în această ipoteză un plângitor ar fi în dreptul de a aștepta o răspuns formal din partea procurorului și ar avea de altfel posibilitatea, în caz de rezultat nefavorabil, de a contesta aceasta în fața procurorilor de rang superior. Reclamantul, care beneficia în momentul procesului lui de asistența unui avocat, nu putea ignora aceste circumstanțe.

Oricum în cazul de față, reclamantul s-a mulțumit cu a declara că a fost bătut la ședință, în cadrul procedurii penale menite împotriva lui, procedură care manifesta nu avea ca obiect să ofere o corectare corespunzătoare alegațiilor sale de încălcare a articolului 3 al Convenției. În plus, declarațiile reclamantului la ședință aveau scopul evident de a justifica noua sa versiune a faptelor și de a discredita mărturisirile făcute în cursul instrucției. Oricum, la finalizarea ședinței, interesatul a revenit la această versiune și din nou a mărturisit comiterea crimei, fără a menționa eventuale maltratare.

Curtea observă de altfel că la niciun alt moment, în cursul instrucției sau după eliberare, reclamantul nu a supus alegațiile sale autorităților competente. Ulterior, nu s-a înformaze niciodată la parchet dacă investigații au fost efectuate, nici nu s-a plâns procurorilor superiori a absenței unor asemenea investigații.

În vederea acestor circumstanțe, Curtea estimă că în cazul de față reclamantul nu a valabil epuizat recursul de care dispunea în dreptul intern și că se cuvine a accepta excepția ridicată de Guvern.

Rezultă deci că această plângere trebuie respingă pentru neepuizare a recursurilor interne, în aplicare a articolelor 35 §§ 1 și 4 ale Convenției.

B.

Plângeri bazate pe art. 5 al Convenției

Reclamantul ridică mai multe plângeri privitor la art. 5 al Convenției care citește cum urmează în părți relevante:

„

1.

Orice persoană are dreptul la libertate și securitate. Nimeni nu poate fi privat de libertate, cu excepția următoarelor cazuri și pe căile legale: (...)

c)

dacă a fost arestat și deținut pentru a fi adus în fața unei autorități judiciare competente, atunci când există motive plauzibile de a suspecta că a comis o infracțiune sau că există motive rezonabile de a crede la necesitatea de a-l împiedica să comită o infracțiune sau să se sustragă după comitere; (...)

3.

Orice persoană arestată sau deținută, în condițiile prevăzute la alineatul

1

c) al prezentului articol, trebuie adusă urgent în fața unui judecător sau alt magistrat autorizat de lege să exercite funcții judiciare și are dreptul să fie judecată într-un termen rezonabil, sau eliberată în cursul procedurii. (...)

4.

Orice persoană privată de libertate prin arestare sau detenție are dreptul de a introduce un recurs în fața unui tribunal, pentru ca acesta să se pronunțe în scurt timp asupra legalității detenției și să-i ordoneze eliberarea dacă detenția este ilegală. (...)

"

1.

Plângeri privitoare la regularitate și durată de detenție

Reclamantul contesta regularitatea detenției sale privitor la art. 5

Privitor mai întâi la regularitate inițială a plasării în detenție, Curtea consideră că elementele de care dispuneau autoritățile de urmărire, și anume plângerea depusă de ex-soția reclamantului, erau suficiente pentru a justifica suspiciune împotriva lui. Curtea consideră în plus, în scopul articolului 5 § 1 c), că era legitim pentru autoritățile sus-menționate să temă că interesatul ar încerca să fugă sau să obstrucționeze justiția, având în vedere natura, gravitatea și caracterul repetat al infracțiunii.

Apoi, în măsura în care se poate considera că reclamantul susține de asemenea că, pentru motivele precizate mai sus, o detenție prelungită nu era justificată, Curtea consideră că se cuvine să examineze această plângere privitor la art. 5 § 3, potrivit căruia orice persoană deținută are dreptul să fie judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii.

Curtea observă că reclamantul a fost deținut pentru o perioadă de șase luni și opt zile. Nimic nu indică că elementele enumerate mai sus privitoare la justificarea inițială a detenției ar fi suferit, în cursul acestei perioade relativ scurte, schimbări notabile. Deci, în circumstanțele cazului de față și având în vedere faptul că ancheta preliminară și procesul au fost efectuate cu repeziciune și fără perioade de inactivitate notabile, durata detenției nu contravine cererii de „

termen rezonabil

" prevăzut de art. 5 § 3 al Convenției.

Rezultă deci că aceste plângeri trebuie respinse ca manifesto neîntemeiate, în aplicare a articolelor 35 §§ 3 și 4 ale Convenției.

2.

Plângere bazată pe art. 5 § 3 privitoare la eșecul prezentării în fața unui judecător imediat după arestare

Guvernul susține că potrivit articolului 152a din Codul de procedură penală, reclamantul avea posibilitatea de a introduce, în termen de șapte zile, un recurs judecătoresc pentru a controla legalitatea detenției sale preventive. Prin a se abține de a face-o, ar fi renunțat la beneficierea unui asemenea control.

Reclamantul de cealaltă parte consideră că posibilitatea de a introduce un recurs împotriva detenției la care se referă Guvernul constituie un drept privitor la art. 5 § 4. Privitor dreptul de a fi „

urgent

" adus în fața unui judecător garantat de art. 5 § 3, se referă la hotărârile

Assenov

,

Nikolova

și

Shishkov

și susține că nici procurorul, nici anchetatoriu, care erau competenți pentru plasarea în detenție nu răspundeau cerințelor acestei dispoziții.

Curtea estimă, la lumina ansamblului argumentelor părților, că această plângere pune probleme serioase de fapt și drept care nu pot fi rezolvate la această etapă a examinării cererei, ci necesită examinare pe fondul; rezultă deci că această plângere nu ar putea fi declarată manifesto neîntemeiată, în sensul articolului 35 § 3 al Convenției. Niciun alt motiv de inadmisibilitate nu a fost identificat.

3.

Plângere bazată pe art. 5 § 4 privitoare la acces la control judecătoresc al detenției preventive

Reclamantul se plânge de refuzul tribunalului de district de a examina pe fond recursul introdus pe 19 martie 1998, a termenului necesar tribunalului pentru a constata inadmisibilitatea acestui recurs, precum și absenței examinării recursului introdus pe 29 aprilie 1998.

Guvernul consideră că reclamantul dispunea de un recurs judecătoresc pentru a contesta legalitatea detenției sale potrivit articolului 152a din Codul de procedură penală. El nu ar fi totuși folosit această posibilitate în termenul legal de șapte zile. O dată ce acest termen a fost depășit, el avea posibilitatea de a introduce un nou recurs în caz de „

schimbare a circumstanțelor

". În absența menționării unui asemenea schimbări în recursul introdus pe 19 sau 26 martie 1998, tribunalul ar fi cu dreptate refuzat de a-l examina. De altfel, Guvernul observă că niciun recurs datat 29 aprilie 1998 nu figurează în dosarul tribunalului de district.

În răspuns, reclamantul susține că în primele zile după arestare a fost bătut de poliție și nu a fost deci în măsură de a introduce un recurs în termenul de șapte zile. El consideră de altfel că revine persoanei deținute de a decide la ce moment introduce un recurs cum este garantat de art. 5 § 4 al Convenției, care nu ar trebui deci să fie limitat prin termen. Reclamantul reamintește că în hotărâre

Shishkov c. Bulgarie

Curtea a constatat o încălcare a articolului 5 § 4 într-o situație similară unde un prim recurs al reclamantului fuseseșe declarat tardiv, din cauza incertitudinii privitoare la admisibilitatea unor eventuali noi recursuri în absența unei definiții precise a noțiunii de „

schimbare de circumstanțe

".

Curtea estimă, la lumina ansamblului argumentelor părților, că această plângere pune probleme serioase de fapt și drept care nu pot fi rezolvate la această etapă a examinării cererei, ci necesită examinare pe fond

; rezultă deci că această plângere nu ar putea fi declarată manifesto neîntemeiată, în sensul articolului 35 § 3 al Convenției. Niciun alt motiv de inadmisibilitate nu a fost identificat.

Din aceste motive, Curtea, unanim,

Declară

admisibile, cu rezerva oricărui fond, plângerile reclamantului privitoare la eșecul prezentării în fața unui judecător imediat după arestare (art. 5 § 3) și eșecul de acces la tribunal pentru a contesta legalitatea detenției sale (art. 5 § 4) ;

Declară

petiția inadmisibilă pentru rest.

Santiago

Quesada

Christos

Rozakis

Grefier adjunct

Președinte

PREMIÈRE SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n

o

45980/99

présentée par Kiril Konstantinov KOSTOV

contre la Bulgarie

La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 1

er

juillet 2004 en une chambre composée de:

MM.

C.L.

Rozakis

,

président

,

G.

Bonello

,

M

me

S.

Botoucharova

,

MM.

A.

Kovler

,

V.

Zagrebelsky

,

M

me

E.

Steiner

,

M.

K.

Hajiyev,

juges

,

et de M.

S. Quesada

,

greffier adjoint de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite devant la Commission européenne des Droits de l’Homme le 3 juin 1998,

Vu l’article 5 § 2 du Protocole n

o

11 à la Convention, qui a transféré à la Cour la compétence pour examiner la requête,

Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante:

EN FAIT

Le requérant, M. Kiril Konstantinov Kostov, est un ressortissant bulgare, né en 1958 et résidant à Plovdiv. Il est représenté devant la Cour par M

e

D.

Marinov, avocat à Plovdiv. Le gouvernement défendeur est représenté par son co-agent, M

me

M. Pacheva, du Ministère de la Justice.

A.

Les circonstances de l’espèce

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.

Le 10 décembre 1997, le requérant fut arrêté par la police à Sofia, suite à la plainte déposée par sa fille et son ex-épouse. Le 11 décembre, il fut entendu par un enquêteur des services de l’instruction qui procéda à sa mise en examen pour le viol, à trois reprises, de sa fille âgée de 16 ans, et le plaça en détention provisoire. Les motifs énoncés dans l’ordonnance étaient la gravité de l’infraction et le risque de fuite, d’entrave à l’enquête et de commission de nouvelle infraction.

Le requérant soumet que suite à son arrestation il aurait été battu par les policiers dans le but d’obtenir des aveux.

Le 19 décembre 1997, le requérant fut soumis à un examen médical à la demande de l’enquêteur en charge du dossier, afin d’établir quel était son état de santé et si celui-ci était compatible avec la détention. Il ressort des documents médicaux postérieurs que le requérant s’était plaint de douleurs à la poitrine.

Le certificat établi par le médecin fait état de plusieurs blessures sur le visage et le corps du requérant: une petite plaie couverte de croûte sur le sourcil droit, une ecchymose au niveau de la paupière inférieure droite, une ecchymose de huit centimètres sur trois au niveau de l’aisselle droite, plusieurs ecchymoses de couleur jaunâtre sur le dos, la plus importante atteignant onze centimètres sur trois, deux ecchymoses d’une longueur de douze et quatorze centimètres sur la fesse gauche, ainsi qu’une autre de dix centimètres sur neuf sur la cuisse gauche. Le médecin constata que les blessures ont pu être provoquées au moyen de coups avec des objets durs de forme cylindrique allongée.

Le requérant fut interrogé par l’enquêteur le 30 janvier et le 9

février 1998. Il confirma les déclarations faites lors de la mise en examen et reconnut les faits.

Plusieurs expertises médicales du requérant et de la victime furent effectuées.

Le 26 mars 1998, le père du requérant remit à l’enquêteur un recours contre la mesure de détention, daté du 19 mars 1998. Aux dires du requérant, il aurait déjà déposé ce recours le 19 mars, mais l’enquêteur aurait manqué de le transmettre au tribunal. Il y exposait que sa détention ne se justifiait plus, dès lors que l’enquête était clôturée et qu’il avait reconnu l’infraction.

Le tribunal de district de Sofia examina le recours en audience publique le 14

avril 1998 et le déclara le recours irrecevable pour cause de tardiveté, en raison du dépassement du délai de sept jours prévu à l’article 152a du Code de procédure pénale.

Selon le requérant, il aurait introduit un nouveau recours le 29 avril 1998, sans préciser devant quelle autorité. Ce recours n’aurait pas été examiné.

Le requérant fut renvoyé en jugement devant le tribunal de district de Sofia.

Une audience se tint le 16 juin 1998, à laquelle le requérant fut défendu par un avocat. L’intéressé y clama son innocence et indiqua que lors des premiers interrogatoires il avait été battu par les policiers qui l’avaient forcé à avouer. Par la suite, il aurait confirmé ses aveux devant l’enquêteur, celui

‑

ci l’ayant menacé de le renvoyer chez les policiers dans le cas contraire.

Le médecin ayant établi le certificat médical du 19 décembre 1997 fut entendu à l’audience. Il confirma les constatations faites et déclara qu’il était possible que les blessures constatées aient été provoquées par des coups, avec une matraque ou un objet de forme cylindrique. Ces blessures auraient pu être infligées au moment indiqué par le requérant, mais il était impossible de déterminer l’heure exacte.

Au moment de la clôture des débats, le requérant demanda à être entendu de nouveau. Il déclara confirmer les dépositions faites pendant l’instruction préliminaire, s’avoua coupable et exprima des regrets.

La fille du requérant ne s’était pas constituée partie civile et avait refusé de témoigner.

Par jugement prononcé le même jour, le requérant fut reconnu coupable et condamné à trois ans d’emprisonnement avec sursis. A l’issue de l’audience, le tribunal ordonna l’élargissement de l’accusé. Il fut effectivement remis en liberté le 18 juin 1998.

Aucune des parties n’ayant interjeté appel, le jugement devint définitif à l’expiration du délai légal de trente jours.

B.

Le droit et la pratique internes pertinents

1.

Le placement en détention provisoire

L’article 152 du Code de procédure pénale (CPP), dans sa rédaction au moment des faits, prévoit le placement en détention provisoire des personnes accusées d’une infraction passible d’une peine d’emprisonnement. Pour les infractions intentionnelles graves, c’est à dire punies d’une peine supérieure à cinq ans, ce qui était le cas du viol reproché au requérant, le placement en détention est effectué, sauf lorsque tout danger de fuite, d’entrave à l’enquête ou de commission d’une nouvelle infraction est écarté. En ce qui concerne les autres infractions, le placement en détention n’est effectué que lorsque la réalisation d’un tel danger est vraisemblable.

Le placement en détention est effectué par le procureur ou par un enquêteur des services de l’instruction (следовател).

2.

Contrôle judiciaire de la détention provisoire

L’article 152a CPP, introduit par un amendement entré en vigueur le 12

août 1997, était libellé comme suit en ces parties pertinentes:

«

(1) La personne détenue doit se voir immédiatement assurer la possibilité d’introduire un recours contre sa détention auprès du tribunal compétent, mais pas plus tard que sept jours après le placement en détention, [le tribunal] se prononcera en audience publique avec citation des parties (...).

(3)

Le tribunal rend une ordonnance qui n’est pas susceptible d’appel (...).

(4)

En cas de changement des circonstances, le détenu a de nouveau la possibilité d’introduire un recours judiciaire contre la mesure de détention.

»

3.

La répression des actes de mauvais traitements

Les articles 128 à 131 du Code pénal (CP) érigent en infractions pénales le fait de causer intentionnellement à autrui des blessures graves, moyennes ou légères. La commission de ces faits par un policier ou un fonctionnaire dans l’exercice de ses fonctions constitue une qualification aggravée de l’infraction.

En vertu de l’article 287 CP, tout fonctionnaire qui utilise des mesures coercitives illégales dans le but d’extorquer une déposition d’une personne accusée, d’un témoin ou d’un expert, est puni d’une peine pouvant aller jusqu’à dix ans d’emprisonnement.

4.

Conditions à l’engagement de l’action publique

Au terme des articles 186 à 190 du Code de procédure pénale, une procédure pénale est engagée lorsque les autorités sont en présence d’un motif légal (законен повод) et d’éléments suffisants indiquant qu’une infraction pénale a été commise (достатъчно данни).

Le motif légal peut être un signalement (съобщение) adressé au procureur ou à l’enquêteur qu’une infraction a été commise, une publication dans la presse, les déclarations faites par l’auteur d’une infraction ou la perception directe par le procureur ou l’enquêteur d’indices d’une infraction.

Le signalement peut être écrit ou verbal. Les signalements écrits doivent porter la signature de leur auteur. Les signalements effectués verbalement sont consignés dans un procès-verbal qui est signé par son auteur et l’autorité qui le reçoit.

Pour la plupart des infractions graves et pour toutes celles supposées avoir été commises par des fonctionnaires dans l’exercice de leurs fonctions, les poursuites pénales ne peuvent être intentées par un particulier, seule la décision d’un procureur pouvant les déclencher (articles 56 et 192 CPP, article 161 CP).

Lorsqu’il refuse d’engager des poursuites pénales, le procureur en informe immédiatement la personne, auteur du signalement (article 194 alinéa 2 CPP).

La personne concernée peut introduire un recours contre le refus de poursuivre devant le procureur supérieur, qui est compétent pour ordonner l’ouverture d’une enquête (article 194 alinéa 3).

Le parquet est constitué de procureurs de district, régionaux, d’appel et auprès de la Cour de cassation.

4.

La loi de 1988 sur la responsabilité de l’Etat pour les dommages causés aux particuliers (Закон за отговорността на държавата за вреди причинени на граждани)

Cette loi prévoit un droit à réparation pour le préjudice subi en raison d’actes administratifs, d’actions ou d’inactions illégaux de l’administration (article 1) ou de l’activité des autorités judiciaires, dans certaines hypothèses énumérées (article 2).

GRIEFS

1.

Le requérant se plaint de ne pas avoir été traduit devant un juge ou un autre magistrat habilité par la loi à exercer des fonctions judiciaires aussitôt après son arrestation, en violation de l’article 5 § 3 de la Convention.

2.

Il maintient également que sa détention était irrégulière en raison de l’absence à la fois de raisons plausibles de le soupçonner, l’accusation se basant uniquement sur les déclarations de sa fille, et d’un risque de fuite, eu égard à son casier judiciaire vierge. Il invoque à ce sujet l’article 5 § 1 c) de la Convention.

3.

Le requérant se plaint en outre du défaut d’acheminement et du défaut d’examen au fond de ses recours. Il considère ainsi avoir été privé de l’accès à un tribunal pour contester la légalité de sa détention, en violation de l’article 5 § 4.

4.

Il allègue enfin une violation de l’article 3 de la Convention en raison des mauvais traitements infligés par la police après son arrestation.

EN DROIT

A.

Grief tiré de l’article 3 de la Convention

Le requérant se plaint des violences dont il aurait fait l’objet de la part des policiers au cours de l’interrogatoire. Il invoque à cet égard l’article 3 de la Convention, ainsi libellé:

«

Nul ne peut être soumis à la torture ni à des peines ou traitements inhumains ou dégradants.

»

1.

Thèses des parties

Le Gouvernement excipe du non-épuisement des recours internes et met en avant qu’à aucun moment excepté à l’audience de jugement le requérant ne s’est plaint des violences qu’il aurait subies. En outre, il n’aurait pas saisi les tribunaux civils d’une demande en réparation du préjudice éventuellement subi, en application de la loi sur la responsabilité de l’Etat.

Sur le fond, le Gouvernement soutient que les blessures constatées sur le corps du requérant n’ont pas été causées par les policiers. Il considère que les allégations de mauvais traitements constituaient une tactique de défense du requérant dont il a usé au moment où il a nié avoir commis l’infraction. Par la suite, il serait revenu sur cette version, aurait avoué les faits et n’aurait plus mentionné de mauvais traitements.

Le requérant réplique que la loi sur la responsabilité de l’Etat invoquée par le Gouvernement énumère limitativement les hypothèses dans lesquelles il est possible d’engager la responsabilité de l’Etat, une méconnaissance de l’article 3 de la Convention n’y figurant pas. En tout état de cause, l’allocation de dommages et intérêts ne saurait constituer une réparation suffisante dans pareil cas. Il rappelle qu’il a déclaré à l’audience du tribunal, en présence d’un procureur, qu’il avait été battu par les policiers et que ces affirmations ont été corroborées par la déposition du médecin. Dans ces circonstances, le procureur était dans l’obligation d’effectuer une enquête. Le dépôt d’une plainte distincte aurait eu la même valeur que les déclarations faites à l’audience, la valeur d’un «

signalement

» fait au parquet.

Le requérant soutient qu’il n’a pas été en mesure de dénoncer les mauvais traitements qu’il avait subis avant l’audience de jugement car l’enquêteur, qui avait eu connaissance du certificat médical, l’aurait menacé de le renvoyer aux policiers s’il ne maintenait pas ses aveux.

Il ajoute que selon la jurisprudence de la Cour, il incombe au gouvernement défendeur de justifier de l’origine des blessures constatées sur une personne détenue.

2.

Appréciation de la Cour

La Cour rappelle que la règle de l’épuisement des voies de recours internes énoncée à l’article 35 de la Convention impose aux personnes désireuses d’intenter contre l’Etat une action devant un organe judiciaire ou arbitral international l’obligation d’utiliser auparavant les recours qu’offre le système juridique de leur pays. Les Etats n’ont donc pas à répondre de leurs actes devant un organisme international avant d’avoir eu la possibilité de redresser la situation dans leur ordre juridique interne. Ainsi, le grief dont on entend saisir la Cour doit d’abord être soulevé, au moins en substance, dans les formes et délais prescrits par le droit interne, devant les autorités nationales appropriées (

Selmouni c. France

[GC], n

o

25803/94, § 74, CEDH 1999-V).

Pour que l’on puisse considérer qu’il a respecté cette règle, un requérant doit se prévaloir des recours normalement disponibles et suffisants pour lui permettre d’obtenir réparation des violations qu’il allègue (arrêt

Aksoy c.

Turquie

du 18 décembre 1996,

Recueil des arrêts et décisions

1996-VI, pp.

2275-2276, §§ 51-52).

Il incombe au Gouvernement excipant du non-épuisement de convaincre la Cour que le recours était effectif et disponible tant en théorie qu’en pratique à l’époque des faits, c’est-à-dire qu’il était accessible, était susceptible d’offrir au requérant le redressement de ses griefs et présentait des perspectives raisonnables de succès. Cependant, une fois cela démontré, c’est au requérant qu’il revient d’établir que le recours évoqué par le Gouvernement a en fait été employé ou bien, pour une raison quelconque, n’était ni adéquat ni effectif compte tenu des faits de la cause ou encore que certaines circonstances particulières le dispensaient de cette obligation (

Akdivar et autres c. Turquie

, arrêt du 16 septembre 1996,

Recueil

1996-IV, p.

1211, § 68).

Concernant, dans le cas de l’espèce, la possibilité pour le requérant d’introduire une demande en dommages et intérêts, la Cour rappelle que pour se plaindre de sévices prétendument subis en détention, la voie pénale constitue en règle générale un recours adéquat et suffisant aux fins de l’article 35 § 1 de la Convention. Dès lors, dans l’hypothèse où il aurait épuisé toutes les possibilités que lui ouvrait le système de la justice pénale, le requérant n’aurait pas été tenu d’essayer une nouvelle fois d’obtenir réparation en engageant au civil une action en dommages et intérêts (

Assenov et autres c. Bulgarie

, arrêt du 28 octobre 1998,

Recueil

1998-VIII, p.

3175, § 86).

Toutefois, en l’espèce, le requérant n’a pas déposé auprès des autorités compétentes du parquet ou de l’instruction une plainte visant l’engagement de poursuites pénales contre les policiers auteurs des mauvais traitements qu’il allègue. L’intéressé ne soutient pas que cette voie était en principe dépourvue d’efficacité.

Il est vrai que la Cour admet que dans certaines circonstances particulières un requérant peut être dispensé d’épuiser les recours de droit interne, eu égard notamment aux obligations positives incombant à l’Etat au titre de l’article 3 de la Convention. Toutefois, en l’espèce, même en admettant que l’intéressé ait pu se sentir vulnérable ou craindre des représailles tant qu’il était en détention provisoire, rien ne permet de penser que la situation soit demeurée la même après son passage en jugement et sa remise en liberté, et il n’invoque aucune fait qui l’aurait empêché de porter plainte après ce moment. Dès lors, la Cour ne relève pas de circonstances particulières susceptibles de dispenser le requérant de tenter cette voie.

Le requérant soutient plutôt qu’il aurait été inutile de porter formellement une plainte, dans la mesure où ses déclarations faites à l’audience auraient la même valeur juridique.

La Cour relève à cet égard que s’il est possible selon le droit interne de déposer une plainte ou, selon les termes de la loi, un «

signalement

» (съобщение), oralement, la déposition est dans un tel cas consignée dans un procès-verbal et signée par son auteur. Uniquement dans cette hypothèse un plaignant serait en droit d’attendre une réponse formelle de la part du procureur et aurait d’ailleurs la possibilité, en cas d’issue défavorable, de contester celle-ci devant les procureurs de rang supérieur. Le requérant, qui bénéficiait au moment de son procès de l’assistance d’un avocat, ne pouvait ignorer ces circonstances.

Or en l’espèce, le requérant s’est contenté de déclarer qu’il avait été battu à l’audience, dans le cadre de la procédure pénale menée à son encontre, procédure qui n’avait manifestement pas pour objet d’offrir un redressement approprié à ses allégations de violation de l’article 3 de la Convention. En outre, les déclarations du requérant à l’audience avaient pour but évident de justifier sa nouvelle version des faits et de porter le discrédit sur les aveux faits pendant l’instruction. Or, en fin d’audience, l’intéressé est revenu sur cette version et a de nouveau avoué avoir commis le crime, sans faire mention d’éventuels mauvais traitements.

La Cour relève par ailleurs qu’à aucun autre moment, pendant l’instruction ou après sa remise en liberté, le requérant n’a soumis ses allégations aux autorités compétentes. Par la suite, il ne s’est jamais enquis auprès du parquet si des investigations avaient été effectuées, ni s’est plaint auprès des procureurs supérieurs de l’absence de telles investigations.

Au vu de ces circonstances, la Cour estime qu’en l’espèce le requérant n’a pas valablement épuisé le recours dont il disposait en droit interne et qu’il échet de faire droit à l’exception soulevée par le Gouvernement.

Il s’ensuit que ce grief doit être rejeté pour non-épuisement des voies de recours internes, en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention.

B.

Griefs tirés de l’article 5 de la Convention

Le requérant soulève plusieurs griefs au regard de l’article 5 de la Convention qui se lit comme suit en ses parties pertinentes:

«

1.

Toute personne a droit à la liberté et à la sûreté. Nul ne peut être privé de sa liberté, sauf dans les cas suivants et selon les voies légales: (...)

c)

s’il a été arrêté et détenu en vue d’être conduit devant l’autorité judiciaire compétente, lorsqu’il y a des raisons plausibles de soupçonner qu’il a commis une infraction ou qu’il y a des motifs raisonnables de croire à la nécessité de l’empêcher de commettre une infraction ou de s’enfuir après l’accomplissement de celle-ci; (...)

3.

Toute personne arrêtée ou détenue, dans les conditions prévues au paragraphe

1

c) du présent article, doit être aussitôt traduite devant un juge ou un autre magistrat habilité par la loi à exercer des fonctions judiciaires et a le droit d’être jugée dans un délai raisonnable, ou libérée pendant la procédure. (...)

4.

Toute personne privée de sa liberté par arrestation ou détention a le droit d’introduire un recours devant un tribunal, afin qu’il statue à bref délai sur la légalité de sa détention et ordonne sa libération si la détention est illégale. (...)

»

1.

Griefs relatifs à la régularité et à la durée de la détention

Le requérant conteste la régularité de sa détention au regard de l’article 5

En ce qui concerne tout d’abord la régularité initiale du placement en détention, la Cour considère que les éléments dont disposaient les autorités de poursuite, à savoir la plainte déposée par l’ex-épouse du requérant, étaient suffisants pour justifier des soupçons contre lui. La Cour considère en outre, pour les besoins de l’article 5 § 1 c), qu’il était légitime pour lesdites autorités de craindre que l’intéressé tente de s’enfuir ou de faire obstruction à la justice, eu égard à la nature, à la gravité et au caractère répété de l’infraction.

Ensuite, dans la mesure où l’on peut considérer que le requérant soutient également que, pour les raisons précitées, une détention prolongée ne se justifiait pas, la Cour considère qu’il convient d’examiner ce grief au regard de l’article 5 § 3, selon lequel toute personne détenue a le droit d’être jugée dans un délai raisonnable ou libérée pendant la procédure.

La Cour observe que le requérant a été détenu pour une période de six mois et huit jours. Rien n’indique que les éléments énoncés ci-dessus sur la justification initiale de la détention aient subi, pendant cette période relativement courte, des changements notables. Dès lors, dans les circonstances de l’espèce et eu égard au fait que l’enquête préliminaire et le procès ont été menés avec célérité et sans périodes d’inactivité notables, la durée de la détention ne contrevient pas à l’exigence de «

délai raisonnable

» prévue à l’article 5 § 3 de la Convention.

Il s’ensuit que ces griefs doivent être rejetés comme manifestement mal fondés, en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

2.

Grief tiré de l’article 5 § 3 concernant le défaut de présentation devant un juge aussitôt après l’arrestation

Le Gouvernement met en avant qu’en vertu de l’article 152a du Code de procédure pénale, le requérant avait la possibilité d’introduire, dans un délai de sept jours, un recours judiciaire afin de contrôler la légalité de sa détention provisoire. En s’abstenant de la faire, il aurait renoncé à bénéficier d’un tel contrôle.

Le requérant quant à lui considère que la possibilité d’introduire un recours contre la détention à laquelle se réfère le Gouvernement constitue un droit au regard de l’article 5 § 4. En ce qui concerne le droit d’être «

aussitôt

» traduit devant un juge garanti par l’article 5 § 3, il se réfère aux arrêts

Assenov

,

Nikolova

et

Shishkov

et soutient que ni le procureur, ni l’enquêteur, qui étaient compétents pour le placement en détention ne répondaient aux exigences de cette disposition.

La Cour estime, à la lumière de l’ensemble des arguments des parties, que ce grief pose de sérieuses questions de fait et de droit qui ne peuvent être résolues à ce stade de l’examen de la requête, mais nécessitent un examen au fond; il s’ensuit que ce grief ne saurait être déclaré manifestement mal fondé, au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Aucun autre motif d’irrecevabilité n’a été relevé.

3.

Grief tiré de l’article 5 § 4 concernant l’accès à un contrôle juridictionnel de la détention provisoire

Le requérant se plaint du refus du tribunal de district d’examiner au fond son recours introduit le 19 mars 1998, du délai qui a été nécessaire au tribunal pour constater l’irrecevabilité de ce recours, ainsi que de l’absence d’examen de son recours introduit le 29 avril 1998.

Le Gouvernement considère que le requérant disposait d’un recours judiciaire pour contester la légalité de sa détention en vertu de l’article 152a du Code de procédure pénale. Il n’aurait cependant pas fait usage de cette possibilité dans le délai légal de sept jours. Une fois ce délai dépassé, il avait la possibilité d’introduire un nouveau recours en cas de «

changement des circonstances

». En l’absence de mention d’un tel changement dans le recours introduit le 19 ou le 26 mars 1998, le tribunal aurait à juste titre refusé de l’examiner. Par ailleurs, le Gouvernement relève qu’aucun recours en date du 29 avril 1998 ne figure au dossier du tribunal de district.

En réponse, le requérant met en avant que dans les premiers jours de son arrestation il avait été battu par la police et n’avait dans ces circonstances pas été en mesure d’introduire un recours dans le délai de sept jours. Il considère en outre qu’il appartient à la personne détenue de décider à quel moment introduire un recours tel que garanti par l’article 5 § 4 de la Convention, qui ne devrait dès lors être limité par un délai. Le requérant rappelle que dans l’arrêt

Shishkov c. Bulgarie

la Cour a constaté une violation de l’article 5 § 4 dans une situation similaire où un premier recours du requérant avait été déclaré tardif, en raison de l’incertitude sur la recevabilité d’éventuels nouveaux recours en l’absence de définition précise de la notion de «

changement de circonstances

».

La Cour estime, à la lumière de l’ensemble des arguments des parties, que ce grief pose de sérieuses questions de fait et de droit qui ne peuvent être résolues à ce stade de l’examen de la requête, mais nécessitent un examen au fond

; il s’ensuit que ce grief ne saurait être déclaré manifestement mal fondé, au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Aucun autre motif d’irrecevabilité n’a été relevé.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

Déclare

recevables, tous moyens de fond réservés, les griefs du requérant concernant le défaut de présentation devant un juge aussitôt après son arrestation (article 5 § 3) et le défaut d’accès à un tribunal pour contester la légalité de sa détention (article 5 § 4) ;

Déclare

la requête irrecevable pour le surplus.

Santiago

Quesada

Christos

Rozakis

Greffier adjoint

Président