A DOUA DECIZIE PARTIALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 65849/01 prezentate de Hasan Celle GÜZEL împotriva Turciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care se află la 10 iunie 2003 într-o cameră compusă din domnii J.-P. Costa președinte Loucaide Türmen Bîrsan Jungwiert Butkevych Thomassen, judecători și domnii Dolle, graffière de secțiune Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 3 ianuarie 2001, După ce a deliberat, face următoarea decizie DE FAPT Reclamantul, dl Hasan Cel Güzel, este un resortisant turc, născut în 1945 și rezident la Ankara. El este reprezentat în fața Curții de către dl Özhan, avocat la Ankara. Circumstanțele din speță Faptele cauzei, astfel cum au fost prezentate de reclamant, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamantul, un fost ministru și deputat, a fost, la momentul faptelor, președinte al Partidului Renașterii (Yeniden Dopuș Partsi la 13 iunie 1998, a ținut un discurs la o întrunire în aer liber, organizată de orașul Kayseri, pe tema drepturilor omului. La 17 noiembrie 1998, procurorul Republicii lângă curtea de securitate a statului Ankara a intentat o acțiune penală împotriva reclamantului. Pe baza discursului pronunțat, el îi reproșa că a dorit să instige poporul la ură și la dușmănie pe baza unei distincții bazate pe apartenența la o religie, infracțiune menționată la art. 312 alineatul (2) din Codul penal. ÎN URMA din 12 ianuarie 1999, în urma contestațiilor formulate de reclamant cu privire la autenticitatea retranscrierii la: înregistrare, instanța de securitate a statului a dispus o expertiză. În plus, aceasta l-a autorizat pe solicitant să verse dezbaterilor altor casete decât cea produsă de poliție. În fața Curții de Securitate a Uniunii Europene, reclamantul și reprezentanții săi au susținut că elementele constitutive ale dreptului de proprietate prevăzut la art. 312 alineatul (2) din Codul penal nu erau reunite în cazul de față. El și-a exprimat opiniile politice și și-a exprimat opiniile în calitate de președinte al unui partid politic. Reprezentanții săi au indicat că instanța nu a ținut discursul în ansamblul său și că clientul lor nu a beneficiat de un proces echitabil în sensul art. 6 din Convenție, în măsura în care nu a ascultat martorii cu descărcare de gestiune, precum și polițiștii care au întocmit procesul-verbal de înregistrare. Ei au susținut că condamnarea clientului lor ar constitui o încălcare a articolelor 7, 9, 10 și 11 din convenție și au solicitat, în subsidiar, Curții să suspende judecata în temeiul Legii nr. 4454. Printr-o hotărâre din 27 ianuarie 2000, Curtea de Securitate a statului l-a recunoscut pe reclamant vinovat de faptele care i-au fost reproșate și l-a condamnat la un an de închisoare, precum și la o amendă de 160 000 de lire turcești. (...) le privează pe surorile noastre de toate drepturile lor acționând în conformitate cu un așa-zis regulament adoptat în mod ilegal [și] în contradicție cu acest articol [,] această lege [lege aplicabilă în acest domeniu] (...) ce mentalitate poate admite să-i trateze ca pe niște cetățeni de clasa a doua din cauza eșarfelor lor, deoarece ele s-au acoperit din cauza convingerilor lor (...) în Turcia se vorbește despre problema fundamentalismului mincinos de un an și jumătate. Înalții responsabili de chestiuni, sub acoperirea luptei împotriva fundamentalismului, au început o luptă împotriva ținutei de îmbrăcăminte a poporului, împotriva convingerilor sale (...) Profesorii care refuză accesul studenților la cursuri din cauza eșarfelor lor sunt reacționari[,] sectari. La 4 februarie, tancurile au mărșăluit pur și simplu ca urmare a celebrării serii a Ierusalimului (...) sub pretextul luptei împotriva fundamentalismului, ei au luptat împotriva convingerii poporului (...) printr-o hotărâre din 3 iulie 2000, Curtea de Casație a confirmat hotărârea de primă instanță. Ea a respins cererea de a ține ținută în cuvânt cu privire la natura pedepsei. Prin hotărârea din 29 septembrie 2000, Comisia a respins cererea în rejudecare. La 20 noiembrie 2000, procurorul Republicii D. Ankara a suspendat executarea pedepsei reclamantului până la 17 martie 2001. La 22 decembrie 2000 a intrat în vigoare Legea nr. 4610 din 21 decembrie 2000. decembrie 2000 privind punerea în libertate condiționată, suspendarea sentinței și a executării pedepselor cu privire la infracțiunile comise înainte de 23 aprilie 1999, care se referă la infracțiunile comise împotriva reclamantului. Dreptul și practica internă relevantă la art. 312 din Codul penal este astfel formulată Se pedepsește de la șase luni la doi ani de închisoare și de la o amendă grea de șase mii la treizeci de mii de lire turcești, oricine, în mod expres, închiriază sau face un act calificat drept infracțiune prin lege sau motivează populația să nu respecte legea. Se poate face o distincție bazată pe o clasă socială, o rasă, o religie, o sectă sau o regiune pe baza unei distincții bazate pe o clasă socială, o rasă, o sectă sau o regiune. În cazul în care un astfel de stimulent pune în pericol securitatea publică, pedeapsa se majorează cu o parte care poate merge de la o treime la jumătate din pedeapsa de bază. Rănile care afectează infracțiunile definite la alineatul anterior se dublează atunci când acestea au fost comise prin mijloacele enumerate la art. 311 alineatul (2). 2 are și alte consecințe, în special în ceea ce privește exercitarea anumitor activități reglementate de legi speciale; de exemplu, persoanele condamnate în acest fel nu pot înființa sau adera la partidele politice (Legea privind partidele politice nr. 2820, art. 11 alineatul 5). La art. 318 din Codul de procedură penală se permite desfășurarea unei audieri publice în cadrul procedurii în fața Curții de Casație numai în cazul în care hotărârea atacată se pronunță asupra unor așa-numite "însărcinări" grave, cum ar fi cele care sunt pedepsite cu pedeapsa capitală sau cu închisoarea de peste 10 ani. La art. 2 din Legea nr. 4610 din 21 decembrie 2000 privind eliberarea condiționată, suspendarea sentinței și executarea pedepselor cu privire la infracțiunile comise înainte de 23 aprilie 1999 a modificat art. 1 din Legea nr. 4454 care prevedea suspendarea sentinței la judecată și la executarea pedepselor pentru infracțiunile comise prin presă și publicare. În noua sa redactare, acest articol își extinde domeniul de aplicare, dincolo de infracțiunile comise prin presă sau prin publicare, la infracțiunile comise prin discursuri pronunțate în cadrul oricărei reuniuni : o întâlnire, un congres, o conferință, un seminar, un simpozion, o dezbatere sau un forum. Dispozițiile constituționale care reglementează organizarea judiciară sunt astfel formulate art. 138 § 1 și 2 În exercitarea funcțiilor lor, judecătorii sunt independenți; ei pronunță, în conformitate cu convingerea lor fermă, în conformitate cu Constituția, cu legea și cu dreptul. Niciun organism, autoritate, post sau persoană nu poate da ordin sau ordin judecătoresc sau judecătorului în exercitarea puterii lor judiciare, nici nu le poate adresa circulare, nici nu le poate face recomandări sau sugestii. Judecătorii (...) sunt inamovibili și nu pot fi pensionați înainte de vârsta prevăzută de Constituție, cu excepția cazului în care au consimțământ (...) art. 143 alineatul (4) Președinții, membrii titulari și supleanții (...) cursuri de securitate de la statul sunt numiți pentru o perioadă de patru ani. În temeiul articolului 159 din Constituție, Consiliul Superior al Magistraturii, însărcinat, printre altele, cu numirea, ratingul și revocarea judecătorilor civili și administrativi, este compus din ministrul justiției, consilierul său și cinci membri titulari și cinci membri supleanți. Cei zece membri titulari și supleanți sunt numiți de președintele Republicii, pentru o perioadă de patru ani, dintre judecătorii aleși de Curtea de Casație și de Consiliul de Stat. În funcționarea sa, acesta trebuie să asigure respectarea principiului independenței instanțelor și a garanțiilor de care beneficiază judecătorii. Invocând articolele 9 și 10 din Convenție, reclamantul se plânge de condamnarea sa la penalitate pentru că și-a exprimat opiniile. Invocând art. 7 din Convenție coroborat cu articolele 9 și 10, reclamantul susține că art. 312 din Codul penal nu definește cu suficientă claritate elementele constitutive ale piscicolului reprimat și, prin urmare, conferă judecătorilor o mare libertate de apreciere. Invocând art. 6 alin. (1) din Convenție, reclamantul se plânge că instanța de securitate a statului care l-a judecat și condamnat nu poate fi considerată o instanță independentă și imparțială în măsura în care este o instanță de excepție în fața căreia procedura este diferită de cea a instanțelor penale obișnuite. El susține că numai cursurile de judecată sunt competente să judece infracțiunile prevăzute la art. 312 din Codul penal. Reclamantul susține că judecătorii care se află în camera penală a Curții de Casație nu sunt independenți de cea executorie. Invocând art. 6 alineatul (1) și art. 3 din convenție, reclamantul se plânge de necunoașterea dreptului său la un proces echitabil, în măsura în care Curtea de Casație și-a respins cererea de ședință și că avizul procurorului general din apropierea Curții de Casație nu i-a fost comunicat pentru observații. El se plânge de admisibilitate ca element de probă în sarcina unei înregistrări video obținute ilegal și fără știrea sa. Invocând art. 13 din Convenție coroborat cu art. 6, reclamantul se plânge de absența unei acțiuni efective pentru a contesta absența unei căi de atac în fața Curții de Casație și faptul că admisibilitatea cererii de revizuire a hotărârii este condiționată, în materie penală, de o cerere formulată de procurorul Republicii. Invocând art. 3 din Protocolul nr. 1 și art. 11 din Convenție, reclamantul se plânge că a fost lovit din neeligibilitate și că i-a fost acordat dreptul la o asociație sau un partid politic din cauza condamnării sale în temeiul art. 312 din Codul penal. Invocând art. 6 alineatul (1) și art. 3 din convenție, reclamantul se plânge de necunoașterea dreptului său la un proces echitabil în măsura în care avizul procurorului general din apropierea Curții de Casație nu i-a fost comunicat pentru observații. Invocând articolele 9 și 10 din convenție, reclamantul se plânge de condamnarea sa la penalitate pentru că și-a exprimat opiniile. Invocând art. 7 din Convenție, coroborat cu articolele 9 și 10, reclamantul susține că art. 312 din Codul penal nu definește cu suficientă claritate elementele constitutive ale piscicolului reprimă și, prin urmare, conferă judecătorilor o mare libertate de apreciere. Invocând art. 3 din Protocolul nr. 1 și art. 11 din Convenție, reclamantul se plânge că a fost lovit din neeligibilitate și că i-a fost acordat pentru o asociație sau un partid politic din cauza condamnării sale în temeiul art. 312 din Codul penal. În stadiul actual al dosarului, Curtea nu este în măsură să se pronunțe asupra admisibilității acestor obiecțiuni și consideră necesar să comunice această parte a cererii guvernului pârât în conformitate cu art. 54 alineatul (2) litera (b) din Regulamentul său de procedură. Invocând art. 6 alineatul (1), reclamantul se plânge de lipsa de independență și de imparțialitate a Curții de Securitate a Uniunii Europene și a magistraților care se află în camera infracțională a Curții de Casație. În ceea ce privește lipsa de independență și de injumătățire a instanței de securitate a statului, Curtea amintește că, în trecut, plângeri similare au condus la constatări de încălcare pe motiv că anumite caracteristici ale statutului judecătorilor militari care se află în cadrul cursurilor de securitate ale statului le-au pus la îndoială independența și imparțialitatea lor supuse cauțiunii (a se vedea, printre altele, Incal c. Turcia, Hotărârea din 9 iunie 1998 Rec., p. 1571, § 68. Cu toate acestea, în speță, Curtea arată că, ca urmare a amendamentului constituțional la 18 În iunie 1999, judecătorul militar din curtea de securitate a statului a fost înlocuit de un judecător civil. Astfel, condamnarea a fost pronunțată de o instanță de securitate a statului, compusă din trei magistrați civili care au examinat toate elementele de fapt și de drept prezentate de reclamant (a se vedea Hotărârea mai sus (c. Turcia), nr. 57175/00, 28 ianuarie 2003, nepublicată). În ceea ce privește lipsa de independență și de imparțialitate a magistraților care se află în camera criminală, Curtea amintește că aceștia beneficiază de garanții constituționale Astfel, ei sunt inamovibili și în afara legii, care au fost revocați în prealabil. Constituția le solicită independența și interzice oricărei autorități publice, în special ministrului justiției, care face parte din Consiliul Suprem al Magistraturii, să le dea instrucțiuni privind activitățile lor judiciare sau să le influențeze în exercitarea sarcinilor lor (a se vedea mutatis mutandis mai jos) Mai sus menționată anterior). Curtea consideră că, având în vedere garanțiile constituționale și juridice de care se bucură judecătorii care se află în cadrul Curții de Securitate a Uniunii Europene și al Camerei Criminale, și că, având în vedere lipsa unei argumentații pertinente care ar face obiectul cauțiunii independența și imparțialitatea acestora, această parte a cererii pentru neatenție vădită de temei, în sensul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din Convenție ar trebui respinsă. Invocând art. 6 alineatele (1) și (3) din Convenție, reclamantul se plânge de necunoașterea dreptului său la un proces echitabil în măsura în care instanța de securitate a statului a admis ca dovadă în sarcina sa înregistrarea discursului obținut ilegal și fără știrea sa, și că cererea sa de a ține o audiere în fața Curții de Casație a fost respinsă. Cu toate acestea, Curtea amintește că dreptul fiecăruia la audierea echitabilă a cauzei sale poate implica dreptul la o audiere publică. Cu toate acestea, aceasta nu poate concluziona că art. 6 implică întotdeauna dreptul la o astfel de audiere, indiferent de natura întrebărilor care trebuie soluționate. Prin urmare, în cazul în care au avut loc dezbateri publice în cursul procesului în primă instanță, absența lor de gradul doi sau trei poate fi justificată de caracteristicile procedurii în cauză. Astfel, cele consacrate exclusiv unor puncte de drept și nu de fapt pot îndeplini condițiile prevăzute la art. 6 chiar dacă Curtea de Casație nu a acordat reclamantului posibilitatea de a se exprima în persoană în fața ei (a se vedea, printre altele, Hotărârile Ekbatani c. Suedia, 26 mai 1988, seria A n 134, p. 14, § 31, și Jan-Ake Andersson c. Suedia, 29 octombrie 1991, seria A n 212-B, p. 45-46, § 27-28. În cazul de față, Curtea constată că Curtea de Casație nu a pronunțat cu privire la fondul litigiului, hotărârea sa este consacrată numai interpretării normelor de drept și că a avut loc o ședință publică în fața instanței de primă instanță, a instanței de securitate a statului (a se vedea a contrario Göçc. Turcia [GC], n 36590/97, CEDH 2002-V. Prin urmare, lipsa dezbaterilor publice de gradul doi nu este de natură să submineze echitatea procedurii, astfel cum se prevede la art. 6. În ceea ce privește admisibilitatea înregistrării obținute în mod legal de către reclamant ca probă în sarcina instanței de securitate de la . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Schenk c. Elveția, Hotărârea din 12 iulie 1988, seria A, n 140, § 47- 48, și Turquin c. Franța (dec.), 24 ianuarie 2002. În plus, utilizarea unei înregistrări ilegale și a unei dovezi unice nu a fost interzisă de un proces echitabil, inclusiv atunci când acest element a fost obținut cu încălcarea cerințelor garantate de Convenție, în special a celor prevăzute la art. 8 din Convenție (a se vedea Khan c. Regatul Unit 35394/97, CEDH 2000-V și P.G. și J.H. c. Regatul Unit, 44787/98, CEDO 2001-IX). Întrebarea fundamentală în speță este dacă procedura a fost echitabilă în ansamblul său. Curtea observă că reclamantul a avut ocazia să conteste conținutul retranscripției înregistrării. Aceasta arată că o competență autentifiată a acesteia și că Curtea de Securitate a Uniunii a examinat argumentele reclamantului, faptul că nu a răspuns în favoarea sa nu schimbă nimic (a se vedea Schenk citată anterior, § 47). În plus, din procesul-verbal al ședinței Curții de Securitate a Uniunii Europene reiese că aceasta l-a autorizat pe solicitant să depună la dezbaterile altor casete decât cea produsă de poliție. În cele din urmă, Comisia constată că, în fața Curții de Casație, reclamantul nu mai contesta autenticitatea înregistrării, ci pur și simplu interpretarea făcută de instanța de securitate a statului. Având în vedere elementele dosarului, Curtea consideră că utilizarea înregistrării în cauză de către instanțele naționale nu a încălcat dreptul reclamantului la un proces echitabil. În ceea ce privește faptul că cererea de revizuire a hotărârii este condiționată, în materie penală, de o cerere formulată de procurorul Republicii, Curtea amintește jurisprudența sa constantă potrivit căreia Convenția nu garantează, ca atare, niciun drept la revizia unui proces (a se vedea printre multe altele, Miliani c. Franța, 32916/96, Decizia Comisiei din 2 iulie 1997, Deciziile și Rapoartele 90-A, p. 168 Constandache c. România (dec.), nr. 46312/99, 11 iunie 2002 ; Gorizdra c. Moldova (dec.), nr. 53180/99, 02 iulie 2002). (a se vedea Wynen c. Belgia, nr. 3257) §, 41, CEDO 2002-VIII. Astfel, faptul că admisibilitatea recursului părții civile este condiționată de un recurs formulat de ministerul public nu constituie un obstacol în calea dreptului de acces la o instanță, astfel cum este garantat prin art. 6 alineatul (1) din convenție (a se vedea Berger c. Franța, nr. 48221/99, § 35-38, CEDO 2002-X). Prin urmare, Curtea consideră că, în cazul de față, faptul că admisibilitatea cererii de revizuire a hotărârii este condiționată, în materie penală, de o cerere formulată de procurorul Republicii nu constituie un obstacol în calea dreptului de acces al reclamantului la o instanță. Prin urmare, această parte a cererii trebuie respinsă ca fiind vădit nefondată, în conformitate cu art. 35 alineatul (3) și art. 4 din convenție. Invocând art. 13 din Convenție coroborat cu art. 6, reclamantul se plânge de absența unei acțiuni efective de contestare a absenței unei căi de atac în fața Curții de Casație și faptul că admisibilitatea cererii de revizuire a hotărârii este condiționată, în materie penală, de o cerere formulată de procurorul Republicii. Curtea subliniază că art. 13 garantează existența în dreptul intern a unei căi de atac care să permită să se prevaleze pentru denunțarea nerespectării drepturilor și libertăților garantate de Convenție. Cu toate acestea, Comisia reamintește că dreptul recunoscut de această dispoziție nu poate fi exercitat decât pentru un motiv care poate fi invocat în sensul jurisprudenței organelor convenției și că caracterul pârât al acesteia apreciază în funcție de faptele cauzei și de natura problemelor juridice implicate (a se vedea, printre altele, Boyle și Rice c. Regatul Unit, Hotărârea din 27 aprilie 1988, seria A n 131). Având în vedere concluziile sale de mai sus cu privire la obiecțiunile formulate în temeiul articolului 6 alineatul (1) și al articolului 3 din convenție, Curtea consideră că afirmațiile reclamantului cu privire la aceste aspecte nu pot fi considerate obiecțiuni care pot fi invocate în temeiul convenției. Prin urmare, aceasta nu indică nicio încălcare a articolului 13 din convenție. Prin urmare, rezultă că această parte a cererii este în mod clar greșit întemeiată în sensul articolului 35 alineatul (3) din convenție și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 alineatul (4). Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, amână examinarea obiecțiunilor reclamantului întemeiat pe lipsa notificării avizului procurorului general aproape de Curtea de Casație (art. 6 §§ 1 și 3) și încălcarea dreptului său la libertatea de exprimare (art. 10) și la principiul legalității infracțiunilor și pedepselor (articolul Cu majoritate, Se pronunță cererea inadmisibilă pentru surplus. Dolle J.-P. Costa Prezidențială
de la requête n
o
65849/01
présentée par Hasan Celal GÜZEL
contre la Turquie
La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 10 juin 2003 en une chambre composée de
:
MM.
J.-P.
Costa
,
président
,
L.
Loucaides
,
R.
Türmen
,
C.
Bîrsan
,
K.
Jungwiert
,
V.
Butkevych
,
M
me
W.
Thomassen,
juges
,
et de M
me
S.
Dollé,
greffière de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 3 janvier 2001,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant, M. Hasan Celal Güzel, est un ressortissant turc, né en 1945 et résidant à Ankara. Il est représenté devant la Cour par M
e
H.
A.
Özhan, avocat à Ankara.
A.
Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.
Le requérant, un ancien ministre et député, était, à l’époque des faits, président du Parti de la Renaissance (
Yeniden Doğuș Partisi
).
Le 13 juin 1998, il tint un discours lors d’un meeting en plein air, organisé par la ville de Kayseri, sur le thème des droits de l’homme.
Le 17 novembre 1998, le procureur de la République près la cour de sûreté de l’Etat d’Ankara intenta une action pénale à l’encontre du requérant. Se fondant sur le discours prononcé, il lui reprochait d’avoir voulu inciter le peuple à la haine et à l’hostilité sur la base d’une distinction fondée sur l’appartenance à une religion, infraction visée à l’article 312 §
2 du code pénal.
A l’audience du 12 janvier 1999, faisant suite aux contestations formulées par le requérant quant à l’authenticité de la retranscription de l’enregistrement, la cour de sûreté de l’Etat en ordonna une expertise. Elle autorisa en outre le requérant à verser aux débats des cassettes autres que celle produite par la police.
Devant la cour de sûreté de l’Etat, le requérant et ses représentants soutinrent que les éléments constitutifs de l’infraction prévue à l’article
312 §
2 du code pénal n’étaient pas réunis dans le cas d’espèce. Il exposa avoir prononcé un discours politique et exprimé ses opinions en tant que président d’un parti politique. Ses représentants indiquèrent que la cour n’avait pas pris le discours dans son ensemble et que leur client n’avait pas bénéficié d’un procès équitable au sens de l’article 6 de la Convention, dans la mesure où elle n’avait pas entendu les témoins à décharge ainsi que les policiers ayant dressé le procès-verbal d’enregistrement. Ils soutinrent que la condamnation de leur client constituerait une violation des articles 7, 9, 10 et
11 de la Convention et demandèrent, à titre subsidiaire, à la cour de surseoir au jugement en application de la loi n
o
4454.
Par un arrêt du 27 janvier 2000, la cour de sûreté de l’Etat reconnut le requérant coupable des faits qui lui étaient reprochés et le condamna à un an d’emprisonnement ainsi qu’à une amende de 160
000 livres turques.
La cour cita entres autres
:
<
traduction
>
«
(...) ils privent nos sœurs de tous leurs droits en agissant conformément à un soi-disant règlement adopté tout à fait illégalement [et] en contradiction avec cet article[,] cette loi [la loi applicable en la matière] (...) quelle mentalité peut admettre de les traiter comme des citoyennes de seconde classe en raison de leur foulard, parce qu’elles se sont couvertes en raison de leurs convictions (...) En Turquie, on parle du problème du fondamentalisme mensonger depuis un an et demi. Les hauts responsables de l’Etat, sous couvert de la lutte contre le fondamentalisme, ont entamé une lutte contre la tenue vestimentaire du peuple, contre ses convictions (...) Les enseignants qui refusent l’accès des cours aux étudiantes en raison de leur foulard sont des réactionnaires[,] des sectaires. Le 4 février, les chars ont défilé simplement en raison de la célébration de la soirée de Jérusalem (...) sous couvert de la lutte contre le fondamentalisme, ils combattent la conviction du peuple (...)
»
Par un arrêt du 3 juillet 2000, la Cour de cassation confirma l’arrêt de première instance. Elle rejeta la demande de tenue d’audience eu égard à la nature de la peine.
Par un arrêt du 29 septembre 2000, elle rejeta la demande en révision de l’arrêt.
Le 20 novembre 2000, le procureur de la République d’Ankara sursit à l’exécution de la peine du requérant jusqu’au 17 mars 2001.
Le 22 décembre 2000 est entrée en vigueur la loi n
o
4610 du 21
décembre 2000 relative à la mise en liberté conditionnelle, le sursis au jugement et à l’exécution des peines quant aux infractions commises avant le 23 avril 1999, qui couvrait l’infraction reprochée au requérant.
B.
Le droit et la pratique internes pertinents
L’article 312 du code pénal est ainsi libellé
:
«
Est passible de six mois à deux ans d’emprisonnement et d’une amende lourde de six mille à trente mille livres turques quiconque, expressément, loue ou fait l’apologie d’un acte qualifié de crime par la loi ou incite la population à désobéir à la loi.
Est passible d’un à trois ans d’emprisonnement ainsi que d’une amende de neuf mille à trente-six mille livres quiconque, sur la base d’une distinction fondée sur l’appartenance à une classe sociale, à une race, à une religion, à une secte ou à une région, incite le peuple à la haine et à l’hostilité. Si pareille incitation compromet la sécurité publique, la peine est majorée d’une portion pouvant aller d’un tiers à la moitié de la peine de base.
Les peines qui s’attachent aux infractions définies au paragraphe précédent sont doublées lorsque celles-ci ont été commises par les moyens énumérés au paragraphe
2 de l’article
311.
»
La condamnation d’une personne en application de l’article 312 §
2 entraîne encore d’autres conséquences, notamment quant à l’exercice de certaines activités régies par des lois spéciales. Ainsi, par exemple, les personnes condamnées de la sorte ne peuvent pas fonder de partis politiques ou y adhérer (la loi sur les partis politiques n
o
2820, article 11 § 5).
L’article 318 du code de procédure pénale ne permet la tenue d’une audience publique dans la procédure devant la Cour de cassation que si le jugement attaqué statue sur des délits dits «
graves
», tels ceux qui sont punis de la peine capitale ou d’un emprisonnement de plus de dix ans.
L’article 2 de la loi n
o
4610 du 21 décembre 2000 relative à la mise en liberté conditionnelle, le sursis au jugement et à l’exécution des peines quant aux infractions commises avant le 23 avril 1999 modifia l’article
1 de la loi n
o
4454 qui prévoyait le sursis au jugement et à l’exécution des peines pour les infractions commises par voie de presse et de publication. Dans sa nouvelle rédaction, cet article étend son champ d’application, au-delà des infractions commises par voie de presse ou de publication, aux infractions commises par voie de discours prononcé lors d’une quelconque réunion
: un meeting, un congrès, une conférence, un séminaire, un symposium, un débat ou un panel.
Les dispositions constitutionnelles régissant l’organisation judiciaire sont ainsi libellées
:
Article 138 §§ 1 et 2
«
Dans l’exercice de leurs fonctions, les juges sont indépendants
; ils statuent, selon leur intime conviction, conformément à la Constitution, à la loi et au droit.
Nuls organe, autorité, poste ou personne ne peuvent donner d’ordres ou d’instructions aux tribunaux et aux juges dans l’exercice de leur pouvoir juridictionnel, ni leur adresser de circulaires, ni leur faire de recommandations ou suggestions.
»
Article 139 § 1
«
Les juges (...) sont inamovibles et ne peuvent être mis à la retraite avant l’âge prévu par la Constitution, à moins qu’ils n’y consentent (...)
»
Article 143 § 4
«
Les présidents, les membres titulaires et suppléants (...) des cours de sûreté de l’Etat sont nommés pour une durée renouvelable de quatre ans.
»
En vertu de l’article 159 de la Constitution, le Conseil supérieur de la magistrature, chargé entre autres de la nomination, de la notation et de la révocation des juges civils et administratifs, est composé du ministre de la Justice, de son conseiller et de cinq membres titulaires et cinq membres suppléants. Les dix membres titulaires et suppléants sont nommés par le président de la République, pour une période de quatre ans, parmi les juges élus par la Cour de cassation et le Conseil d’Etat. Dans son fonctionnement, il doit veiller au respect du principe de l’indépendance des tribunaux et aux garanties dont jouissent les juges.
Invoquant les articles 9 et 10 de la Convention, le requérant se plaint de sa condamnation au pénal pour avoir exprimé ses opinions.
Invoquant l’article 7 de la Convention combiné avec les articles 9 et
10, le requérant soutient que l’article 312 du code pénal ne définit pas avec une clarté suffisante les éléments constitutifs du délit qu’il réprime et confère ainsi une grande latitude d’appréciation aux juges.
Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaint que la cour de sûreté de l’Etat qui l’a jugé et condamné ne peut passer pour un tribunal indépendant et impartial dans la mesure où elle est une juridiction d’exception devant laquelle la procédure est différente de celle des juridictions pénales ordinaires. Il fait valoir que seules les cours d’assises sont compétentes pour juger les infractions prévues à l’article 312 du code pénal.
Le requérant soutient que les magistrats siégeant à la chambre criminelle de la Cour de cassation ne sont pas indépendants de l’exécutif.
Invoquant l’article 6 §§ 1 et 3 de la Convention, le requérant se plaint de la méconnaissance de son droit à un procès équitable dans la mesure où la Cour de cassation a rejeté sa demande de tenue d’audience et que l’avis de du procureur général près la Cour de cassation ne lui a pas été communiqué pour observations. Il se plaint de la recevabilité comme élément de preuve à charge d’un enregistrement vidéo obtenu illégalement et à son insu.
Invoquant l’article 13 de la Convention combiné avec l’article 6, le requérant se plaint de l’absence d’un recours effectif pour contester l’absence d’audience devant la Cour de cassation et le fait que la recevabilité de la demande en révision de l’arrêt est subordonnée, en matière pénale, à une demande formulée par le procureur de la République.
Invoquant l’article 3 du Protocole n
o
1 et l’article 11 de la Convention, le requérant se plaint d’avoir été frappé d’inéligibilité et de l’impossibilité pour lui d’adhérer à une association ou un parti politique en raison de sa condamnation en application de l’article 312 du code pénal.
1.
Invoquant l’article 6 §§ 1 et 3 de la Convention, le requérant se plaint de la méconnaissance de son droit à un procès équitable dans la mesure où l’avis de du procureur général près la Cour de cassation ne lui a pas été communiqué pour observations.
Invoquant les articles 9 et 10 de la Convention, le requérant se plaint de sa condamnation au pénal pour avoir exprimé ses opinions.
Invoquant l’article 7 de la Convention combiné avec les articles 9 et
10, le requérant soutient que l’article 312 du code pénal ne définit pas avec une clarté suffisante les éléments constitutifs du délit qu’il réprime et confère ainsi une grande latitude d’appréciation aux juges.
Invoquant l’article 3 du Protocole n
o
1 et l’article 11 de la Convention, le requérant se plaint d’avoir été frappé d’inéligibilité et de l’impossibilité pour lui d’adhérer à une association ou un parti politique en raison de sa condamnation en application de l’article 312 du code pénal.
En l’état actuel du dossier, la Cour ne s’estime pas en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ces griefs et juge nécessaire de communiquer cette partie de la requête au gouvernement défendeur conformément à l’article 54 § 2 b) de son règlement.
2.
Invoquant l’article 6 § 1, le requérant se plaint du manque d’indépendance et d’impartialité de la cour de sûreté de l’Etat et des magistrats siégeant à la chambre criminelle de la Cour de cassation.
En ce qui concerne le manque d’indépendance et d’impartialité de la cour de sûreté de l’Etat, la Cour rappelle d’emblée que des griefs similaires ont abouti, dans le passé, à des constats de violation au motif que certaines caractéristiques du statut des juges militaires siégeant au sein des cours de sûreté de l’Etat rendaient leur indépendance et leur impartialité sujettes à caution (voir, entre autres,
Incal c. Turquie
, arrêt du 9 juin 1998
,
Recueil des arrêts et décisions
1998-IV, p. 1571, § 68). Toutefois, en l’espèce, la Cour relève qu’à la suite de l’amendement constitutionnel intervenu le 18
juin 1999, le juge militaire siégeant au sein de la cour de sûreté de l’Etat a été remplacé par un juge civil. Ainsi, la condamnation a été prononcée par une cour de sûreté de l’Etat composée de trois magistrats civils qui procédèrent à l’examen de l’ensemble des éléments de fait et de droit présentés par le requérant (voir
İmrek c. Turquie
(déc.), n
o
57175/00, 28 janvier 2003, non publiée).
S’agissant du manque d’indépendance et d’impartialité des magistrats siégeant à la chambre criminelle, la Cour rappelle que ceux-ci jouissent de garanties constitutionnelles
; ils sont ainsi inamovibles et à l’abri d’une révocation anticipée. La Constitution postule leur indépendance et interdit à tout pouvoir public, notamment au ministre de la Justice, faisant partie du Conseil supérieur de la magistrature, de leur donner des instructions relatives à leurs activités juridictionnelles ou de les influencer dans l’exercice de leurs tâches (voir,
mutatis mutandis
,
İmrek
précitée).
La Cour considère qu’au vu des garanties constitutionnelles et légales dont jouissent les magistrats siégeant au sein de la cour de sûreté de l’Etat et de la chambre criminelle, et qu’étant donné l’absence d’une argumentation pertinente qui rendrait sujettes à caution leur indépendance et leur impartialité, il convient de rejeter cette partie de la requête pour défaut manifeste de fondement, au sens de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
3.
Invoquant l’article 6 §§ 1 et 3 de la Convention, le requérant se plaint de la méconnaissance de son droit à un procès équitable dans la mesure où la cour de sûreté de l’Etat a admis comme preuve à charge l’enregistrement de son discours obtenu illégalement et à son insu, et que sa demande concernant la tenue d’une audience devant la Cour de cassation a été rejetée.
Quant au grief tiré de l’absence d’audience devant la Cour de cassation, la Cour rappelle que le droit de chacun à ce que sa cause soit entendue équitablement peut impliquer le droit à une audience publique. Elle ne saurait pourtant conclure que l’article 6 implique toujours le droit à une telle audience, indépendamment de la nature des questions à trancher. Dès lors, pourvu que des débats publics aient eu lieu pendant le procès en première instance, leur absence aux deuxième ou troisième degré peut se justifier par les caractéristiques de la procédure dont il s’agit. Ainsi celles consacrées exclusivement à des points de droit et non de fait, peuvent remplir les conditions de l’article 6 même si la Cour de cassation n’a pas donné au requérant la faculté de s’exprimer en personne devant elle (voir, entre autres, les arrêts
Ekbatani c. Suède
, 26 mai 1988, série A n
o
134, p.
14, §
31, et
Jan-Ake Andersson c. Suède
, 29 octobre 1991, série A n
o
212-B, pp.
45-46, §§ 27-28).
Dans le cas d’espèce, la Cour note que la Cour de cassation n’a pas statué sur le fond du litige, son arrêt est uniquement consacré à l’interprétation des règles de droit, et qu’il y a eu une audience publique devant la juridiction de première instance, la cour de sûreté de l’Etat (voir,
a contrario
,
Göç c.
Turquie
[GC], n
o
36590/97, CEDH 2002-V). Partant, l’absence de débats publics au deuxième degré n’est pas de nature à entacher l’équité de la procédure, telle que prévue à l’article 6.
Quant à la recevabilité de l’enregistrement obtenu à l’insu du requérant comme preuve à charge par la cour de sûreté de l’Etat, la Cour rappelle sa jurisprudence selon laquelle l’emploi d’un élément de preuve illégalement obtenu ne suffit pas à rendre inéquitable le procès pénal dans la mesure où, d’une part, les droits de la défense ont été respectés, impliquant en cela la possibilité de contester l’authenticité de cette preuve et son emploi au cours du procès, et, d’autre part, la condamnation est fondée sur d’autres éléments de preuve (
Schenk c. Suisse
, arrêt du 12 juillet 1988, série A, n
o
140, §§
47-48, et
Turquin c. France
(déc.), 24 janvier 2002). En outre, l’utilisation d’un enregistrement illégal et de surcroît unique élément de preuve ne prive pas l’accusé d’un procès équitable, y compris lorsque cet élément a été obtenu en violation des exigences garanties par la Convention, en particulier celles de l’article 8 de la Convention (voir
Khan c. Royaume-Uni
,
n
o
35394/97, CEDH 2000-V, et
P.G. et J.H. c. Royaume-Uni
, n
o
44787/98, CEDH 2001-IX). La question fondamentale en l’espèce consiste à rechercher si la procédure fut équitable dans son ensemble.
La Cour observe que le requérant a eu l’occasion de contester le contenu de la retranscription de l’enregistrement. Elle relève qu’une expertise authentifia celle-ci et que la cour de sûreté de l’Etat a examiné les arguments du requérant, le fait qu’elle n’ait pas répondu en sa faveur n’y change rien (voir
Schenk
précité, § 47).
En outre, il ressort du procès-verbal d’audience devant la cour de sûreté de l’Etat que celle-ci autorisa le requérant à verser aux débats des cassettes autres que celle produite par la police. Elle note finalement que, devant la Cour de cassation, le requérant ne contestait plus l’authenticité de l’enregistrement mais simplement l’interprétation qui en avait été faite par la cour de sûreté de l’Etat.
Eu égard aux éléments du dossier, la Cour considère que l’utilisation de l’enregistrement en cause par les juridictions nationales n’a pas enfreint le droit du requérant à un procès équitable.
Quant au fait que la demande en révision de l’arrêt est subordonnée, en matière pénale, à une demande formulée par le procureur de la République, la Cour rappelle sa jurisprudence constante selon laquelle la Convention ne garantit, comme tel, aucun droit à la révision d’un procès (voir parmi beaucoup d’autres,
Miliani c. France
, n
o
32916/96, décision de la Commission du 2 juillet 1997, Décisions et Rapports 90-A, p. 168
;
Constandache c. Roumanie
(déc.), n
o
46312/99, 11 juin 2002
; Gorizdra c. Moldavie
(déc.), n
o
53180/99, 02 juillet 2002).
A supposer même que l’article 6 s’applique, la Cour rappelle que le «
droit à un tribunal
», dont le droit d’accès constitue un aspect particulier, n’est pas absolu et se prête à des limitations implicitement admises, notamment quant aux conditions de recevabilité d’un recours, car il appelle de par sa nature même une réglementation par l’Etat, lequel jouit à cet égard d’un certaine marge d’appréciation (voir
Wynen c. Belgique
, n
o
32576/96, §
41, CEDH 2002-VIII). Ainsi, le fait que la recevabilité du pourvoi de la partie civile est subordonnée à un pourvoi formé par le ministère public ne constitue pas une entrave au droit d’accès à un tribunal tel que garanti par l’article 6 § 1 de la Convention (voir
Berger c.
France
, n
o
48221/99, §§
Dès lors, la Cour estime que, dans le cas d’espèce, le fait que la recevabilité de la demande en révision de l’arrêt est subordonnée, en matière pénale, à une demande formulée par le procureur de la République ne constitue pas une entrave au droit d’accès du requérant à un tribunal.
Il s’ensuit que cette partie de la requête doit être rejetée comme manifestement mal fondée, en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
4.
Invoquant l’article 13 de la Convention combiné avec l’article 6, le requérant se plaint de l’absence d’un recours effectif pour contester l’absence d’audience devant la Cour de cassation et le fait que la recevabilité de la demande en révision de l’arrêt est subordonnée, en matière pénale, à une demande formulée par le procureur de la République.
La Cour souligne que l’article 13 garantit l’existence en droit interne d’un recours permettant de s’y prévaloir pour dénoncer le non-respect des droits et libertés garantis par la Convention. Elle rappelle cependant que le droit reconnu par cette disposition ne peut être exercé que pour un grief défendable au sens de la jurisprudence des organes de la Convention, et que le caractère défendable s’apprécie en fonction des faits de la cause et de la nature des problèmes juridiques en jeu (voir, entre autres,
Boyle et Rice c.
Royaume-Uni
, arrêt du 27 avril 1988, série A n
o
131).
Eu égard à ses conclusions ci-dessus sur les griefs tirés de l’article 6 §§
1 et
3 de la Convention, la Cour estime que les allégations du requérant sur ces points ne sauraient être considérées comme des griefs défendables au regard de la Convention. Dès lors, elle ne relève aucune apparence de violation de l’article 13 de la Convention.
Il s’ensuit que cette partie de la requête est manifestement mal fondée au sens de l’article 35 § 3 de la Convention et doit être rejetée conformément à l’article
35 § 4.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Ajourne
l’examen des griefs du requérant tirés de l’absence de notification de l’avis du procureur général près la Cour de cassation (article
6 §§ 1 et 3) et d’une atteinte à son droit à la liberté d’expression (article
10) et au principe de la légalité des délits et des peines (article
7)
;
A la majorité,
Déclare
la requête irrecevable pour le surplus.
S.
Dollé
J.-P.
Costa
Greffière
Président