CtEDO 12.06.2003 AI

FERİDUN YAZAR ET AUTRES contre la TURQUIE

RESPONDENT
TUR
HOTĂRÂRE
12.06.2003
Pe scurt
Instanță
CtEDO
Concluzie
Partiellement recevable;Partiellement irrecevable
RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2003
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro
Citează această cauză
FERİDUN YAZAR ET AUTRES contre la TURQUIE (CtEDO, 2003)
HUDOC · oficial

a cererii nr. 42713/98

prezentată de Feridun YAZAR și alții

împotriva Turciei

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a treia secțiune), șezând la 12 iunie 2003 în completul compus din

D-nii G. Ress, președinte,

D-nele M. Tsatsa-Nikolovska,

H.S. Greve, judecători,

și V. Berger, grefier de secțiune,

Având în vedere cererea menționată introdusă la 9 iulie 1998,

Având în vedere decizia parțială din 13 februarie 2001,

Având în vedere observațiile prezentate de Guvernul pârât și cele prezentate în răspuns de către reclamanți,

După deliberare, ia următoarea decizie:

Reclamanții, d-nii Feridun Yazar, Harun Çakmak, Güven Özata și Abdülcabbar Gezici, sunt cetățeni turci, născuți respectiv în 1944, 1959, 1945 și 1963, rezidind la Ankara.

Sunt reprezentați în fața Curții de d-na Șenal Sarıhan, avocat al Baroului din Ankara.

A.

Circumstanțele cauzei

Faptele cauzei, așa cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează.

La data faptelor și la introducerea prezentei cereri, Feridun Yazar era președintele unui partid politic, Partidul Muncii Poporului (HEP). Ceilalți reclamanți erau membrii fondatori ai acestui partid.

La al doilea congres extraordinar al HEP ținut la 19 septembrie 1992 la Ankara, reclamanții au luat fiecare cuvântul.

D-nii Gezici și Özata, pe de o parte, și d-nii Yazar și Çakmak, pe de altă parte, au fost arestați de poliție la 25 septembrie 1992 și 28 septembrie 1992 respectiv și au fost plasați în arest pentru a fi făcut propagandă separatistă la congres.

La 5 octombrie 1992, reclamanții au fost auziți de procurorul de Republică de pe lângă Curtea de Siguranță de Stat din Ankara (« procurorul »). În aceeași zi, d-nii Çakmak și Gezici au fost plasați în detenție preventivă.

Prin acte de acuzare din 13 noiembrie și 24 decembrie 1992, procurorul, în virtutea articolului 8 § 1 al legii de 1991 privind lupta împotriva terorismului, a inculpat reclamanții pentru propagandă contra integrității Statului din cauza discursurilor lor. Se referea la următoarele pasaje:

D-l Yazar:

« De mult timp, o popoare există, aici, în Orientul Mijlociu. S-ar putea să fi devenit o națiune. Dar s-a vrut să-i fie lipsite de identitate împărțind-o în patru părți cu frontiere artificiale. S-a vrut s-o depriveze de limbă. Și până în ziua de astazi, au menținut suveranitatea asupra acestui popor împărțindu-l în patru părți și opunând-le unele altora. Pentru a eradica șovinismul și evita aceste practici nefericite, dorim să creez o Turcie unde fiecare poate trăi liber cu identitatea, cultura și limba sa. Spunem: 'să nu se octroyeze nimeni libertatea de a nega identitatea altuia, că fiecare trăiască cu propria sa identitate'. Spunem 'la apropierea anului 2000, să fundez din nou această Republică. Dar făcând aceasta, să reunim condițiile care permit fiecăruia să trăiască cu propria sa identitate și libertăți; kurdii ca kurzi, caucazieni ca caucazieni (...), să evităm deci tot sângele acesta vărsat (...) activiștii PKK nu vin din lună, sunt și ei copiii acestei țări. Sunt copiii acestui popor. Nu îi puteți nega (...) De ce au recurs la o asemenea metodă de luptă? (...) Să discutăm cu ei. Pentru a găsi o soluție, pentru ca sângele să înceteze să curgă, să mergem să vorbim cu Abdullah Öcalan (...). Se datorează faptului că spunem 'poporul kurd există' că acest partid politic este contraru Constituției. Poporul kurd există. Chiar dacă nu este în Constituția ta, există. Dacă Constituția ta este arhaică, e vina mea? Turcia ne aparține, din Edirne până la Hakkari. Este dreptul nostru (...). Nu renunțăm la o singură bucată din acest teritoriu. Cu prețul sângelui nostru, ținem la el. Dar mai avem și alt drept: la fiecare bucată a acestei pământuri, avem dreptul să trăim liber, cu identitatea noastră kurd (...). Nu suntem noi, nu este nici HEP, dar este politica reprezentată în cadrul Adunării Naționale care vrea să împartă teritoriul Turciei. Deoarece HEP este singurul partid politic care este pentru pace și pentru dialog. 'Dacă aveți frică', spun, 'dacă vreți ca să nu existe luptă armată, legalizați PKK-ul pentru ca să-și depună armele și să vină să lupte în arena politică'. Acordați o amnistie generală, scăpați-vă de politicile ipocrite. Cei care sunt condamnați în virtutea articolului 125 sunt toți de origine kurd. Kurzii nici măcar nu pot beneficia de liberare condiționată (...) ».

D-l Çakmak:

« (...) Este adevărat că în Turcia poporul kurd se confruntă cu exterminarea. (...) Opresiunea și încălcările democrației care cauza rușine chiar și regimurilor feudale este o realitate a țării noastre. În aceste circumstanțe, este o misiune onorabilă să organizezi cu perseverență un congres atât de entuziast (...), poporul kurd așteaptă prea mult de la acest congres. Pentru puterea politică și suverani nu există decât o singură democrație: agresivitate, opresiune, exterminare, uzurpare. Există o singură realitate kurd: case distruse, munți și văi bombardate, kurzii văzuți ca criminali potențiali doar din faptul că sunt kurzi, iar lupta lor pentru egalitate și libertate este sufocare de masacre ... o realitate kurd care se traduce în mod manifest prin exterminare și tortură (...) La Göle, au asasinat și au îngropat oameni (...) Dar trebuie să știi că nu se vor mulțumi cu aceste masacre; Republica turca, în vederea realizării proiectelor imperialiste americane, se pregătește pentru o intervenție în nordul Irakului sub pretextul rezolvării problemei kurde. În perioada viitoare, [opinia publică] va fi din ce în ce mai susținătoare unei soluții politice, paci fiste și democratice a problemei [kurde], observând că metodele militare vechi ale Statului sunt acum depășite. (...) Indiferent dacă Statul vrea să se îndrepte către o soluție pacifistă sau nu, aceasta este problema sa (...). Lupta organizată și rezistența poporului kurd este garanția rezolvării problemei [kurde]. »

D-l Özata:

« (...) HEP-ul, care deschide orizont uri noi politicii actuale a Turciei pline de discurs de indivizibilitate, mituri ale forțelor de securitate eroice, este responsabil în acest congres să dovedească înțelepciune și maturitate ale politicii sale (...). Asasinează nevinovați sub pretextul luptei contra terorii. Au efectuat execuții injuste, bombardament de sate sub ochii miniștrilor Internului și Drepturilor Omului (...). Se străduiesc să reautorizeze partidele politice [vechi] interzise de către junta militară. Este foarte frumos că partidele dizolvate sunt din nou autorizate, dar nimeni nu ia poziție privitor la dizolvarea, prin diverse mijloace, ale [noilor] partide care și-au găsit locul în politica actuală a țării. (...) Dragi delegați, dragi prieteni, știm cu toții că dizolvarea partidelor politice nu ne va duce nicaieri. Și nu cred deloc că vor da seama poporului. (...) [În urma sloganelor 'biji PKK'] Dragi prieteni, nu suntem împotriva sloganelor lansate, dar vă rog să țineți cont de avertismente pentru bun desfășurarea congresului (...) »

D-l Gezici:

« (...) Lupta națională a poporului kurd a ajuns la un asemenea stadiu încât exprimarea realităților în acest congres fără teama de legile existente care criminalizează aceleași realități este dovada integrității și maturității luptei naționale de eliberare a poporului kurd. Mă exprim clar, dacă acest regim și reprezentanții săi vor să aibă pentru prima dată un loc respectabil în istorie, au doar un singur lucru de făcut: să ridice steagul alb în fața eroilor onorabili ai poporului kurd și să dea seama de ceea ce au făcut până astazi (...) Există un război la Kurdistan ... Cele două laturi ale acestui război sunt definite: în același mod în care se poate afirma clar că o latură este Republica turca, se poate spune că cealaltă latură este Partidul Muncii din Kurdistan [PKK] și guerila sa (...). Cele două laturi ale acestui război ar trebui, cât mai curând posibil, să se reunească la o masă și să rezolve problema (...) Putem considera că PKK-ul și alte organizații revoluționare, pe care autoritățile Republicii turce le numesc teroriști separatiști, dar pe care întreaga lume, ca și noi, le numesc luptători ai eliberării naționale; ei bine, aceste organizații sunt în ochii noștri legitime, legale. (...) Acei oameni, pe care îi numiți teroriști, sunt forțe care s-au legitimat singure, prin sângele pe care l-au vărsat pentru drepturile lor legitime, chiar dacă acelea nu erau legale. Susținem cauza acestor oameni. Pentru că au dreptate. »

În actele de acuzare, procurorul a subliniat că ziarele din ziua următoare celui de al doilea congres extraordinar al partidului au fost unanim de acord cu faptul că reuniunea s-a transformat într-o manifestație a PKK-ului și că partidul politic s-a identificat cu organizația ilegală. A precizat că « în sala în care se desfășura congresul, nu era niciun steag turc; în schimb, un grup de activiști neidentificați au ridicat pe umeri steagul galben, roșu și verde al organizației teroriste PKK. Toți participanții la congres au asistat la spectacol [al acestor activiști] lansând sloganul 'biji PKK, biji Apo' (trăiască PKK, trăiască Öcalan, în limba kurd) și făcând semnul victoriei cu degetele; au scos de asemenea mici steaguri ale PKK-ului, dimensiunea unui batistă (...) În timp ce imnul național turc nu a fost recitat, imnul Republicii kurde Mahabat, fondată în Iran în anii 1940, a fost cântat (...) ». Conform procurorului, oratorii, trecând sub tăcere violențele acestei organizații asupra populației civile, ar fi încercat să prezinte lupta forțelor de securitate contra teroriliști ai PKK-ului ca o încercare de extermina a populației kurde, ceea ce ar dovedi susținerea lor față de organizația ilegală. Pe de altă parte, conform procurorului, actele acuzaților nu ar putea fi tratate separat de clima politică a reuniuni și apreciind discursurile, ar trebui să se ia în considerare și intensitatea actelor teroriste ale PKK-ului.

În scrisorile sale din 10 martie 1994 și 22 iunie 1994 către Curtea de Siguranță de Stat, avocata reclamanților a contestat acuzațiile. Calificând acuzația ca « politică », a susținut că se agea într-adevăr o prezentare a punctelor de vedere politice care se baza nu pe probe de vinovăție, ci pe prejudecăți și preocupări politice. A invocat caracterul pașnic al discursurilor ținute de reclamanți și art. 90 al Constituției în virtutea căruia acordurile internaționale dovedit ratificate ar fi direct aplicabile în dreptul intern turc.

Prin hotărâre din 23 iunie 1994, Curtea de Siguranță de Stat a condamnat d-nii Yazar, Çakmak și Gezici la doi ani de închisoare și la o amendă de 100 000 000 lire turce (« TRL ») fiecare, pe baza actei de acuzare din 13 noiembrie 1992. Privitor la d-l Özata, a fost achitat pe aceeași bază. Curtea a condamnat de altfel d-nii Özata și Gezici la doi ani de închisoare, precum și la o amendă de 50 000 000 TRL pe baza actei de acuzare din 24 decembrie 1992.

La 26 octombrie 1994, reclamanții s-au pourvăit în casație contra hotărârii. În motivele pourvoi lor, și sub titlul « situația în dreptul internațional », ei au invocat printre altele art. 10 al Convenției.

La 18 decembrie 1995, Curtea de Casație a infirmat hotărârea în cauză din cauza modificărilor aduse legii din 1991 de legea nr. 4126 din 27 octombrie 1995.

Curtea de Siguranță de Stat care a reexaminat cauza a pronunțat hotărârea sa la 7 noiembrie 1996. A condamnat d-nii Özata și Gezici pe baza actei de acuzare din 24 decembrie 1992, fiecare la un an de închisoare și 100 000 000 TRL amendă. Pe baza actei de acuzare din 13 noiembrie 1992, a condamnat d-nii Yazar și Çakmak, la un an de închisoare și la amendă de 100 000 000 TRL. Din cauza cumulului pedepselor, d-l Gezici a fost în final condamnat la doi ani de închisoare și la amendă de 200 000 000 TRL.

La 12 noiembrie 1996, reclamanții s-au pourvăit în casație contra acestei ultim e hotărâri.

La 12 ianuarie 1998, Curtea de Casație a confirmat hotărârea pronunțată în prima instanță.

La 27 ianuarie 1998, reclamanții au formulat o cerere de revizuire a sententei în motivele căreia și sub titlul « situația în dreptul internațional » au invocat din nou dreptul lor la libertatea de exprimare.

La 23 februarie 1998, cererea menționată a fost respinsă de Curtea de Casație.

B.

Dreptul intern relevant

Legea nr. 3713 din 12 aprilie 1991 privind lupta împotriva terorismului, promulgată în vederea represiunii actelor de terorism, se referă la o serie de infracțiuni prevăzute în Codul penal pe care le califică ca acte « de terorism » sau acte « perpetrate în scopuri teroriste » (articolele 3-4) și căreia se aplică. art. 8 dispune:

« Propaganda scrisă și orală, reuniuni, adunări și manifestații destinate să vătăme integritatea teritorială a Statului Republicii Turcia și unitatea indivizibilă a nației sunt interzise, oricare ar fi procedura folosită și scopul urmărit. Oricine se dedică unor asemenea activități este condamnat la o pedeapsă de doi la cinci ani de închisoare și la o amendă de cincizeci la o sută de milioane de lire turce.

Când infracțiunea de propagandă menționată în alineatul de mai sus este comisă prin intermediul publicațiilor periodice menționate la art. 3 din legea nr. 5680 privind presa, editorul este de asemenea condamnat la o amendă egală cu nouăzeci la sută din volumul mediu al vânzărilor lunii precedente dacă intervalul de apariție a publicației este mai mic de o lună, sau din volumul mediu al vânzărilor lunii precedente al cotidianului cu cea mai mare circulație dacă se vorbește despre imprimaturi care nu au calitate de publicație sau dacă publicația a fost recent lansată. Cu toate acestea, amenda nu poate fi mai mică de o sută de milioane de lire turce. Redactorul șef al publicației menționate este condamnat la jumătate din amenda aplicată editorului, precum și la o pedeapsă de șase luni la doi ani de închisoare. »

« Propaganda scrisă și orală, reuniuni, adunări și manifestații destinate să vătăme integritatea teritorială a Statului Republicii Turcia sau unitatea indivizibilă a nației sunt interzise. Oricine urmărește o asemenea activitate este condamnat la o pedeapsă de unu la trei ani de închisoare și la o amendă de o sută la trei sute de milioane de lire turce. În caz de recidivă, pedepsele aplicate nu sunt convertite în amendă.

Când infracțiunea de propagandă menționată în alineatul prim este comisă prin intermediul publicațiilor periodice menționate la art. 3 din legea nr. 5680 privind presa, editorul este de asemenea condamnat la o amendă egală cu nouăzeci la sută din volumul mediu al vânzărilor lunii precedente dacă intervalul de apariție al publicației este mai mic de o lună. Cu toate acestea, amenda nu poate fi mai mică de o sută de milioane de lire turce. Redactorul șef al publicației menționate este condamnat la jumătate din amenda aplicată editorului, precum și la o pedeapsă de șase luni la doi ani de închisoare.

Când infracțiunea de propagandă menționată în alineatul prim este comisă prin intermediul imprimaturilor sau prin alte mijloace de comunicare în masă, cu excepția publicațiilor menționate la alineatul doi, autorii responsabili și proprietarii mijloacelor de comunicare în masă sunt condamnați la o pedeapsă de șase luni la doi ani de închisoare, precum și la o amendă de o sută la trei sute de milioane de lire turce (...).

(...) »

Invocând art. 6 § 1 al Convenției, reclamanții se plâng de încălcare a dreptului lor la proces echitabil și susțin în particular că Curtea de Siguranță de Stat care i-a judecat nu poate fi considerată ca tribunal independent și imparțial în sensul acestei dispoziții, dată fiind prezența unuia dintre cei trei judecători care seděți era oficial militar.

Reclamanții se plâng de altfel că durata procedurii în fața Curții de Siguranță de Stat ar fi depășit termenul rezonabil așa cum este prevăzut în art. 6 § 1.

Invocând art. 10 al Convenției, reclamanții pretind în plus că condamnarea lor de Curtea de Siguranță de Stat din cauza discursurilor politice ținute în public, și în calitate de conducători ai unui partid politic, constituie o atingere nejustificată a libertății lor de exprimare.

« Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată în mod echitabil (...) și în termen rezonabil, de o instanță independentă și imparțială, instituită de lege, care va decide (...) asupra temeiniciei oricărei învinuiri în materie penală aduse împotriva sa. (...) »

a)

Independența și imparțialitatea Curții de Siguranță de Stat

Guvernul susține la acest punct că independența și imparțialitatea sunt garantate pentru toate tribunalele de articolele 138 și următoarele ale Constituției. După citarea dispozițiilor dreptului intern care reglementează înființarea, componența și competențele Curților de Siguranță de Stat, subliniază că Codul penal militar prevede sancțiuni penale împotriva oricuia care ar încerca să exercite presiuni asupra unui judecător militar. Hotărârile pronunțate de Curțile de Siguranță de Stat pot fi atacate prin cale de casație. Por urmare, existența unui judecător militar alături de judecători civili în componența acestor Curți nu ar putea constitui în sine o încălcare a articolului 6 § 1 al Convenției. În sfârșit, insistând asupra independenței și imparțialității Curților de Siguranță de Stat, Guvernul aminteste că modificările legislative și constituționale au modificat complet componența acestor Curți. Plângerea reclamanților ar fi deci lipsită de orice interes legitim și, ca atare, în mod evident neîntemeiată.

Reclamanții contestă aceste argumente. Pretind că legătura ierarhică care există între judecătorul militar și superiorul militar conform articolului 18 al legii nr. 357 privind judecătorii militari, afectează independența și imparțialitatea tribunalului în cauză. În sfârșit, subliniază că, în ciuda modificărilor efectuate în vederea schimbării componenței Curților de Siguranță, la data judecării lor, un judecător militar seděți bine în Curtea care i-a condamnat.

După efectuarea unui examen preliminar al faptelor și argumentelor părților, Curtea consideră că această parte a cererii ridică întrebări de fapt și de drept care nu pot fi rezolvate la acest stadiu al procedurii și necesită un examen pe fond al cauzei. Prin urmare, nu poate fi declarată în mod evident neîntemeiată în sensul articolului 35 § 3 al Convenției. De altfel nu se confruntă cu niciun alt motiv de inadmisibilitate.

b) Durata procedurii penale

Guvernul susține că procedura penală a început cu actele de acuzare din 13 noiembrie și 24 decembrie 1992 și s-a încheiat cu hotărârea Curții de Casație din 12 ianuarie 1998. Face o distincție între două faze în procedură: prima fază ar fi început cu actele de acuzare din 13 noiembrie și 24 decembrie 1992 și ar fi terminat cu hotărârea Curții de Casație din 18 decembrie 1995. Guvernul estimează că această durată de trei ani este mai mult decât rezonabilă ținând cont de numărul de inculpați și de diferitele acte de acuzare formulate la date diferite. A doua fază ar fi început cu hotărârea Curții de Casație din 18 decembrie 1995 și ar fi terminat cu hotârârea Curții de Casație din 12 ianuarie 1998. Guvernul susține că durata de doi ani pentru această a doua fază nu depășește nici ea limitele unei durate rezonabile prescrise de art. 6 § 1 al Convenției.

Reclamanții resping aceste argumente. Susțin că după arestarile lor, nu s-au prezentat imediat în fața judecătorului penal și că durata globală a procedurii penale a depășit limitele prevăzute de art. 6 § 1 al Convenției.

Curtea observă că procedura penală care a dus la condamnarea reclamanților a început la 25 și 28 septembrie 1992 și s-a încheiat la 12 ianuarie 1998. Cererea de revizuire prezentată de reclamanți, din cauza naturii sale de « recurs extraordinar », nu intră în calculul termenului în litigiu (a se vedea, printre altele, Deumeland c. Germania, hotărâre din 29 mai 1986, seria A nr. 100, § 77).

Procedura a durat deci pentru d-nii Özata și Gezici cinci ani trei luni și 17 zile, pentru d-nii Yazar și Çakmak cinci ani, trei luni și 14 zile. În aceste termene Curtea de Siguranță de Stat și Curtea de Casație s-au pronunțat fiecare de două ori. Curtea observă că în prezenta cauză este vorba de procesul conducătorilor unui partid politic a cărui procedură de dizolvare era în curs în fața Curții Constituționale. Acest aspect al cauzei prezintă o anumită complexitate din cauza caracterului său « foarte sensibil și de interes național » (Dobbertin c. Franța, hotărâre din 25 februarie 1993, seria A nr. 256-D, § 42). De altfel, Curtea estimează că numărul inculpaților (șaptesprezece vizați de hotărârea Curții de Siguranță din 23 iunie 1994 și zece de cea din 7 noiembrie 1996) a avut o influență asupra complexității litigiului. De altfel, reclamanții nu semnalează niciun perioada de inactivitate atribuibilă autorităților judiciare. Nu este contestat că art. 6 al Convenției prescrie rapiditate procedeurilor judiciare, dar consacră de altfel principiul mai general al unei bune administrări a justiției. În circumstanțele cauzei, comportamentul autorităților se dovedește compatibil cu echilibrul just care trebuie menținut între diferitele aspecte ale acestei cerințe fundamentale (a se vedea, printre altele, Boddaert c. Belgia, hotărâre din 12 octombrie 1992, seria A nr. 235-D, § 39).

Curtea conchide că această parte a cererii trebuie respinsă ca fiind în mod evident neîntemeiată, în conformitate cu art. 35 §§ 3 și 4 al Convenției.

« 1.

Orice persoană are dreptul la libertate de exprimare. Acest drept include libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a comunica informații sau idei fără ingercința autorităților publice și fără considerarea frontierei. (...)

2.

Exercitarea acestor libertăți, comportând datorii și responsabilități, poate fi supusă anumitor formalități, condiții, restricții sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea națională, integritatea teritorială sau siguranța publică, apărarea ordinii și prevenirea crimei, protecția sănătății sau moralei, protecția reputației sau drepturilor altuia, pentru a preveni divulgarea informațiilor confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea puterii judiciare. »

Guvernul menține mai întâi că condamnarea reclamanților era fondată pe art. 8 § 1 din legea nr. 3713 privind lupta împotriva terorismului și urmărea mai multe scopuri legitime în sensul articolului 10 § 2 al Convenției, în special protecția securității naționale și a siguranței publice, precum și păstrarea integrității teritoriale și prevenirea crimei.

Guvernul susține de altfel că condamnarea reclamanților era necesară într-o societate democratică în măsura în care discursurile în litigiu se asemănau cu propaganda separatistă. Conform Guvernului, în contextul sud-estului Turciei, confruntată cu violență, discursurile separatiste ale reclamanților erau departe de a fi discursurile « responsabile » pe care era de așteptat din președintele și membrii fondatori ai unui partid politic. De altfel, Guvernul susține că în sala în care se desfășura congresul, conducătorii partidului ar fi pregătit terenul pentru a permite manifestanților să susțină PKK-ul cu slogane și steaguri. Citând cazurile Purcell (Purcell și alții c. Irlanda, nr. 15404/89, decizie din 16 aprilie 1991, D.R. 70, p. 262) și David Brind (David Brind și alții c. Regatul Unit, nr. 18714/91, decizie din 9 mai 1994, D.R. 77-B, p. 42), afirmă că îndemnul la violență nu constituie singura limită a libertății de exprimare și că prezentarea luptei contra terorismului ca o vorbă care ar decurge între două națiuni arată că violența nu este în niciun fel exclusă din discursurile în litigiu. Conchide că condamnarea reclamanților nu a depășit în niciun fel marja de apreciere pe care Convenția o acordă fiecărei părți contractante și că era proporționată scopurilor legitime urmărite.

Reclamanții combate argumentele Guvernului privitor la necesitate. Subliniază mai întâi că discursurile în litigiu au fost ținute la congresul unui partid politic de președinte și membrii fondatori ai acestui partid. Susțin că este destul de natural că partidele produc soluții alternative și programe politice pe chestiuni care afectează societatea în ansamblu. Conform reclamanților, discursurile în litigiu au numai reflectat abordarea HEP-ului problemelor curente ale Turciei și ca atare nu au făcut apologia violenței.

În lumina argumentelor citate, Curtea consideră că această parte a cererii ridică întrebări de fapt și de drept care nu pot fi rezolvate la acest stadiu al procedurii și necesită un examen pe fond al cauzei. Prin urmare, nu poate fi declarată în mod evident neîntemeiată în sensul articolului 35 § 3 al Convenției. De altfel nu se confruntă cu niciun alt motiv de inadmisibilitate.

Pentru aceste motive, Curtea, cu unanimitate,

Declară admisibile plângerile bazate pe art. 6 § 1 (independența și imparțialitatea Curții de Siguranță de Stat) și art. 10 al Convenției;

Declară inadmisibilă cererea pentru surplus.

Vincent Berger

Georg Ress

Grefier

Președinte

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
CtEDO 2001-02-13
0,98
FERİDUN YAZAR ET AUTRES contre la TURQUIE
PREMIÈRE SECTION DÉCISION PARTIELLE SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n° 42713/98 présentée par Feridun YAZAR et autres contre la Turquie La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 13 février 2001 en une chambr
CtEDO 2004-09-23
0,96
AFFAIRE FERİDUN YAZAR ET AUTRES c. TURQUIE
à Ankara. Le gouvernement turc (« le Gouvernement ») n'a pas désigné d'agent pour la procédure devant la Cour. 3. Le 12 juin 2003, la Cour a déclaré la requête partiellement recevable. EN FAIT I. LES CIRCONSTANCES DE L'ESPÈCE 4. Les requéra
CtEDO 2003-03-13
0,95
OKUTAN contre la TURQUIE
TROISIÈME SECTION DÉCISION SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n o 43995/98 présentée par Kemal OKUTAN contre la Turquie La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant le 13 mars 2003 en une chambre composée de MM. I.
CtEDO 2002-04-18
0,94
BASAK et AUTRES contre la TURQUIE
TROISIÈME SECTION DÉCISION SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n° 29875/96 par Beşir BAŞAK et autres contre la Turquie La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant le 18 avril 2002 en une chambre composée de MM. G. R
CtEDO 2003-11-20
0,94
YILDIRIM et AUTRES contre la TURQUIE
TROISIÈME SECTION DÉCISION SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n o 42920/98 présentée par Haydar YILDIRIM et autres contre la Turquie La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant le 20 novembre 2003 en une chambre co
Sursă