Lallement împotriva Franței

La originea cauzei se află o cerere (nr. 46044/99) îndreptată împotriva Republicii Franceze și prin care un resortisant al acestui Stat, dl Henri Lallement („reclamantul”), a sesizat Curtea Europeană a Drepturilor Omului la 26 noiembrie 1998 în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale („Convenția”).

Printr-o hotărâre din 11 aprilie 2002 („hotărârea principală”; nepublicată), Curtea a constatat că, din cauza exproprierii unei părți a fondului său agricol, reclamantul își pierduse „instrumentul de muncă”; observând că indemnizațiile plătite persoanei interesate nu acopereau această pierdere specifică, Curtea a considerat că acesta suferise o „sarcină specială și exorbitantă” și a concluzionat la încălcarea articolului 1 din Protocolul nr. 1.

În hotărârea sa principală, Curtea a tranșat problema prejudiciului moral și a cheltuielilor și onorariilor; pentru acestea, ea a acordat respectiv 15.000 EUR și 15.119,89 EUR reclamantului (hotărârea principală, §§ 31 și 34, și punctul 2 din dispozitiv). În ceea ce privește prejudiciul material, Curtea a reamintit că ea concluzionase la încălcarea articolului 1 din Protocolul nr. 1 doar pe motivul că exproprierea litigioasă antrenase pierderea „instrumentului de muncă” al reclamantului fără indemnizare adecvată și că numai daunele cauzate în mod specific de această încălcare a Convenției erau susceptibile să justifice alocarea unei sume cu titlu de „satisfacție echitabilă”. În absența unei astfel de legături de cauzalitate, ea a respins cererea reclamantului tinzând la indemnizarea unui prejudiciu rezultat pretins dintr-o subevaluare a terenurilor expropriate și dintr-un „beneficiu nerealizat legat de absența folosinței fondurilor”. În ceea ce privește restul pretențiilor reclamantului, Curtea a considerat că problema aplicării articolului 41 nu se afla în stare; ea a rezervat-o în consecință și a invitat guvernul francez („Guvernul”) și reclamantul să-i prezinte în scris, în termen de trei luni, observațiile lor cu privire la această problemă și, în special, să-i aducă la cunoștință orice acord la care ar putea ajunge (ibidem, § 28, și punctele 3 și 4 din dispozitiv).

Părțile nu au ajuns la un acord.

Atât reclamantul, cât și Guvernul au depus observații. ÎN DREPT

Conform articolului 41 din Convenție, „Dacă Curtea declară că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor sale, și dacă dreptul intern al Înaltei Părți contractante nu permite ștergerea decât imperfectă a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții lezate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă.” A. Prejudiciu material

Reclamantul solicită indemnizarea deprecierii surplusului exploatării sale. El susține că, înainte de exproprierea litigioasă, fondul său agricol se compunea din 41,37 % terenuri de prima calitate, 1,62 % terenuri de a doua calitate și 56,85 % terenuri de a treia calitate. De la expropriere, ar dispune de 24,52 % terenuri de prima calitate, 2,4 % terenuri de a doua calitate și 73,08 % terenuri de a treia calitate. Astfel, exproprierea nu numai că ar fi amputat fondul său agricol cu aproximativ o treime din suprafața sa, dar ar fi antrenat și o diminuare substanțială a calității suprafeței de exploatare restante. Această suprafață, nepermițând menținerea în domeniul său decât a unui efectiv de opt capete – față de treizeci anterior –, veniturile sale din exploatare ar fi scăzut considerabil. Reclamantul produce avizele sale de impozit pe venit pentru anii 1992-2001. El produce de asemenea formularele de „rambursare forfetară a exploatanților agricoli neimpozitați la taxa pe valoarea adăugată” pentru aceiași ani (cu excepția anului 1996), pe care figurează valoarea brută a vânzărilor realizate în cadrul activității sale. Aceste documente fac să apară următoarele sume: Anul / Venituri impozabile (în FRF) / Total brut al vânzărilor de lapte și vite (în FRF) 1992 / 13.450 / 183.687 1993 / 14.850 / 258.789 1994 / 15.190 / 224.616 1995 / 15.950 / 230.583 1996 / 15.660 / nespecificat 1997 / 15.660 / 74.113 1998 / 16.011 / 74.822 1999 / 12.590 / 72.576 2000 / 12.362 / 87.782 2001 / 12.103 / 70.361 Reclamantul subliniază că este „impozabil în categoria forfetară și nu la cea reală cu T.V.A.”. Aceasta ar explica de ce, „dacă ne bazăm pe fiscalitate, propriu-zis, diferența veniturilor impozabile pe avizul de impunere pentru perioadele anterioare și posterioare exproprierii este relativ mică, în timp ce diferența veniturilor reale în aceeași perioadă este foarte importantă”. Reclamantul consideră de altfel că, pentru a evalua prejudiciul său, trebuie să se țină cont de raportul de expertiză datat din 12 iunie 1996 și intitulat „Studiu de rentabilitate a exploatării dlui Henri Lallement înainte și după expropriere”, pregătit la cererea sa de un expert agricol, funciar și imobiliar pe lângă curtea de apel din Paris, și produs în fața camerei de expropriere a curții de apel din Reims. Or, expertul ar fi evaluat diminuarea încasărilor și beneficiilor de exploatare la 32 % și respectiv 45,82 %; ar fi concluzionat de altfel că, pentru a regăsi un venit comparabil cu cel pe care îl avea înainte de expropriere, reclamantul ar trebui să primească un capital de 1.014.260 franci („FRF”), adică 154.622,94 EUR. Reclamantul invită în consecință Curtea să-i acorde suma determinată de expert, „cu dobânzi [curgând] începând cu 31 octombrie 1995 [data transferului folosinței fondurilor] până la plata integrală a acestei sume”.

Potrivit Guvernului, prejudiciul născut din pierderea instrumentului de muncă al reclamantului „este egal, prin ipoteză, cu diferența de venituri înainte și după expropriere, în partea sa neluată în considerare de judecătorul național, care a acordat deja pentru cei 81.803 m2 litigioși o sumă totală de 362.300,59 FRF din care doar 147.245,40 FRF cu titlu de deposedare”.

Curtea reamintește că o hotărâre care constată o încălcare antrenează pentru Statul pârât obligația juridică de a pune capăt încălcării și de a-i șterge consecințele astfel încât să restabilească pe cât posibil situația anterioară acesteia (a se vedea, de exemplu, Brumarescu c. României (satisfacție echitabilă) [MC], nr. 28342/95, § 19, CEDO 2000-I). Statele contractante părți într-o cauză sunt în principiu libere să aleagă mijloacele pe care le vor folosi pentru a se conforma unei hotărâri care constată o încălcare. Această putere de apreciere în ceea ce privește modalitățile de executare a unei hotărâri exprimă libertatea de alegere cu care este însoțită obligația primordială impusă de Convenție Statelor contractante: asigurarea respectării drepturilor și libertăților garantate (articolul 1). Dacă natura încălcării permite o restitutio in integrum, revine Statului pârât să o realizeze, Curtea neavând nici competența, nici posibilitatea practică de a o realiza ea însăși. Dacă, în schimb, dreptul național nu permite sau nu permite decât imperfect ștergerea consecințelor încălcării, articolul 41 abilitează Curtea să acorde, dacă este cazul, părții lezate satisfacția care îi pare adecvată (ibidem, § 20).

În hotărârea sa principală, Curtea a constatat că exproprierea litigioasă a avut ca efect împiedicarea reclamantului de a-și continua în mod rentabil activitatea. Persoana interesată, pierzându-și „instrumentul de muncă” fără indemnizare adecvată, Curtea a concluzionat la încălcarea articolului 1 din Protocolul nr. 1. Ea a subliniat de altfel că numai prejudiciul cauzat în mod specific de această încălcare a Convenției este susceptibil să justifice alocarea unei sume cu titlu de „satisfacție echitabilă” (paragraful 28 al hotărârii). Potrivit Curții, acest prejudiciu corespunde pierderii părții suplimentare de venituri pe care reclamantul le-ar trage din exploatarea fondului său dacă acesta nu ar fi fost amputat de o parte a suprafeței sale; cuprinde pierderile realizate până astăzi, precum și, într-o anumită măsură, pierderile viitoare (a se vedea, de exemplu, mutatis mutandis, Lustig-Prean și Beckett c. Regatului Unit (satisfacție echitabilă), nr. 31417/96 și 32377/96 (Sect. 3), § 22, nepublicată).

Avizele de impozit pe venit furnizate de reclamant nu sunt de niciun ajutor pentru calculul cuantumului acestui prejudiciu, persoana interesată fiind impozabilă pe baza unui forfait. Cel mult permit să se constate că, din cauza modestiei veniturilor sale, reclamantul nu este mai impozabil de la expropriere decât era înainte.

Raportul de expertiză datat din 12 iunie 1996 și intitulat „Studiu de rentabilitate a exploatării dlui Henri Lallement înainte și după expropriere” furnizează indicații utile despre cheltuielile și încasările de exploatare înainte de expropriere, pentru anii 1993, 1994 și 1995. El conține de altfel o evaluare a ceea ce ar fi fost aceste cheltuieli și încasări dacă reclamantul nu ar fi dispus, în cursul acelorași ani, decât de terenurile de care dispune de la expropriere. Apar următoarele cifre: Fond înainte de expropriere (în FRF) Anul / Total brut vânzări lapte și vite / Cheltuieli fixe și proporționale / Excedent 1993 / 258.789 / 94.672 / 164.113 1994 / 224.616 / 148.058 / 76.558 1995 / 230.583 / 98.012 / 132.571 Medie: 237.996 / Medie: 113.580,66 / Medie: 124.414 Fond după expropriere – simulare (în FRF) Anul / Total brut vânzări lapte și vite / Cheltuieli fixe și proporționale / Excedent 1993 / 175.976 / 75.412 / 100.564 1994 / 152.738 / 125.844 / 26.894 1995 / 156.796 / 80.052 / 76.744 Medie: 161.836,66 / Medie: 93.769,33 / Medie: 68.067 Reiese din această simulare că, pentru cei trei ani de referință, în configurația actuală a exploatării, venitul brut tras din vânzări ar fi fost cu 32 % inferior celui tras din exploatare în configurația sa înainte de expropriere, iar venitul net (cheltuieli deduse), cu aproximativ 45 % inferior. Reiese de asemenea o medie anuală de cheltuieli de aproximativ 90.000 FRF pentru exploatarea în configurația sa după expropriere.

Formularele de „rambursare forfetară a exploatanților agricoli neimpozitați la taxa pe valoarea adăugată” produse de reclamant permit să se facă o idee despre impactul exproprierii asupra capacităților de producție ale exploatării reclamantului. Reiese că media totalurilor brute ale vânzărilor anuale pentru cei patru ani precedând exproprierea era de 224.418 FRF [(183.687 + 258.789 + 224.616 + 230.583) ÷ 4] și că, pentru cinci dintre anii care au urmat exproprierii, această medie este de 75.930,80 FRF [(74.113 + 74.822 + 72.576 + 87.782 + 70.361) ÷ 5]; scăderea reală a veniturilor brute trase din vânzări este deci de aproximativ 70 %.

Dacă se aduce alături venitul anual brut mediu după expropriere (75.930,80 FRF) de media cheltuielilor anuale evaluate de expert (90.000 FRF), se constată că veniturile nete de exploatare după expropriere sunt nule, ba chiar negative.

Curtea reține din cele de mai sus că, de la expropriere, reclamantul nu mai trage probabil venituri nete din exploatarea sa, în timp ce, conform datelor culese de expert, trăgea anterior un venit net anual de aproximativ 120.000 FRF. Nu s-ar putea deduce că această situație își are sursa exclusiv în modificările configurației fondului reclamantului datorate exproprierii. Pe de o parte, lucrările expertului indică faptul că exploatarea terenurilor rămase era în principiu susceptibilă să genereze un anumit beneficiu; pe de altă parte, în general, tot felul de circumstanțe pot afecta rentabilitatea unui domeniu agricol.

La drept vorbind, tipul de prejudiciu în discuție prezintă un caracter intrinsec aleatoriu, ceea ce face imposibil un calcul precis al sumelor necesare reparării sale (hotărârea Lustig-Prean și Beckett citată anterior, § 22). Acest lucru este cu atât mai imposibil în speță cu cât părțile nu furnizează elemente susceptibile să afineze calculul. În consecință, Curtea nu are altă alegere decât să statueze în echitate (ibidem, § 23).

Curtea estimează pierderile anuale de venituri nete de la expropriere la aproximativ 100.000 FRF, adică, pentru anii 1996-2002, aproximativ 700.000 FRF. Aceasta trebuie, potrivit Curții, să fie baza de evaluare a pierderilor realizate până astăzi. Din această bază, trebuie să se scadă sumele plătite reclamantului cu titlu de indemnizație de „reinvestire”, de indemnizație de „evicțiune agricolă” și de indemnizație de „desfigurare a parcelei”, adică 215.545,19 FRF în total (paragrafele 20-21 ale hotărârii principale). În schimb, nu trebuie luată în considerare indemnizația principală primită de persoana interesată, aceasta fiind destinată să acopere valoarea de piață a terenurilor expropriate și să compenseze astfel pierderea unei părți a capitalului său. Curtea consideră echitabil să rețină suma de 75.000 EUR în repararea pierderilor de venituri realizate până astăzi.

În ceea ce privește evaluarea pierderilor viitoare, ea se confruntă cu o întreagă serie de imponderabile: nimeni nu știe cât timp reclamantul își va mai exercita activitatea, nici dacă exproprierea litigioasă va duce la o încetare prematură a acestei activități, nici dacă, în cele din urmă, exploatarea persoanei interesate ar fi rămas viabilă în pofida exproprierii etc. Curtea va reține pur și simplu că, născut în 1954, reclamantul poate spera să-și continue activitatea încă câțiva ani. Pe această bază, statuând în echitate, ea îi acordă 75.000 EUR în repararea prejudiciului rezultat din pierderile viitoare de venituri.

În concluzie, Curtea acordă 150.000 EUR reclamantului pentru prejudiciu material. B. Cheltuieli și onorarii

Reclamantul solicită 4.000 EUR cu titlu de „cheltuieli ireductibile în fața Curții”. El nu precizează mai mult această cerere și nu furnizează nicio justificare.

Guvernul nu se pronunță cu privire la acest punct.

Curtea constată că reclamantul omite să furnizeze precizările și justificările cerute de articolul 60 § 2 din regulament. Trebuie deci să se respingă această parte a pretențiilor sale. C. Dobânzi moratorii

Curtea consideră adecvat să bazeze rata dobânzilor moratorii pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorate cu trei puncte procentuale.

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 46044/99) dirigée contre la République française et dont un ressortissant de cet Etat, M. Henri Lallement (« le requérant »), a saisi la Cour européenne des Droits de l’Homme le 26 novembre 1998 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).

Par un arrêt du 11 avril 2002 (« l’arrêt au principal » ; non publié), la Cour a constaté que, du fait de l’expropriation d’une partie de son fonds agricole, le requérant avait perdu son « outil de travail » ; relevant que les indemnités versées à l’intéressé ne couvraient pas cette perte spécifique, la Cour a jugé qu’il avait subi une « charge spéciale et exorbitante » et a conclu à une violation de l’article 1 du Protocole n o 1.

Dans son arrêt au principal, la Cour a tranché la question du préjudice moral et des frais et dépens ; à ces titres, elle a alloué respectivement 15 000 EUR et 15 119,89 EUR au requérant (arrêt au principal, §§ 31 et 34, et point 2 du dispositif). S’agissant du préjudice matériel, la Cour a rappelé qu’elle avait conclu à une violation de l’article 1 du Protocole n o 1 au seul motif que l’expropriation litigieuse avait entraîné la perte de l’ « outil de travail » du requérant sans indemnisation appropriée, et que seuls les dommages causés spécifiquement par cette violation de la Convention étaient susceptibles de justifier l’allocation d’une somme au titre de la « satisfaction équitable ». En l’absence d’un tel lien de causalité, elle a rejeté la demande du requérant tendant à l’indemnisation d’un préjudice résultant prétendument d’une sous-évaluation des terrains expropriés et d’un « manque à gagner lié à l’absence de jouissance des fonds ». Quant au reste des prétentions du requérant, la Cour a estimé que la question de l’application de l’article 41 ne se trouvait pas en état ; elle l’a en conséquence réservée et a invité le gouvernement français (« le Gouvernement ») et le requérant à lui soumettre par écrit, dans les trois mois, leurs observations sur cette question et, notamment, à lui donner connaissance de tout accord auquel ils pourraient aboutir ( ibidem , § 28, et points 3 et 4 du dispositif).

Les parties ne sont pas parvenues à un accord.

Tant le requérant que le Gouvernement ont déposé des observations. EN DROIT

Aux termes de l ’ article 41 de la Convention, « Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable. » A. Dommage matériel

Le requérant réclame l’indemnisation de la dépréciation du surplus de son exploitation. Il soutient qu’avant l’expropriation litigieuse, son fonds agricole se composait de 41,37 % de terres de première qualité, 1,62 % de terres de deuxième qualité et 56,85 % de terres de troisième qualité. Depuis l’expropriation, il disposerait de 24,52 % de terres de première qualité, 2,4 % de terres de deuxième qualité et 73,08 % de terres de troisième qualité. Ainsi, l’expropriation aurait non seulement amputé son fonds agricole d’environ un tiers de sa superficie, mais aussi entraîné une diminution substantielle de la qualité de la surface d’exploitation restante. Cette surface ne permettant le maintien sur son domaine que d’un cheptel de huit têtes – contre trente précédemment –, ses revenus d’exploitation auraient considérablement chuté. Le requérant produit ses avis d’impôt sur le revenu pour les années 1992 à 2001. Il produit également les formulaires de « remboursement forfaitaires aux exploitants agricoles non imposés à la taxe sur la valeur ajoutée » au titre des mêmes années (à l’exception de 1996), sur lesquels figure le montant brut des ventes réalisées dans le cadre de son activité. Ces documents font apparaître les sommes suivantes : Année Revenus imposables (en FRF) Total brut des ventes de lait et bétail (en FRF) 1992 13 450 183 687 1993 14 850 258 789 1994 15 190 224 616 1995 15 950 230 583 1996 15 660 non précisé 1997 15 660 74 113 1998 16 011 74 822 1999 12 590 72 576 2000 12 362 87 782 2001 12 103 70 361 Le requérant souligne qu’il est « imposable dans la catégorie forfaitaire et non pas au réel avec T.V.A. ». Cela expliquerait pourquoi, « si l’on se base sur la fiscalité, à proprement parler, l’écart des revenus imposables sur l’avis d’imposition pour les périodes antérieures et postérieures à l’expropriation est relativement faible, alors que l’écart des revenus réels sur cette même période est très important ». Le requérant estime par ailleurs que, pour évaluer son préjudice, il y a lieu de tenir compte du rapport d’expertise daté du 12 juin 1996 et intitulé « Etude de rentabilité de l’exploitation de M. Henri Lallement avant et après expropriation », préparé à sa demande par un expert agricole, foncier et immobilier près la cour d’appel de Paris, et produit devant la chambre de l’expropriation de la cour d’appel de Reims. Or l’expert aurait évalué la diminution des recettes et bénéfices d’exploitation à 32 % et 45,82 % respectivement ; il aurait en outre conclu que, pour retrouver un revenu comparable à celui qui était le sien avant expropriation, le requérant devrait percevoir un capital de 1 014 260 francs (« FRF »), soit 154 622,94 EUR. Le requérant invite en conséquence la Cour à lui allouer la somme déterminée par l’expert, « avec intérêts [courant] à compter du 31 octobre 1995 [date du transfert de jouissance de fonds] jusqu’au parfait règlement de cette somme ».

Selon le Gouvernement, le préjudice né de la perte de l’outil de travail du requérant « est égal, par hypothèse, à la différence de revenus avant et après l’expropriation, dans sa part non prise en considération par le juge national, lequel a déjà accordé pour les 81 803 m 2 litigieux une somme totale de 362 300,59 FRF dont seulement 147 245,40 FRF au titre de la dépossession ».

La Cour rappelle qu’un arrêt constatant une violation entraîne pour l’Etat défendeur l’obligation juridique de mettre un terme à la violation et d’en effacer les conséquences de manière à rétablir autant que faire se peut la situation antérieure à celle-ci (voir, par exemple, Brumarescu c. Roumanie (satisfaction équitable) [GC], n o 28342/95, § 19, CEDH 2000-I). Les Etats contractants parties à une affaire sont en principe libres de choisir les moyens dont ils useront pour se conformer à un arrêt constatant une violation. Ce pouvoir d’appréciation quant aux modalités d’exécution d’un arrêt traduit la liberté de choix dont est assortie l’obligation primordiale imposée par la Convention aux Etats contractants : assurer le respect des droits et libertés garantis (article 1). Si la nature de la violation permet une restitutio in integrum , il incombe à l’Etat défendeur de la réaliser, la Cour n’ayant ni la compétence ni la possibilité pratique de l’accomplir elle-même. Si, en revanche, le droit national ne permet pas ou ne permet qu’imparfaitement d’effacer les conséquences de la violation, l’article 41 habilite la Cour à accorder, s’il y a lieu, à la partie lésée la satisfaction qui lui semble appropriée ( ibidem , § 20).

Dans son arrêt au principal, la Cour a constaté que l’expropriation litigieuse a eu pour effet d’empêcher le requérant de poursuivre de manière rentable son activité. L’intéressé ayant perdu son « outil de travail » sans indemnisation appropriée, la Cour a conclu à la violation de l’article 1 du Protocole n o 1. Elle a en outre souligné que seul le préjudice causé spécifiquement par cette violation de la Convention est susceptible de justifier l’allocation d’une somme au titre de la « satisfaction équitable » (paragraphe 28 de l’arrêt). Selon la Cour, ce préjudice correspond à la perte de la part supplémentaire de revenus que le requérant tirerait de l’exploitation de son fonds si celui-ci n’avait pas été amputé d’une partie de sa surface ; il comprend les pertes réalisées à ce jour ainsi que, dans une certaine mesure, les pertes futures (voir, par exemple, mutatis mutandis , Lustig-Prean and Beckett v. the United Kingdom (satisfaction équitable), n os 31417/96 et 32377/96 (Sect. 3), § 22, non publié).

Les avis d’impôt sur le revenu fournis par le requérant ne sont d’aucune aide pour le calcul du montant de ce préjudice, l’intéressé étant imposable sur la base d’un forfait. Tout au plus permettent-ils de constater que, du fait de la modestie de ses revenus, le requérant n’est pas plus imposable depuis l’expropriation qu’il ne l’était avant.

Le rapport d’expertise daté du 12 juin 1996 et intitulé « Etude de rentabilité de l’exploitation de M. Henri Lallement avant et après expropriation » fournit des indications utiles sur les charges et recettes d’exploitation avant l’expropriation, pour les années 1993, 1994 et 1995. Il contient en outre une évaluation de ce qu’auraient été ces charges et recettes si le requérant n’avait, durant ces mêmes années, disposé que des terrains dont il dispose depuis l’expropriation. Il fait apparaître les chiffres suivants : Fonds avant expropriation (en FRF) Année Total brut des ventes de lait et bétail Charges fixes et proportionnelles Excédent 1993 258 789 94 672 164 113 1994 224 616 148 058 76 558 1995 230 583 98 012 132 571 Moyenne : 237 996 Moyenne : 113 580,66 Moyenne : 124 414 Fonds après expropriation – simulation (en FRF) Année Total brut des ventes de lait et bétail Charges fixes et proportionnelles Excédent 1993 175 976 75 412 100 564 1994 152 738 125 844 26 894 1995 156 796 80 052 76 744 Moyenne : 161 836,66 Moyenne : 93 769,33 Moyenne : 68 067 Il ressort de cette simulation que, pour les trois années de référence, dans la configuration actuelle de l’exploitation, le revenu brut tiré des ventes aurait été inférieur de 32 % à celui tiré de l’exploitation dans sa configuration avant l’expropriation, et le revenu net (charges déduites), inférieur de 45 % environ. Il en ressort également une moyenne annuelle de charges de l’ordre de 90 000 FRF pour l’exploitation dans sa configuration après l’expropriation.

Les formulaires de « remboursement forfaitaire aux exploitants agricoles non imposés à la taxe sur la valeur ajoutée » produits par le requérant permettent de se faire une idée de l’impact de l’expropriation sur les capacités de production de l’exploitation du requérant. Il en ressort que la moyenne des totaux bruts des ventes annuelles pour les quatre années précédant l’expropriation était de 224 418 FRF [(183 687 + 258 789 + 224 616 + 230 583) ÷ 4] et que, pour cinq des années suivant l’expropriation, cette moyenne est de 75 930,80 FRF [(74 113 + 74 822 + 72 576 + 87 782 + 70 361) ÷ 5] ; la baisse réelle des revenus bruts tirés des ventes est donc de l’ordre de 70 %.

Si l’on rapproche le revenu annuel brut moyen après expropriation (75 930,80 FRF) de la moyenne des charges annuelles évaluées par l’expert (90 000 FRF), on constate que les revenus nets d’exploitation après expropriation sont nuls, voire négatifs.

La Cour retient de ce qui précède que, depuis l’expropriation, le requérant ne tire vraisemblablement plus de revenus nets de son exploitation, alors que, d’après les données recueillies par l’expert, il en tirait auparavant un revenu net annuel d’environ 120 000 FRF. On ne saurait en déduire que cette situation trouve sa source exclusivement dans les modifications de la configuration du fonds du requérant dues à l’expropriation. D’une part, les travaux de l’expert indiquent que l’exploitation des terres restantes était en principe susceptible de générer un certain bénéfice ; d’autre part, d’une manière générale, toutes sortes de circonstances peuvent affecter la rentabilité d’un domaine agricole.

A dire vrai, le type de préjudice dont il est question présente un caractère intrinsèquement aléatoire, ce qui rend impossible un calcul précis des sommes nécessaires à sa réparation (arrêt Lustig-Prean and Beckett précité, § 22). Cela est d’autant plus impossible en l’espèce que les parties ne fournissent pas d’éléments susceptibles d’affiner le calcul. Dès lors, la Cour n’a d’autre choix que de statuer en équité ( ibidem , § 23).

La Cour estime les pertes annuelles de revenus nets depuis l’expropriation à environ 100 000 FRF soit, pour les années 1996 à 2002, environ 700 000 FRF. Telle doit, selon la Cour, être la base d’évaluation des pertes réalisées à ce jour. De cette base, il convient de soustraire les sommes versées au requérant au titre de l’indemnité de « remploi », de l’indemnité d’« éviction agricole » et de l’indemnité de « défiguration de parcelle », soit 215 545,19 FRF au total (paragraphes 20-21 de l’arrêt au principal). En revanche, il n’y a pas lieu de prendre en considération l’indemnité principale perçue par l’intéressé, celle-ci étant destinée à couvrir la valeur vénale des terres expropriées et à compenser ainsi la perte d’une partie de son capital. La Cour estime équitable de retenir la somme de 75 000 EUR en réparation des pertes de revenus réalisées à ce jour.

Quant à l’évaluation des pertes futures, elle se heurte à toute une série d’impondérables : nul ne sait combien de temps encore le requérant exercera son activité, ni si l’expropriation litigieuse conduira à une cessation prématurée de cette activité, ni si, à terme, l’exploitation de l’intéressé serait restée viable nonobstant l’expropriation, etc. La Cour retiendra simplement que, né en 1954, le requérant peut espérer continuer son activité durant encore quelques années. Sur cette base, statuant en équité, elle lui alloue 75 000 EUR en réparation du préjudice résultant des pertes futures de revenus.

En conclusion, la Cour alloue 150 000 EUR au requérant pour dommage matériel. B. Frais et dépens

Le requérant réclame 4 000 EUR au titre de ses « frais irrépétibles devant la Cour ». Il ne précise pas davantage cette demande et ne fournit aucun justificatif.

Le Gouvernement ne se prononce pas sur ce point.

La Cour constate que le requérant omet de fournir les précisions et justificatifs requis par l’article 60 § 2 du règlement. Il y a donc lieu de rejeter cette partie de ses prétentions. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage.