AFFAIRE LALLEMENT c. FRANCE
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Dommage matériel - réparation pécuniaire;Frais et dépens (procédure de la Convention) - demande rejetée
AFFAIRE LALLEMENT c. FRANCE (CtEDO, 2003)
SECȚIA A TREIA
CAUZA LALLEMENT c. FRANȚEI
(Cererea nr. 46044/99)
HOTĂRÂRE
(Satisfacție echitabilă)
STRASBOURG
12 iunie 2003
DEFINITIVĂ
12/09/2003
Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la articolul 44 § 2 din Convenție. Poate suferi modificări de formă.
În cauza Lallement c. Franței,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secția a treia), reunită într-o cameră compusă din:
Dnii G. Ress, președinte,
I. Cabral Barreto,
J.-P. Costa,
P. Kūris,
B. Zupančič,
J. Hedigan,
K. Traja, judecători,
și dl V. Berger, grefier de secție,
După deliberare în camera de consiliu la 22 mai 2003,
Pronunță următoarea hotărâre, adoptată la această dată:
PROCEDURĂ
La originea cauzei se află o cerere (nr. 46044/99) îndreptată împotriva Republicii Franceze și prin care un resortisant al acestui Stat, dl Henri Lallement („reclamantul”), a sesizat Curtea Europeană a Drepturilor Omului la 26 noiembrie 1998 în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale („Convenția”).
Printr-o hotărâre din 11 aprilie 2002 („hotărârea principală”; nepublicată), Curtea a constatat că, din cauza exproprierii unei părți a fondului său agricol, reclamantul își pierduse „instrumentul de muncă”; observând că indemnizațiile plătite persoanei interesate nu acopereau această pierdere specifică, Curtea a considerat că acesta suferise o „sarcină specială și exorbitantă” și a concluzionat la încălcarea articolului 1 din Protocolul nr. 1.
În hotărârea sa principală, Curtea a tranșat problema prejudiciului moral și a cheltuielilor și onorariilor; pentru acestea, ea a acordat respectiv 15.000 EUR și 15.119,89 EUR reclamantului (hotărârea principală, §§ 31 și 34, și punctul 2 din dispozitiv).
În ceea ce privește prejudiciul material, Curtea a reamintit că ea concluzionase la încălcarea articolului 1 din Protocolul nr. 1 doar pe motivul că exproprierea litigioasă antrenase pierderea „instrumentului de muncă” al reclamantului fără indemnizare adecvată și că numai daunele cauzate în mod specific de această încălcare a Convenției erau susceptibile să justifice alocarea unei sume cu titlu de „satisfacție echitabilă”. În absența unei astfel de legături de cauzalitate, ea a respins cererea reclamantului tinzând la indemnizarea unui prejudiciu rezultat pretins dintr-o subevaluare a terenurilor expropriate și dintr-un „beneficiu nerealizat legat de absența folosinței fondurilor”. În ceea ce privește restul pretențiilor reclamantului, Curtea a considerat că problema aplicării articolului 41 nu se afla în stare; ea a rezervat-o în consecință și a invitat guvernul francez („Guvernul”) și reclamantul să-i prezinte în scris, în termen de trei luni, observațiile lor cu privire la această problemă și, în special, să-i aducă la cunoștință orice acord la care ar putea ajunge (ibidem, § 28, și punctele 3 și 4 din dispozitiv).
Părțile nu au ajuns la un acord.
Atât reclamantul, cât și Guvernul au depus observații.
ÎN DREPT
Conform articolului 41 din Convenție,
„Dacă Curtea declară că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor sale, și dacă dreptul intern al Înaltei Părți contractante nu permite ștergerea decât imperfectă a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții lezate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă.”
A. Prejudiciu material
Reclamantul solicită indemnizarea deprecierii surplusului exploatării sale.
El susține că, înainte de exproprierea litigioasă, fondul său agricol se compunea din 41,37 % terenuri de prima calitate, 1,62 % terenuri de a doua calitate și 56,85 % terenuri de a treia calitate. De la expropriere, ar dispune de 24,52 % terenuri de prima calitate, 2,4 % terenuri de a doua calitate și 73,08 % terenuri de a treia calitate. Astfel, exproprierea nu numai că ar fi amputat fondul său agricol cu aproximativ o treime din suprafața sa, dar ar fi antrenat și o diminuare substanțială a calității suprafeței de exploatare restante.
Această suprafață, nepermițând menținerea în domeniul său decât a unui efectiv de opt capete – față de treizeci anterior –, veniturile sale din exploatare ar fi scăzut considerabil.
Reclamantul produce avizele sale de impozit pe venit pentru anii 1992-2001. El produce de asemenea formularele de „rambursare forfetară a exploatanților agricoli neimpozitați la taxa pe valoarea adăugată” pentru aceiași ani (cu excepția anului 1996), pe care figurează valoarea brută a vânzărilor realizate în cadrul activității sale. Aceste documente fac să apară următoarele sume:
Anul / Venituri impozabile (în FRF) / Total brut al vânzărilor de lapte și vite (în FRF)
1992 / 13.450 / 183.687
1993 / 14.850 / 258.789
1994 / 15.190 / 224.616
1995 / 15.950 / 230.583
1996 / 15.660 / nespecificat
1997 / 15.660 / 74.113
1998 / 16.011 / 74.822
1999 / 12.590 / 72.576
2000 / 12.362 / 87.782
2001 / 12.103 / 70.361
Reclamantul subliniază că este „impozabil în categoria forfetară și nu la cea reală cu T.V.A.”. Aceasta ar explica de ce, „dacă ne bazăm pe fiscalitate, propriu-zis, diferența veniturilor impozabile pe avizul de impunere pentru perioadele anterioare și posterioare exproprierii este relativ mică, în timp ce diferența veniturilor reale în aceeași perioadă este foarte importantă”.
Reclamantul consideră de altfel că, pentru a evalua prejudiciul său, trebuie să se țină cont de raportul de expertiză datat din 12 iunie 1996 și intitulat „Studiu de rentabilitate a exploatării dlui Henri Lallement înainte și după expropriere”, pregătit la cererea sa de un expert agricol, funciar și imobiliar pe lângă curtea de apel din Paris, și produs în fața camerei de expropriere a curții de apel din Reims. Or, expertul ar fi evaluat diminuarea încasărilor și beneficiilor de exploatare la 32 % și respectiv 45,82 %; ar fi concluzionat de altfel că, pentru a regăsi un venit comparabil cu cel pe care îl avea înainte de expropriere, reclamantul ar trebui să primească un capital de 1.014.260 franci („FRF”), adică 154.622,94 EUR.
Reclamantul invită în consecință Curtea să-i acorde suma determinată de expert, „cu dobânzi [curgând] începând cu 31 octombrie 1995 [data transferului folosinței fondurilor] până la plata integrală a acestei sume”.
Potrivit Guvernului, prejudiciul născut din pierderea instrumentului de muncă al reclamantului „este egal, prin ipoteză, cu diferența de venituri înainte și după expropriere, în partea sa neluată în considerare de judecătorul național, care a acordat deja pentru cei 81.803 m2 litigioși o sumă totală de 362.300,59 FRF din care doar 147.245,40 FRF cu titlu de deposedare”.
Curtea reamintește că o hotărâre care constată o încălcare antrenează pentru Statul pârât obligația juridică de a pune capăt încălcării și de a-i șterge consecințele astfel încât să restabilească pe cât posibil situația anterioară acesteia (a se vedea, de exemplu, Brumarescu c. României (satisfacție echitabilă) [MC], nr. 28342/95, § 19, CEDO 2000-I).
Statele contractante părți într-o cauză sunt în principiu libere să aleagă mijloacele pe care le vor folosi pentru a se conforma unei hotărâri care constată o încălcare. Această putere de apreciere în ceea ce privește modalitățile de executare a unei hotărâri exprimă libertatea de alegere cu care este însoțită obligația primordială impusă de Convenție Statelor contractante: asigurarea respectării drepturilor și libertăților garantate (articolul 1). Dacă natura încălcării permite o restitutio in integrum, revine Statului pârât să o realizeze, Curtea neavând nici competența, nici posibilitatea practică de a o realiza ea însăși. Dacă, în schimb, dreptul național nu permite sau nu permite decât imperfect ștergerea consecințelor încălcării, articolul 41 abilitează Curtea să acorde, dacă este cazul, părții lezate satisfacția care îi pare adecvată (ibidem, § 20).
În hotărârea sa principală, Curtea a constatat că exproprierea litigioasă a avut ca efect împiedicarea reclamantului de a-și continua în mod rentabil activitatea. Persoana interesată, pierzându-și „instrumentul de muncă” fără indemnizare adecvată, Curtea a concluzionat la încălcarea articolului 1 din Protocolul nr. 1. Ea a subliniat de altfel că numai prejudiciul cauzat în mod specific de această încălcare a Convenției este susceptibil să justifice alocarea unei sume cu titlu de „satisfacție echitabilă” (paragraful 28 al hotărârii).
Potrivit Curții, acest prejudiciu corespunde pierderii părții suplimentare de venituri pe care reclamantul le-ar trage din exploatarea fondului său dacă acesta nu ar fi fost amputat de o parte a suprafeței sale; cuprinde pierderile realizate până astăzi, precum și, într-o anumită măsură, pierderile viitoare (a se vedea, de exemplu, mutatis mutandis, Lustig-Prean și Beckett c. Regatului Unit (satisfacție echitabilă), nr. 31417/96 și 32377/96 (Sect. 3), § 22, nepublicată).
Avizele de impozit pe venit furnizate de reclamant nu sunt de niciun ajutor pentru calculul cuantumului acestui prejudiciu, persoana interesată fiind impozabilă pe baza unui forfait. Cel mult permit să se constate că, din cauza modestiei veniturilor sale, reclamantul nu este mai impozabil de la expropriere decât era înainte.
Raportul de expertiză datat din 12 iunie 1996 și intitulat „Studiu de rentabilitate a exploatării dlui Henri Lallement înainte și după expropriere” furnizează indicații utile despre cheltuielile și încasările de exploatare înainte de expropriere, pentru anii 1993, 1994 și 1995. El conține de altfel o evaluare a ceea ce ar fi fost aceste cheltuieli și încasări dacă reclamantul nu ar fi dispus, în cursul acelorași ani, decât de terenurile de care dispune de la expropriere. Apar următoarele cifre:
Fond înainte de expropriere (în FRF)
Anul / Total brut vânzări lapte și vite / Cheltuieli fixe și proporționale / Excedent
1993 / 258.789 / 94.672 / 164.113
1994 / 224.616 / 148.058 / 76.558
1995 / 230.583 / 98.012 / 132.571
Medie: 237.996 / Medie: 113.580,66 / Medie: 124.414
Fond după expropriere – simulare (în FRF)
Anul / Total brut vânzări lapte și vite / Cheltuieli fixe și proporționale / Excedent
1993 / 175.976 / 75.412 / 100.564
1994 / 152.738 / 125.844 / 26.894
1995 / 156.796 / 80.052 / 76.744
Medie: 161.836,66 / Medie: 93.769,33 / Medie: 68.067
Reiese din această simulare că, pentru cei trei ani de referință, în configurația actuală a exploatării, venitul brut tras din vânzări ar fi fost cu 32 % inferior celui tras din exploatare în configurația sa înainte de expropriere, iar venitul net (cheltuieli deduse), cu aproximativ 45 % inferior. Reiese de asemenea o medie anuală de cheltuieli de aproximativ 90.000 FRF pentru exploatarea în configurația sa după expropriere.
Formularele de „rambursare forfetară a exploatanților agricoli neimpozitați la taxa pe valoarea adăugată” produse de reclamant permit să se facă o idee despre impactul exproprierii asupra capacităților de producție ale exploatării reclamantului.
Reiese că media totalurilor brute ale vânzărilor anuale pentru cei patru ani precedând exproprierea era de 224.418 FRF [(183.687 + 258.789 + 224.616 + 230.583) ÷ 4] și că, pentru cinci dintre anii care au urmat exproprierii, această medie este de 75.930,80 FRF [(74.113 + 74.822 + 72.576 + 87.782 + 70.361) ÷ 5]; scăderea reală a veniturilor brute trase din vânzări este deci de aproximativ 70 %.
Dacă se aduce alături venitul anual brut mediu după expropriere (75.930,80 FRF) de media cheltuielilor anuale evaluate de expert (90.000 FRF), se constată că veniturile nete de exploatare după expropriere sunt nule, ba chiar negative.
Curtea reține din cele de mai sus că, de la expropriere, reclamantul nu mai trage probabil venituri nete din exploatarea sa, în timp ce, conform datelor culese de expert, trăgea anterior un venit net anual de aproximativ 120.000 FRF.
Nu s-ar putea deduce că această situație își are sursa exclusiv în modificările configurației fondului reclamantului datorate exproprierii. Pe de o parte, lucrările expertului indică faptul că exploatarea terenurilor rămase era în principiu susceptibilă să genereze un anumit beneficiu; pe de altă parte, în general, tot felul de circumstanțe pot afecta rentabilitatea unui domeniu agricol.
La drept vorbind, tipul de prejudiciu în discuție prezintă un caracter intrinsec aleatoriu, ceea ce face imposibil un calcul precis al sumelor necesare reparării sale (hotărârea Lustig-Prean și Beckett citată anterior, § 22). Acest lucru este cu atât mai imposibil în speță cu cât părțile nu furnizează elemente susceptibile să afineze calculul.
În consecință, Curtea nu are altă alegere decât să statueze în echitate (ibidem, § 23).
Curtea estimează pierderile anuale de venituri nete de la expropriere la aproximativ 100.000 FRF, adică, pentru anii 1996-2002, aproximativ 700.000 FRF.
Aceasta trebuie, potrivit Curții, să fie baza de evaluare a pierderilor realizate până astăzi.
Din această bază, trebuie să se scadă sumele plătite reclamantului cu titlu de indemnizație de „reinvestire”, de indemnizație de „evicțiune agricolă” și de indemnizație de „desfigurare a parcelei”, adică 215.545,19 FRF în total (paragrafele 20-21 ale hotărârii principale). În schimb, nu trebuie luată în considerare indemnizația principală primită de persoana interesată, aceasta fiind destinată să acopere valoarea de piață a terenurilor expropriate și să compenseze astfel pierderea unei părți a capitalului său.
Curtea consideră echitabil să rețină suma de 75.000 EUR în repararea pierderilor de venituri realizate până astăzi.
În ceea ce privește evaluarea pierderilor viitoare, ea se confruntă cu o întreagă serie de imponderabile: nimeni nu știe cât timp reclamantul își va mai exercita activitatea, nici dacă exproprierea litigioasă va duce la o încetare prematură a acestei activități, nici dacă, în cele din urmă, exploatarea persoanei interesate ar fi rămas viabilă în pofida exproprierii etc.
Curtea va reține pur și simplu că, născut în 1954, reclamantul poate spera să-și continue activitatea încă câțiva ani. Pe această bază, statuând în echitate, ea îi acordă 75.000 EUR în repararea prejudiciului rezultat din pierderile viitoare de venituri.
În concluzie, Curtea acordă 150.000 EUR reclamantului pentru prejudiciu material.
B. Cheltuieli și onorarii
Reclamantul solicită 4.000 EUR cu titlu de „cheltuieli ireductibile în fața Curții”. El nu precizează mai mult această cerere și nu furnizează nicio justificare.
Guvernul nu se pronunță cu privire la acest punct.
Curtea constată că reclamantul omite să furnizeze precizările și justificările cerute de articolul 60 § 2 din regulament. Trebuie deci să se respingă această parte a pretențiilor sale.
C. Dobânzi moratorii
Curtea consideră adecvat să bazeze rata dobânzilor moratorii pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorate cu trei puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA
Hotărăște, cu cinci voturi contra două,
a) că Statul pârât trebuie să verse reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă conform articolului 44 § 2 din Convenție, 150.000 EUR (o sută cincizeci de mii de euro) pentru prejudiciu material;
b) că, de la expirarea termenului menționat și până la plată, această sumă va fi majorată cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, mărită cu trei puncte procentuale;
Respinge, în unanimitate, cererea de satisfacție echitabilă pentru restul.
Redactată în limba franceză și comunicată în scris la 12 iunie 2003 în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 din regulament.
Vincent Berger
Georg Ress
Grefier
Președinte
La prezenta hotărâre se anexează, conform articolelor 45 § 2 din Convenție și 74 § 2 din regulament, expunerea opiniilor separate următoare:
- opinia concordantă a dlui Costa;
- opinia disidentă a dlui Cabral Barreto, la care se raliază dl Traja.
G.R.
V.B.
OPINIA CONCORDANTĂ A DOMNULUI JUDECĂTOR COSTA
Hotărârea care condamnă Franța să verse dlui Lallement o anumită sumă pentru prejudiciu material atrage din partea mea același tip de rezerve ca cele pe care le exprimasem în opinia mea concordantă anexată hotărârii principale, datată din 11 aprilie 2002.
Constatarea de către Curte a încălcării articolului 1 din Protocolul adițional reprezintă aici un caz-limită și, fără să cadă în „a patra instanță”, cauza este aproape de aceasta.
Evaluarea prejudiciului material suferit de reclamant, care fusese rezervată prin hotărârea pe fond și la care procedează prezenta hotărâre, arată cu prisosință dificultățile cu care se confruntă Curtea noastră în acest gen de cauze. După ce am reflectat îndelung asupra problemei, m-am convins că indemnizația acordată dlui Lallement nu este vădit nerezonabilă în lumina ansamblului elementelor dosarului și că nu este în contradicție cu raționamentul care condusese majoritatea să concluzioneze la existența unui prejudiciu material. Dar există multe aleatorii în calculele care servesc ca bază evaluării. Hotărârea recunoaște de altfel acest lucru la paragraful 16. Întrucât Curtea statuează în echitate atunci când aplică articolul 41 din Convenție, mi-este mai puțin dificil să accept sumele stabilite la paragrafele 17-19, dar, sincer, nu m-am simțit deloc în largul meu să votez în sensul majorității (sau, de altfel, într-un alt sens): am făcut-o mai mult din resemnare decât din convingere. Acesta este un motiv în plus pentru a dori ca această cerere să rămână un caz de speță.
OPINIA DISIDENTĂ A DOMNULUI JUDECĂTOR CABRAL BARRETO, LA CARE SE RALIAZĂ DOMNUL JUDECĂTOR TRAJA
Nu sunt de acord cu majoritatea pentru motivele deja expuse în opinia mea disidentă anexată hotărârii principale.