PEDERSEN v. DENMARK

PEDERSEN v. DENMARK (CtEDO, 2003)

PRIMEA SECȚIUNE DECIZIE CU ADMINISTRABILITATEA DECIZIE NR. 68693/01 de către Karl Gustav PEDERSEN și Jens Otto PEDERSEN împotriva Danemarcei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), care a stat la 12 iunie 2003 în calitate de Cameră compusă de președintele C.L. Rozakis Lorenzen Bonello dna Vajić dna Botoucharova Zagrebelsky dna Steiner, judecători și secretar adjunct al Secțiunii S. Nielsen Având în vedere cererea de mai sus introdusă la 9 februarie 2001, având în vedere observațiile prezentate de Guvernul contestat și observațiile prezentate în răspuns de către solicitanți, după deliberare, hotărăște după cum urmează: FACTE Reclamanții, dl Karl Gustav Pedersen (primul reclamant) și Jens Otto Pedersen (al doilea reclamant), sunt resortisanți danezi, respectiv născuți în 1958 și 1938, și trăiesc în Løgstør și Hobro. Ele sunt reprezentate în fața Curții de către dl Uffe Baller, un avocat practicant în Århus. Guvernul sunt reprezentate de agentul lor, dna Nina Holst Christensen, Ministerul Justiției. A. Circumstanțe ale cazului Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părțile, pot fi rezumate după cum urmează. La 20 octombrie 1992, primul reclamant, în calitate de proprietar al celor 3 ferme de pește de apă dulce, a fost acuzat de infracțiuni împotriva Actului privind fermele de pește de apă dulce din 5 aprilie 1989 ( bekendtgørelse nr. 224 ), numit de acum și 1989 Actul, după cum se presupune că a depășit în mod intenționat cotele de hrană pentru animale cu pericol sau risc pentru mediul înconjurător și cu îmbogățire pentru el însuși. La 13 septembrie 1993 a fost depusă o acuzație Tribunalului Orașului din Fjerritslev ( retten i Fjerritslev ) înaintea căreia procesul a fost programat pentru 9 Decembrie 1993. Cu toate acestea, prin cerere a avocatului reclamantului, aprobată de procuror, procesul a fost suspendat în așteptarea rezultatului unui caz penal în așteptare în care inculpatul a susținut, printre altele, că Legea din 1989 nu are autoritate juridică în ceea ce privește articolele din Codul Penal și dispozițiile Legii privind protecția mediului (Miljøbeskyttelsloven) ). Procedura din cauza respectivă a fost în cele din urmă determinată de o hotărâre a Curții Înalte din 21 septembrie 1995. Decembrie 1995 s-a hotărât să suspende noul caz, de data aceasta în așteptarea unui caz penal în care acuzatul a susținut că Legea din 1989 nu avea nicio autoritate juridică, deoarece Comisia Europeană nu a fost notificată de acesta, așa cum se presupune în ceea ce privește Directiva 83/189/CEE a Consiliului din 28 martie 1983 de stabilire a unei proceduri de furnizare a informațiilor în domeniul standardelor și reglementărilor tehnice, modificate de Directiva 88/182/CEE a Consiliului din 22 martie 1988. Procedura în cazul respectiv a fost în cele din urmă determinată în toamna anului 1996 atunci când un Curtea Înaltă și-a pronunțat hotărârea. Procesul reclamantului a început la 8 Aprilie 1997. Deoarece un martor în numele reclamantului a fost împiedicat să apară în acea zi, procesul a continuat și s-a încheiat la 14 mai 1997 Prin hotărârea din 28 mai 1997, Tribunalul Orașului din Fjerritslev a condamnat reclamantul și l-a condamnat să plătească o amendă de 68 000 de coroane daneze (DKK). În plus, un profit estimat la 275.000 DKK a fost confiscat. La 9 iunie 1997, reclamantul a apelat împotriva hotărârii în fața Curții Înalte a Danemarcei de Vest (Vestre Landsret ) înainte de care a primit permisiunea de a obține un martor expert, care, în timpul pregătirii cazului, a fost solicitat să răspundă în scris la întrebări specifice formulate de avocat și aprobate de procuror. Prin hotărâre din 29 iunie 1998, Curtea Înaltă a Occidentului Danemarca a susținut condamnarea reclamantului, dar a sporit amenzile la 95.000 DKK și suma care urmează să fie confiscată la 384.000 DKK. Solicitarea reclamantului din 7 iulie 1998 de permisiunea de a face apel împotriva hotărârii Curții Înalte la Curtea Supremă ( Højesteret ) a fost acordată de Consiliul de apel ( Procesbevillingsnævnet ) la 23 noiembrie 1998. Cazul a fost prezentat la Curtea Supremă la 15 ianuarie 1999, în cazul în care s-a aderat la al doilea recurs al reclamantului (a se vedea mai jos). Până la 26 octombrie 1993, al doilea reclamant, în calitate de manager al celor două companii limitate deținute de o exploatație de pește de apă dulce, a fost acuzat de infracțiuni împotriva Legii modificate din 31 septembrie 1994 privind exploatațiile de pește de apă dulce în parte coroborat cu fosta lege din 5 Aprilie 1989 ( bekendtgørelse nr. 900 jfr. tildels bekendtgørelse nr. 224 ), deoarece se presupune că el a depășit în mod intenționat cotele de furaje fixe cu pericol sau risc pentru mediul înconjurător, și cu îmbogățire pentru societăți. Cazul a fost prezentat la Tribunalul Orașului de la Mariager ( retten i Mariager) prin depunerea acuzației din 8 martie 1994, care a fost mai târziu prelungit de acuzații suplimentare. În perioada între septembrie 1994 și octombrie 1995, cazul a fost suspendat în așteptarea rezultatului unei cazuri penale în așteptare, care s-a considerat un „test-caz”. După aceea, planificarea procesului reclamantului, inițial stabilită pentru 20 noiembrie 1995 a fost suspendat la cererea avocatului, în timp ce el a vrut să prezinte un apel scris. Avocatul a declarat la 12 februarie 1996 că pledarea lui se apropie. La 21 martie 1996, el a primit o prelungire a termenului, iar la 17 aprilie 1996 a fost depusă invocarea. În ceea ce privește cererea avocatului de a se alătura cazului reclamantului cu un alt caz în suspensie corespunzător. La 4 octombrie 1996, s-a acordat avocatului o prelungire a termenului pentru a-și prezenta replica în termen de opt săptămâni. Audierea a avut loc la 24 februarie 1997 și cazul a fost planificat să înceapă la 8 septembrie 1997 ca avocat a declarat că nu a putut să apară înainte de data respectivă. La 16 În septembrie 1997, Tribunalul Orașului din Mariager a condamnat reclamantul și l-a condamnat să plătească o amendă de 275.000 DKK. În plus, profiturile estimate la 900.000 DKK și, respectiv, 200.000 DKK, au fost confiscate în societăți. La 23 septembrie 1997, reclamantul a apelat împotriva hotărârii în fața Curții Înalte a Danemarcei de Vest, înainte de care cazul a fost gata să fie listat pentru proces la 27 Prin hotărârea din 3 septembrie 1998, Curtea Înaltă a Danemarcei de Vest a susținut condamnarea reclamantului, dar a crescut amenzii la 345 000 DKK și, respectiv, sumele care urmează să fie confiscate la 1.158.000 DKK și 240.000 DKK. Cererea reclamantului din 11 septembrie 1998 de autorizare de recurs împotriva Hotărârii Curții Înalte a fost acordată de Consiliul de Consiliu de Apel la 23 noiembrie 1998. Cazul a fost prezentat în fața Curții Supreme la 15 ianuarie 1999, în cazul în care s-a aderat la primul recurs. Reclamanții au susținut în comun că legea 1989 nu avea nicio autoritate juridică, deoarece Comisia Europeană nu a fost notificată de aceasta, astfel cum se presupune că este prevăzută prin Directiva 83/189/CEE a Consiliului din 28 martie 1983 de stabilire a unei proceduri de furnizarea de informații în domeniul standardelor și reglementărilor tehnice, modificată de Directiva 88/182/CEE a Consiliului din 22 martie 1988, în consecință, ar trebui să fie achitați. În plus, ei au solicitat Curții Supreme să pună la dispoziția Curții Europene de Justiție cu privire la problema consecințelor juridice ale nenotificării, în conformitate cu art. 177 din Tratatul CE. La 4 februarie 1999, Curtea Supremă a solicitat observația avocatului asupra acestei chestiuni. La 17 februarie 1999, reclamanții au solicitat adresarea unui avocat suplimentar pentru a invoca chestiunile legislației UE ale cazului. Acest lucru a fost refuzat de către Curtea Supremă la 24 februarie 1999. În ziua următoare, reclamanții au solicitat ca un avocat numit să înlocuiască avocatul în ceea ce privește chestiunile legislației UE. Această cerere a fost acordată la 18 februarie 1999. În aprilie 1999, procedura a fost suspendată timp de opt săptămâni în așteptarea observațiilor avocatului înlocuitor. Se pare că avocatul înlocuitor a fost acordat de trei ori o prelungire a termenului pentru a-și prezenta observațiile, prin urmare, prima sa propunere scrisă a fost depusă la 5 octombrie 1999. Procurorul general a declarat în mod definitiv la 3 Noiembrie 1999 nu a găsit nicio bază pentru trimiterea cauzei la Curtea pentru o hotărâre preliminară. Schimbarea de argumente asupra acestei întrebări a continuat până la 7 aprilie 2000, deoarece avocatul înlocuitor a solicitat de trei ori ca Procurorul General să prezinte răspunsuri scrise la diferitele întrebări adresate de avocat la această chestiune. De fiecare dată când răspunsurile au fost urmate de un recurs cuprinzător de către avocatul înlocuitor. La 22 august 2000 Curtea Supremă a hotărât să nu se pronunțe la Curtea pentru o hotărâre preliminară, deoarece a constatat că nu există nicio obligație de a notifica Comisia Europeană cu privire la articolul specific din Legea privind exploatațiile de pește de apă dulce din 5 aprilie 1989, cu care au fost acuzate reclamanții și că nu a existat nici o îndoială rezonabilă că secțiunea în cauză este în conformitate cu legislația comunitară europeană. Prin hotărârea din 16 februarie 2001, Curtea Supremă a susținut hotărârea Curții Înalte în ceea ce privește primul reclamant, dar a redus suma care trebuie confiscată DKK 240.000, și prin hotărâre de aceeași dată Curtea Supremă a susținut integral hotărârea Curții Înalte în ceea ce privește a doua reclamantă. B. Legea internă relevantă Legea privind administrarea justiției prevede, în măsura în care este relevantă: Secțiunea 840, subsecțiunea 1 Curtea Înaltă notifică Procurorul Public Regional cu privire la planificarea procesului, și informează [el sau ea] și acuzatul cu privire la repartizarea avocatului [dacă există]. Informațiile pot fi furnizate în acest sens prin intermediul Procurorului Public Regional în legătură cu serviciul convocării. COMPLAINTĂ 1. Reclamanții se plâng în temeiul articolului 1 din Convenția că acuzațiile penale împotriva acestora nu au fost determinate într-un timp rezonabil. (2) Considerând aceeași dispoziție, reclamanții se plâng că procedura nu a fost corectă în ceea ce privește: a) au fost refuzate să se depună Tribunalului de Justiție pentru o hotărâre preliminară; b) presupune că decizia Curții Supreme din 22 august 2000 nu a fost motivat și nu a abordat mai multe puncte importante făcute de apărare; c) Curtea Supremă a permis depunerea avizului de la Ministerul Justiției în timpul procedurii, pe care reclamanții le consideră o interferență nelegiuită de către guvern în procedura penală; și d) autoritățile, presupunând, de ani de zile, au suprimat faptul că Actul din 1989 nu a fost notificat și, prin urmare, reclamanții au fost împiedicați să aibă afirmația că acuzațiile au fost bazate pe autoritatea ilegală judecat înainte de două cazuri. 3. În sfârșit, reclamanții se plâng în temeiul articolului 7 § 1 din Convenție, a) că au fost negați să depună în fața Curții o hotărâre preliminară și b) că au fost condamnați pentru un act, care nu constituie o infracțiune în temeiul dreptului național valabil în momentul în care a fost comisă (deoarece Actul din 1989 nu a fost notificat). 1. Se plânge că acuzațiile penale împotriva lor nu au fost determinate într-un timp rezonabil pe care reclamanții se bazează pe art. 6 § 1 din Convenție, care, în măsura în care este relevantă, citim după cum urmează: „În determinarea unei acuzații penale împotriva lui, toată lumea are dreptul la un timp echitabil, auzind de [un] tribunal...” Obiecția Guvernului cu privire la epuizarea căilor interne de recurs. Guvernul susține că reclamanții nu au epuizat căile de recurs interne eficiente, care sunt disponibile la acestea. Reclamanții nu au susținut în fața instanțelor interne că durata procedurii a depășit un timp rezonabil. Nici nu au solicitat instanțelor să pregătească cazul de judecată cu privire la dovezile disponibile, pe care acestea le în temeiul secțiunii 840 din Legea privind administrarea justiției ar fi putut fi făcută în orice moment în timpul procedurii. În consecință, instanța internă a fost împiedicată să remedieze presupusa încălcare prin măsurarea pedepsei în consecință și/sau scutirea inculpatului de costuri juridice, măsuri pe care guvernul le consideră constituie o soluție adecvată în cazul în care a avut loc o încălcare. Acestea se referă la o hotărâre din 18 iunie 1997 și la o hotărâre din 21 septembrie 1998 (ambele publicate în Jurnalul Jurisprudenței Săptămânale (Ugeskrift for Retsvæsen ) U 1997, p. 1292 Ø și, respectiv, U 1998, p.1759 Ø, în care Curtea Înaltă, după constatarea unei încălcări a articolului § 1 cu privire la cerințele de timp rezonabil, a suspendat, prin urmare, sentințele impuse. Reclamanții recunosc că nu iese din dosarele judiciare că au invocat art. 6 din Convenție în timpul procedurii interne, dar consideră că acest lucru este irelevant, deoarece, în orice caz, în cadrul proceselor penale, instanțele au o obligație ex officio pentru a asigura că procedurile respectă cerințele privind „templa rațională” și, în plus, ele reamintesc că cerința de epuizare a căilor de recurs naționale trebuie interpretată în mod flexibil și că sarcina de a dovedi existența unui remediu eficace și suficient depinde de statul care invocă regulamentul. În ceea ce privește întrebarea dacă reclamanții au epuizat recours interne, Curtea reamintește că scopul articolului 35 § 1, care stabilește regula privind epuizarea recoursurilor interne, este de a permite statelor contractante posibilitatea de a preveni sau de a pune în aplicare încălcările presupuse împotriva acestora înainte de prezentarea acestor acuzații Curții (a se vedea, de exemplu, Selmouni c. Franța [GC], nr. 25803/94, § 74, CEDO 1999-V). Regula din art. 35 § 1 se bazează pe presupunerea, reflectată în art. 13 (cu care are o afinitate strânsă), că există un remediu intern eficace disponibil în ceea ce privește presupusa încălcare a drepturilor convenției individuale (ibid.). Curtea reamintește că sarcina de a dovedi existența unui remediu eficace și suficient rezultă statului care invocă această procedură (a se vedea, printre altele, Vernillo c. Franța, Hotărârea din 20 februarie 1991, Serie A nr. 198, § 27, Dalia c. Franța , Hotărârea din 19 februarie 1998, Raporturi de hotărâri și decizii 1998-I, § 38 și Susini și alții c. Franța (dec.), nr. 43716/98, 8 octombrie 2002). În plus, Curtea reiterează că domeniul de aplicare al obligațiilor statelor contractante în temeiul articolului 13 variază în funcție de natura plângerii reclamantului; totuși, remediul prevăzut la art. 13 trebuie să fie „eficient” în practică, precum și în drept (a se vedea, de exemplu, İlhan c. Turcia [GC], nr. 22277/93, § 97, CEHR 2000-VIII). De asemenea, chiar dacă un singur remediu nu îndeplinește în întregime cerințele de la art. 13, agregatul de remedii prevăzute în legislația internă poate face acest lucru (a se vedea Kudla c. Polonia [GC], nr. 30210/96, § 157 CEHR-XI). În sfârșit, căile de recurs disponibile la nivel intern pentru a prezenta o plângere cu privire la durata procedurii sunt „eficace”, în sensul articolului 13 din Convenție, în cazul în care acestea [preveneau] presupusa încălcare sau continuarea sa, sau [proporționează] un recurs adecvat pentru orice încălcare care [a avut loc] deja”. Prin urmare, art. 13 oferă o alternativă: un remediu este „eficient” dacă poate fi utilizat fie pentru a accelera o decizie a instanțelor care se ocupă de acest caz, fie pentru a furniza litigantului cu o reparație adecvată pentru întârzierile care au avut loc deja (a se vedea Hotărârea Kudla menționată mai sus, §§ 158 și 159, și Mifsud v. France [GC], (dec.), nr. 57220/00, 11 septembrie 2002, § 17). Curtea trebuie să stabilească dacă mijloacele disponibile reclamanților din legislația daneză pentru prezentarea unei plângeri cu privire la durata procedurii penale în cazul lor ar fi fost „eficace” în sensul de a preveni presupusa încălcare sau continuarea acesteia, sau de a furniza soluții adecvate pentru orice încălcare care a avut loc deja. Curtea constată, la început, că guvernul nu susține că legislația daneză conține remedii care au fost concepute sau elaborate în mod specific pentru a oferi o soluție în ceea ce privește plângerile de lungime a procedurii judiciare penale, fie preventive, fie compensatorii. Cu toate acestea, referindu-se la punctul 840, subsecțiunea 1 din Legea privind administrarea justiției, Guvernul susține că reclamanții ar fi putut solicita ca instanța să pregătească cazul de judecată cu privire la dovezile disponibile. În opinia Guvernului, acest remediu îndeplinește cerințele prevăzute la art. 13 Guvernul nu a furnizat nici o jurisprudență internă care să demonstreze că oricine a făcut o astfel de cerere, cu excepția că a făcut o astfel de cerere cu succes. Astfel, nici o jurisprudență internă nu este citată de Guvern pentru a arăta posibilitatea unei astfel de acțiuni preventive de întârziere (a se vedea Kudla c. Polonia, citată mai sus, § 159 și Matthies Lenzen c. Luxemburg , nr. 45165/99, (dec.), 14 iunie 2001). Prin urmare, Curtea nu se limitează la o înțelegere literală a secțiunii invocate din Legea privind administrarea justiției. Potrivit secțiunii 840, subsecțiunea 1 Înalta Curții notifică procurorul regional al programării procesului. În opinia Curții, o astfel de formulare nu oferă nici o luciditate în ceea ce privește speculațiile privind eficacitatea unei astfel de acțiuni într-un caz ca acesta (a se vedea, de asemenea, Ohlen v. Danemarca, (dec.), nr. 63214/00, 6 martie 2003). Prin urmare, este necesar să se examineze dacă, în acest caz, posibilitatea reclamanților de a atenua sentința sau de a fi scutiți de a plăti costurile juridice a furnizat un remediu eficace. În acest sens, Curtea reiterează că un individ poate fi privat de statutul său de victimă în sensul articolului 34 din Convenție, dacă instanțele interne recunosc, cel puțin în fond, o încălcare a articolului § 1 din Convenție și, prin urmare, să pună în aplicare o sentință mai liniștită sau să scutească acuzatul de costurile juridice (a se vedea, printre altele, Graaskov Jensen c. Danemarca c. (dec.), nr. 48470/99, CEHR 2001-X. Cu toate acestea, în cazul în care niciuna dintre instanțele interne nu a exprimat niciun fel de recunoaștere că procedurile în fața acesteia au depășit „razonabilul” art. 6 § 1 din Convenție prevede că Curtea nu este convinsă că posibilitatea de a măsura o condamnare mai liniștită sau de a scuti un inculpat de costurile juridice a fost un remediu disponibil pentru reclamanți, care a fost „eficient” în practică, precum și în drept. În acest sens, Curtea ia în considerare, de asemenea, faptul că o atenuare a unei sentințe în orice caz ar fi sigură numai la încheierea procedurii penale și că, deși este compensatorie, o scutire de costuri de infracționare în unele cazuri poate fi nesemnificativă, de exemplu, dacă un acuzat a fost acordat ajutor juridic gratuit. În aceste circumstanțe, Curtea nu consideră că Guvernul a dat demisia asupra acestora pentru a demonstra că există un remediu intern eficace, care a dobândit gradul necesar de securitate juridică pentru a permite și obliga un solicitant să o folosească în sensul articolului Convenției. Prin urmare, Curtea consideră că obiecția guvernului trebuie respinsă. În ceea ce privește presupusa încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție, este neconvenționat că procedura cu privire la primul reclamant a început la 20 octombrie 1992 și cu privire la al doilea reclamant la 26 octombrie 1993. Februarie 2001 atunci când Curtea Supremă și-a pronunțat hotărârea. Astfel, durata totală a procedurii, pe care Curtea trebuie să le evalueze în temeiul articolului 6 § 1, a fost de opt ani, trei luni și douăzeci și șapte zile, șapte ani, trei luni și, respectiv, douăzeci și două zile. Guvernul susține că, pe baza unei evaluări generale și având în vedere circumstanțele specifice ale cazurilor, acuzațiile penale împotriva reclamanților au fost determinate într-un termen rezonabil, astfel cum prevede art. 6 din convenție. Acestea constată că cauzele erau într-o măsură complexe, în special din cauza implicării problemelor legislației UE și a întrebării dacă ar trebui să fie adresate Curții Europene de Justiție în vederea unei hotărâri preliminare. În plus, Guvernul constată că reclamanții, într-o măsură considerabilă, au constituit o cauză contributivă în ceea ce privește durata procedurii. În acest sens, ele subliniază că, în cadrul procedurii Tribunalului Orașului, însuși avocatul reclamantului a solicitat să se suspende cazul pentru a aștepta cele două procese penale corespunzătoare, și că avocatul celui de-al doilea reclamant a fost de acord cu o amânare similară. De asemenea, după ce cazul a fost înscris pentru proces, a al doilea avocat al reclamantului a fost acordată o suspendare de mai mult de cinci luni pentru a-și prezenta plângerea scrisă, iar planificarea finală a procesului a fost astfel stabilită din considerente pentru atunci când avocatul a fost capabil să apară. În plus, în cadrul procedurii dinainte de Curtea Supremă, a fost nevoie de consiliere mai mult de opt luni pentru a-și prezenta prima observație cu privire la întrebarea dacă se poate trimite cazul la Curtea Europeană de Justiție și a provocat o prelungire necesivă, punând întrebări continue procurorului general. În cele din urmă, Guvernul susține că nu poate da naștere la critici că instanțele din oraș au decis să suspende procedura penală în așteptarea rezultatului „test-case” deoarece aceste decizii au fost motivate în mod rezonabil. Reclamanții conteste că procedura a fost complexă. Aspectele factuale nu au fost în litigiu și numai întrebarea cu privire la autoritatea juridică a Actului au implicat probleme juridice de o anumită complexitate. Reclamanții susțin că nu pot fi învinovățiți pentru utilizarea remediilor disponibile în temeiul legislației daneze și subliniază cererea de a trimite cazul la Curtea Europeană de Justiție pentru o hotărâre preliminară a fost de relevanță crucială. În opinia lor, Guvernul este singurul responsabil pentru orice întârziere cauzată de afirmația reclamanților că legea nu are autoritate juridică. În orice caz, consideră excesivă durata procedurii în fața Curții Supreme. În avizul reclamanților, alte două factori au provocat o întârziere necorespunzătoare a procedurii; amânarea cazurilor lor în așteptarea rezultatului cazurilor corespunzătoare și a lipsei de resurse în sistemul judiciar danez. Curtea consideră, având în vedere criteriile stabilite de jurisprudența Curții cu privire la întrebarea „tempo rațional” și având în vedere toate informațiile în posesia sa, că este necesară o examinare a meritelor plângerii. 2 a). De asemenea, se bazează pe art. 6 1 din Convenție, reclamanții se plâng că au fost refuzate să depună Curții o hotărâre preliminară. În primul rând, Curtea reamintește că singura sa funcție în temeiul articolului 6 din Convenție este de a examina cazurile în care se susține că garanțiile procedurale specifice prevăzute în prezenta dispoziție au fost ignorate în cadrul procedurii în fața instanțelor naționale, sau că procedura considerată în ansamblu a fost desfășurată într-un mod care să nu asigure o ședință echitabilă la solicitant. În ceea ce privește plângerea specifică, Curtea reiterează că un drept absolut de a face obiectul unei cauze adresate Curții a Comunităților Europene nu poate proveni din dispozițiile Convenției. Cu toate acestea, ar putea exista anumite circumstanțe în care un astfel de refuz de către o instanță națională ar putea încălca principiul echității procedurilor judiciare, astfel cum se prevede la art. 6 § 1 din Convenție, în special atunci când pare arbitrar (a se vedea, printre altele, Societe Divagsa Spania (dec.) nr. 20631/92, Hotărâri și rapoarte (D.R.) 74, p. 279, Moosbrugger v. Austria (dec.), nr. 44861/98, 25 ianuarie 2000 și Canela Santiago c. Spania (dec.), nr. 60350/00, 4 octombrie 2001). În prezenta cauză, Curtea Supremă a susținut că nu este necesar să se înaintă Curtea a reclamanților, deoarece nu a existat nicio obligație de a notifica Comisia Europeană cu privire la Actul specific privind exploatațiile de pește de apă dulce din 5 aprilie 1989, cu care reclamanții au fost acuzați, și că nu există nicio îndoială rezonabilă că secțiunea în cauză este în conformitate cu legislația Comunității Europene. Curtea nu constată nici o arbitrare în decizia Curții Supreme, nici orice alt element care ar putea duce la concluzia că refuzul de a trimite cazul la Curtea Europeană de Justiție a încălcat drepturile reclamanților, astfel cum sunt garantate de art. 6 din convenție. În consecință, această parte a cererii este evident nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 § 4. b) În ceea ce privește plângerea că decizia Curții Supreme din 22 august 2000 nu a fost motivat și nu a abordat mai multe puncte importante formulate de apărare, Curtea reiterează că art. 6 § 1 obligă instanțele să dea motive pentru hotărârile lor, dar nu poate fi înțeles că necesită un răspuns detaliat la fiecare argument. În cazul în cauză, Curtea nu a constatat nicio justificare în afirmația reclamanților că hotărârea Curții Supreme din 22 august 2000 nu a fost motivată sau că instanța nu a reușit să se ocupe de puncte importante formulate de apărare. Rezultă că această parte a cererii este manifestament nefondată în sensul articolului § 3 din convenție și trebuie respinsă în temeiul articolului § 4. c) și d). În ceea ce privește aceste plângeri, Curtea reamintește că, în temeiul articolului 35 § 1 din Convenție, aceasta poate aborda o problemă numai după epuizarea tuturor măsurilor interne, în conformitate cu normele de drept internațional recunoscute în general, condiția nu este îndeplinită de faptul că un reclamant a prezentat cazul său la diferitele instanțe competente. De asemenea, este necesar ca plângerea prezentată în fața Curții să fi fost formulată de către reclamant, cel puțin în fond, în cadrul procedurii în cauză. În cazul în cauză, Curtea constată că, în cadrul procedurii interne, reclamanții nu au formulat, fie în formă, fie în substanță, plângerile care sunt formulate Curții. În consecință, această parte a cererii este inadmisibilă pentru neepuizare a căilor de recurs interne în sensul articolului din Convenție și trebuie respinsă în temeiul articolului 3. A) că au fost negate să se pronunțe la Curtea pentru o hotărâre preliminară și b) că au fost condamnate pentru un act, care nu constituie o infracțiune penală în temeiul legislației naționale valabile în momentul în care a fost comisă (deoarece legea din 1989 nu a fost notificată) reclamanții se bazează pe art. 7 § 1 din Convenție, care se menționează după cum urmează: „Nimeni nu trebuie să fie considerat vinovat de orice infracțiune penală din cauza unui act sau omisiune care nu constituie o infracțiune penală în temeiul dreptului național sau internațional în momentul comisiei. Nici nu se impune o penalitate mai grea decât cea aplicabilă în momentul comisiei infracțiunii penale.” Având în vedere tot materialul în posesia sa, Curtea nu constată nicio dovadă că reclamanții au fost condamnați pentru o infracțiune care nu constituie o infracțiune în temeiul dreptului național în momentul în care a fost comisă. Din aceste motive, Curtea declară în unanimitate admisibilă, fără a prejudicia fondurile, plângerea reclamanților privind durata procedurii penale; Declară restul cererii inadmisibile. Søren Nielsen Christos Rozakis Președintele adjunct al grefierului

FIRST SECTION

DECISION

AS TO THE ADMISSIBILITY OF

Application no. 68693/01

by Karl Gustav PEDERSEN and Jens Otto PEDERSEN

against Denmark

The European Court of Human Rights (First Section), sitting on 12

June

2003 as a Chamber composed of

Mr

C.L.

Rozakis

,

President

,

Mr

P.

Lorenzen

,

Mr

G.

Bonello

,

Mrs

N.

Vajić

,

Mrs

S.

Botoucharova

,

Mr

V.

Zagrebelsky

,

Mrs

E.

Steiner,

judges

,

and

Mr

S. Nielsen

,

Deputy

Section Registrar

,

Having regard to the above application introduced on 9 February 2001,

Having regard to the observations submitted by the respondent Government and the observations in reply submitted by the applicants,

Having deliberated, decides as follows:

THE FACTS

The applicants, Mr Karl Gustav Pedersen (first applicant) and Jens

Otto

Pedersen (second applicant), are Danish nationals, respectively born in 1958 and 1938, and living in Løgstør and Hobro. They are represented before the Court by Mr Uffe Baller, a lawyer practising in Århus. The Government are represented by their Agent, Ms Nina Holst

‑

Christensen, the Ministry of Justice.

A. Circumstances of the case

The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows.

I

On 20

October 1992 the first applicant, as the owner of 3

freshwater fish farms, was charged with offences against the Act on freshwater fish farms of 5

April

1989 (

bekendtgørelse nr. 224

), henceforth also called the 1989

Act, as allegedly he had intentionally exceeded the fixed feed quotas with danger or risk thereof to the environment, and with enrichment for himself.

On 13

September 1993 an indictment was submitted to the City Court in Fjerritslev (

retten i Fjerritslev

) before which the trial was scheduled for 9

December 1993. However, by request of the applicant’s counsel, endorsed by the prosecutor, the trial was adjourned awaiting the outcome of a corresponding pending criminal case in which the defendant had alleged

inter alia

that the 1989 Act had no legal authority as it contravened articles of the Penal Code and provisions of the Environmental Protection Act

(Miljøbeskyttelsesloven

). The proceedings in the corresponding case were finally determined by a High Court judgment of 21 September 1995.

Subsequent to a preliminary hearing held in the applicant’s case on 18

December 1995 it was decided to adjourn his case anew, this time awaiting a corresponding pending criminal case in which the defendant had alleged that the 1989 Act had no legal authority as the European Commission had not been notified of it as allegedly prescribed by the 83/189/EEC Council Directive of 28

March

1983 laying down a procedure for the provision of information in the field of technical standards and regulations, amended by the 88/182/EEC Council Directive of 22

March

The applicant’s trial commenced on 8

April 1997. Since a witness on the applicant’s behalf was prevented from appearing on that day, the trial continued and ended on 14 May 1997. By judgment of 28

May

1997 the City Court in Fjerritslev convicted the applicant and sentenced him to pay a fine of 68,000

Danish

kroner (DKK). In addition a profit estimated to DKK

275,000 was confiscated.

On 9 June 1997 the applicant appealed against the judgment to the High Court of Western

Denmark

(Vestre Landsret

) before which he was granted permission to procure an expert witness, who during the preparation of the case was requested to reply in writing to specific questions formulated by counsel, and approved by the prosecutor.

By judgment of 29

June

1998 the High Court of Western

Denmark upheld the applicant’s conviction, but increased the fine to DKK

95,000 and the amount to be confiscated to DKK

384,000.

The applicant’s request of 7 July 1998 for leave to appeal against the High Court’s judgment to the Supreme Court (

Højesteret

) was granted by the Leave to Appeal Board (

Procesbevillingsnævnet

) on 23 November 1998.

The case was brought before the Supreme Court on 15 January 1999, where it was joined with the second applicant’s appeal (see below).

II

By 26

October 1993, the second applicant, as manager of two limited companies which each owned a freshwater fish farm, was charged with offences against the amended Act of 31

September

1994 on freshwater fish farms partly in conjunction with the former Act of 5

April

1989 (

bekendtgørelse nr. 900 jfr. tildels bekendtgørelse nr. 224

), as allegedly he had intentionally exceeded the fixed feed quotas with danger or risk thereof to the environment, and with enrichment for the companies.

The case was brought before the City Court in Mariager (

retten i Mariager)

by the prosecution’s submission of an indictment of 8

March

1994, which was later extended by supplementary indictments.

In the period between September 1994 and October 1995 the case was adjourned awaiting the outcome of a corresponding pending criminal case, which was considered to be a “test-case”.

Thereafter, the scheduling of the applicant’s trial, originally set for 20

November

1995, was adjourned on counsel’s request as he wished to submit a written pleading. Counsel stated on 12 February 1996 that his pleading was approaching. On 21 March 1996 he was granted an extension of the time

‑

limit, and on 17

April

1996 the pleading was submitted.

Further pleadings were submitted and additional preliminary issues were dealt with,

inter alia

with regard to counsel’s request that the applicant’s case be joined with another corresponding pending case.

On 4 October 1996 counsel was granted an extension of the time-limit to submit his rejoinder within eight weeks.

A hearing was held on 24

February 1997 and the case was scheduled to commence on 8 September 1997 as counsel had stated that he was unable to appear before that date.

On 16

September

1997 the City Court in Mariager convicted the applicant and sentenced him to pay a fine of DKK

275,000. In addition profits estimated to DKK

900,000 and DKK

200,000, respectively, were confiscated in the companies.

On 23 September 1997 the applicant appealed against the judgment to the High Court of Western Denmark, before which the case was ready to be listed for trial on 27

November 1997. As counsel was unable to appear on the proposed dates in January, February and May 1998, the case was scheduled for trial on 27

August 1998.

By judgment of 3

September

1998 the High Court of Western Denmark upheld the applicant’s conviction, but increased the fine to DKK

345,000 and the amounts to be confiscated to DKK

1,158,000 and DKK

240,000 respectively.

The applicant’s request of 11 September 1998 for leave to appeal against the High Court’s judgment to the Supreme Court was granted by the Leave to Appeal Board on 23 November 1998.

The case was brought before the Supreme Court on 15 January 1999, where it was joined with the first applicant’s appeal. The applicants jointly argued that the Act

of

1989 had no legal authority as the European Commission had not been notified of it as allegedly prescribed by the 83/189/EEC Council Directive of 28

March

1983 laying down a procedure for the provision of information in the field of technical standards and regulations, amended by the 88/182/EEC Council Directive of 22

March

1988, and that accordingly they should be acquitted. Moreover, they requested that the Supreme Court referred the question of the legal consequences of the non-notification to the European Court of Justice pursuant to the former Article 177 of the EC Treaty.

As to the latter the Prosecutor General procured an opinion from the Ministry of Justice of 29

January

1999, finding no basis for a preliminary reference, an opinion he endorsed. On 4 February 1999 the Supreme Court requested counsel’s comment on this issue.

On 17 February 1999 the applicants requested that an additional counsel be assigned to plead on the EU-law issues of the case. This was refused by the Supreme Court on 24 February 1999. The following day, the applicants requested that a named attorney substitute their counsel as to the EU

‑

law issues. This request was granted on 18

April 1999 and the proceedings were adjourned for eight weeks pending the comments from the substituting counsel.

It appears that the substituting counsel three times was granted an extension of the time-limit to submit his comments, thus his first written pleading was submitted on 5

October 1999.

The Prosecutor General stated definitively on 3

November 1999 that he found no basis for referring the case to the Court of Justice for a preliminary ruling.

The exchange of pleadings on this question continued until 7 April 2000, as the substitute counsel three times requested that the Prosecutor General submit written replies to various questions put by counsel on the issue. Each time the replies were followed by a comprehensive pleading by the substitute counsel.

On 22

August

2000 the Supreme Court decided not to refer the case to the Court of Justice for a preliminary ruling, as it found that there was no obligation to notify the European Commission of the specific section of the Act on freshwater fish farms of 5

April

1989, with which the applicants were charged, and that there was no reasonable doubt that the section in question was in accordance with European Community legislation.

By judgment of 16

February

2001 the Supreme Court upheld the High

Court’s judgment in respect of the first applicant, but reduced the amount to be confiscated to DKK

240,000, and by judgment of the same date the Supreme Court upheld the High Court’s judgment in its entirety in respect of the second applicant.

B. Relevant domestic law

The Administration of Justice Act provides in as far as relevant:

Section 840, subsection 1

The High Court notifies the Regional Public Prosecutor of the scheduling of the trial, and informs [him or her] and the accused about assignment of counsel [if any]. The information to the accused thereon may be given through the Regional Public Prosecutor in connection with the serving of the summons.

COMPLAINTS

6

§

1 of

the

Convention that the criminal charges against them were not determined within a reasonable time.

August

2000 was not reasoned and did not deal with several important points made by the defence; c) the Supreme Court allowed the opinion from the Ministry of Justice to be submitted during the proceedings, which the applicants find constituted a wrongful interference by the Government in the criminal proceedings; and d) the authorities, allegedly, for years suppressed the fact that the Act of 1989 had not been notified and the applicants were therefore prevented from having their claim that the charges were based on illegal authority tried before two instances.

7 § 1

of

the

Convention, a) that they were denied to have the case referred to the Court of Justice for a preliminary ruling, and b) that they were convicted of an act, which did not constitute a criminal offence under valid national law at the time when it was committed (since the Act of 1989 had not been notified).

THE LAW

“In the determination of ...any criminal charge against him, everyone is entitled to a fair ...hearing within a reasonable time by [a] tribunal...”

The Government’s objection as to the exhaustion of domestic remedies.

The Government claim that the applicants have failed to exhaust efficient domestic remedies, which are available to them. The applicants did not claim before the domestic courts that the length of the proceedings exceeded a reasonable time. Nor did they request that the courts schedule the case for trial on the evidence available, which they pursuant to section

840 of the Administration of Justice Act could have done at any time during the proceedings. Consequently, the domestic courts were prevented from remedying the alleged violation by metering out the sentence accordingly and/or exempting the defendant from defraying legal costs, measures which the Government find constitute adequate redress if a violation has occurred. They refer to a judgment of 18

June 1997 and a judgment of 21

September 1998 (both published in the Weekly Law Journal (

Ugeskrift

for

Retsvæsen

) U 1997, p. 1292 Ø and U 1998, p.1759 Ø respectively, in which the High Court, having found a violation of Article

6

The applicants admit that it does not emerge from the court records that they invoked Article

6 of the Convention during the domestic proceedings, but they find this irrelevant, since in any event in criminal trials the courts have an obligation

ex officio

to secure that the proceedings comply with the “reasonable time” requirement. Moreover, they recall that the requirement of exhaustion of national remedies must be interpreted flexibly and that

the burden of proving the existence of an effective and sufficient remedy lies upon the State invoking the rule.

As to the question whether the applicants have exhausted domestic remedies, the Court recalls that the purpose of Article 35 § 1, which sets out the rule on exhaustion of domestic remedies, is to afford the Contracting States the opportunity of preventing or putting right the violations alleged against them before those allegations are submitted to the Court (see e.g.

Selmouni v.

France

[GC], no. 25803/94, § 74, ECHR 1999-V). The rule in Article 35 §

1 is based on the assumption, reflected in Article 13 (with which it has a close affinity), that there is an effective domestic remedy available in respect of the alleged breach of an individual’s Convention rights (ibid.).

The Court recalls that the burden of proving the existence of an effective and sufficient remedy lies upon the State invoking the rule (see among others

Vernillo v. France,

judgment of 20 February 1991, Series A no. 198, § 27,

Dalia v. France

, judgment of 19

February 1998,

Reports of Judgments and Decisions

1998-I, § 38 and

Susini and others v. France

(dec.), no. 43716/98, 8

October 2002).

Moreover, the Court reiterates that the scope of the Contracting States’ obligations under Article 13 varies depending on the nature of the applicant’s complaint; however, the remedy required by Article 13 must be “effective” in practice as well as in law (see, for example,

İlhan v. Turkey

[GC], no. 22277/93, § 97, ECHR 2000-VIII).

Also, even if a single remedy does not by itself entirely satisfy the requirements of Article 13, the aggregate of remedies provided for under domestic law may do so (see

Kudla v. Poland

[GC], no. 30210/96, § 157 ECHR-XI).

Finally, remedies available to a litigant at domestic level for raising a complaint about the length of proceedings are “effective”, within the meaning of Article 13 of the Convention if they “[prevent] the alleged violation or its continuation, or [provide] adequate redress for any violation that [has] already occurred”. Article 13 therefore offers an alternative: a remedy is “effective” if it can be used either to expedite a decision by the courts dealing with the case, or to provide the litigant with adequate redress for delays that have already occurred (see the

Kudla

judgment cited above, §§

158 and 159, and

Mifsud v. France

[GC], (dec.), no. 57220/00, 11

September 2002, § 17).

It remains for the Court to determine whether the means available to the applicants in Danish law for raising a complaint about the length of the criminal proceedings in their case would have been “effective” in the sense either of preventing the alleged violation or its continuation, or of providing adequate redress for any violation that had already occurred.

The Court notes at the outset that the Government do not claim that Danish law contains remedies which have been specifically designed or developed to provide a remedy in respect of complaints of length of criminal court proceedings, whether preventative or compensatory in nature.

However, referring to section 840, subsection 1 of the Administration of Justice Act the Government submit that the applicants could have requested that the courts schedule the case for trial on the evidence available. In the view of the Government this remedy satisfies the requirement set out in Article 13

of the Convention in that such an action can prevent the alleged violation or its continuation.

The Government have not provided any domestic case-law to demonstrate that anyone has ever made such an application, let alone made any such application successfully. Thus, no domestic case-law is cited by the Government to show the possibility of such an action being preventative of further delay

(see

Kudla v. Poland,

cited above, § 159 and

Matthies

‑

Lenzen v. Luxembourg

, no. 45165/99, (dec.), 14

June 2001).

Therefore, the Court cannot but limit itself to a literal understanding of the invoked section of the Administration of Justice Act. According to section 840, subsection 1 the High Court notifies the Regional Public Prosecutor of the scheduling of the trial.

In the opinion of the Court, such wording does not provide any lucidity as to speculation on the effectiveness of such an action in a case like the present one (see also

Ohlen v. Denmark,

(dec.), no. 63214/00, 6

March

2003).

It remains thus to be examined whether in the present case the applicants’ possibility of having their sentence mitigated or of being exempted from paying legal cost provided an effective remedy.

In this respect, the Court reiterates that an individual may be deprived of his status as a victim within the meaning of Article 34 of the Convention if the domestic courts acknowledge, at least in substance, a breach of Article

6

inter alia

Graaskov Jensen v. Denmark

(dec.), no. 48470/99, ECHR 2001-X).

However, in the present case where none of the domestic courts has expressed any kind of acknowledgement that the proceedings before it exceeded the “reasonable

time” requirement of Article 6 § 1 of the Convention, the Court is not convinced that the possibility of metering out a more lenient sentence or exempting a defendant from defraying legal costs was a remedy available to the applicants, that was “effective” in practice as well as in law. In this connection, the Court also takes into account that a mitigation of a sentence in any event would be certain only at the very closing of the criminal proceedings, and that although being compensatory in nature, an exemption from defraying costs in some cases may be insignificant, e.g. if a defendant has been granted free legal aid.

In these circumstances, the Court does not consider that the Government have discharged the onus on them to show that an effective domestic remedy exists, which has acquired the requisite degree of legal certainty to enable and oblige an applicant to use it for the purposes of Article

35

§

1

of

the Convention.

Consequently, the Court considers that the Government’s objection must be rejected.

The alleged breach of Article 6 § 1 of the Convention.

As regards the alleged breach of Article 6 § 1 of the Convention it is undisputed that the proceedings as to the first applicant commenced on 20

October 1992, and as to the second applicant on 26

October 1993. The proceedings ended on 16

February 2001 when the Supreme Court delivered its judgment. Thus, the total length of the proceedings, which the Court must assess under Article 6 § 1, was eight years, three months and twenty

‑

seven days, and seven years, three months and twenty-two days, respectively.

The Government maintain that based on an overall assessment and in the light of the specific circumstances of the cases, the criminal charges against the applicants were determined within a reasonable time as prescribed by Article 6 of the Convention. They find that the cases were to some extent complex, notably due to the involvement of EU-law issues and the question whether the cases should be referred to the European Court of Justice for a preliminary ruling. Moreover, the Government find that the applicants to a considerable extent had been a contributory cause to the length of the proceedings. In this respect they point out that in the City Court procedure the first applicant’s counsel himself requested that the case be adjourned in order to await the two corresponding pending criminal trials, and that the second applicant’s counsel agreed to a similar adjournment. Also, after the case had been listed for trial the second applicant’s counsel was granted an adjournment of more than five months in order to submit his written pleading, and the final scheduling of the trial was thus set out of considerations for when counsel was able to appear. In addition, in the proceedings before the Supreme Court it took counsel more than eight months to submit his first comment on the question whether to refer the case to the European Court of Justice, and he caused unnecessary prolongation by continuously putting questions to the Prosecutor General. Finally, the Government maintain that it cannot give rise to criticism that the city courts decided to adjourn the criminal proceedings pending the outcome of the “test-cases” as these decisions were reasonably motivated.

The applicants contest that the proceedings were complex. The factual issues were not in dispute and only the question as to the legal authority of the Act involved legal issues of some complexity. The applicants maintain that they cannot be blamed for making use of remedies available under Danish law, and they point out the request to refer the case to the European Court of Justice for a preliminary ruling was of crucial relevance. In their view the Government alone are to blame for any delay caused by the applicants’ claim that the Act had no legal authority. In any event they find the duration of the proceedings before the Supreme Court excessive. In the applicants opinion, two other factors caused an unreasonable delay of the proceedings; the adjournment of their cases pending the outcome of corresponding cases, and the lack of resources in the Danish court system.

The Court considers, in the light of the criteria established by the case-law of the Court on the question of “reasonable time”, and having regard to all the information in its possession, that an examination of the merits of the complaint is required.

2 a).

Also, relying on Article 6

§

1 of the Convention, the applicants complain that they were denied to have the case referred to the Court of Justice for a preliminary ruling.

Firstly the Court recalls that its only function under Article 6 of the Convention is to examine cases in which it is alleged that the specific procedural guarantees laid down in this provision has been disregarded in the proceedings before the national courts, or that the proceedings considered as a whole have been conducted in such a manner as to not ensure a fair hearing to the applicant. As to the specific complaint the Court reiterates that an absolute right to have a case referred to the Court of Justice of the European Communities cannot be derived from the provisions of the Convention. Nevertheless, there may be certain circumstances in which such a refusal by a national court might infringe the principle of the fairness of judicial proceedings, as set forth in Article 6 § 1 of the Convention, particularly when it appears to be arbitrary (see

inter alia Societe

Divagsa

v.

Spain

(dec.) no. 20631/92, Decisions and reports (D.R.)

74, p. 279,

Moosbrugger v. Austria

(dec.), no. 44861/98, 25

January

2000 and

Canela Santiago v. Spain

(dec.), no. 60350/00, 4

October 2001). In the present case the Supreme Court held that it was not necessary to refer the applicants’ cases to the Luxembourg Court because there had been no obligation to notify the European Commission of the specific Act on freshwater fish farms of 5 April 1989, with which the applicants were charged, and that there was no reasonable doubt that the section in question was in accordance with the European Community legislation. The Court finds no arbitrariness in the Supreme Court’s decision, or any other elements which could lead to the conclusion that the refusal to refer the case to the European Court of Justice infringed the applicants’ rights as guaranteed by Article 6 of the Convention.

It follows that this part of the application is manifestly ill-founded within the meaning of Article 35 § 3 of the Convention and must be rejected pursuant to Article 35 § 4.

b) As regards the complaint that the Supreme Court’s decision of 22

August

2000 was not reasoned and did not deal with several important points made by the defence, the Court reiterates that Article 6 § 1 obliges the courts to give reasons for their judgments, but cannot be understood as requiring a detailed answer to every argument. In the present case the Court has found no substantiation in the applicants’ allegation that the Supreme Court’s decision of 22 August 2000 was not reasoned or that the court failed to deal with important points made by the defence. It follows that this part of the application is manifestly ill-founded within the meaning of Article

35

35

c) and d).

As to these complaints the Court recalls that under the notion of Article 35

‑

exhaustion of domestic remedies within the meaning of Article

35

§

1

of the Convention and must be rejected pursuant to Article

35

§

4.

“No one shall be held guilty of any criminal offence on account of any act or omission which did not constitute a criminal offence under national or international law at the time when it was committed. Nor shall a heavier penalty be imposed than the one that was applicable at the time the criminal offence was committed.”

In the light of all the material in its possession, the Court finds no evidence that the applicants were convicted of an offence which did not constitute a criminal offence under national law at the time it was committed. It follows that this part of the application must be rejected as being manifestly ill-founded pursuant to Article 35 §§ 3 and 4 of the Convention.

For these reasons, the Court unanimously

Declares

admissible, without prejudging the merits, the applicants’ complaint relating to the length of the criminal proceedings;

Declares

the remainder of the application inadmissible.

Søren Nielsen

Christos

Rozakis

Deputy Registrar

President