SECȚIUNEA A DOUA CAUZA PLOT c. FRANȚA (solicitarea nr. 59153/00) HOTĂRÂREA STRASBURG 17 iunie 2003 DEFINITIVF 17/09/2003 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă. În cauza Plot c. Franța, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a se vedea secțiunea a doua), care se află într-o cameră compusă din domnii A.B. Baka președinte J.-P. Costa Loucaudes, Jungwiert Butkevych Thomassen Ugrekhelidze, judecători și Dolle, graffière de section Dupa ce a deliberat în camera consiliului la 27 mai 2003, Renunță la hotărâre că aici, adoptat la această dată procedura A la originea cauzei se află o cerere (n 59153/00) îndreptată împotriva Republicii Franceze și al cărei resortisant al acestui stat, domnul Serge Plot ( La 8 iunie 2000, Tribunalul a sesizat Curtea în temeiul articolului 34 din Convenia de salvgardare a drepturilor omului și a libertăilor fundamentale (inclusiv Convenia privind dreptul omului). Reclamantul este reprezentat de dl Cecile Plot, avocată la Paris. Guvernul francez (atît) este reprezentat de agentul său, dl Ronny Abraham, director al afacerilor juridice la Ministerul Afacerilor Externe. La 12 martie 2002, a doua secțiune a decis să comunice guvernului pârât cauza reclamantului privind o presupusă încălcare a dreptului său de a-și vedea cauza auzită într-un termen rezonabil În sensul art. 6 alin. (1) din Convenție. În conformitate cu dispozițiile art. 29 alin. (3) din Convenție, Comisia a decis să examineze în același timp admisibilitatea și temeinicia cauzei. În ianuarie 1991, în timp ce se afla în Antilele franceze, reclamantul a avut un accident. El a fost internat la un spital din Saint-Barthélémy, unde, în opinia sa, nu a primit îngrijire medicală în timp ce el suferea de o luxație a umărului. La o dată nespecificată, reclamantul îl sesizează pe președintele Tribunalului Administrativ din Basse-Terre în vederea obținerii unei expertize medicale. Cererea a fost primită printr-o ordonanță din 8 noiembrie 1994; la 25 martie 1996, expertul și-a depus raportul. La 27 august 1996, reclamantul a înaintat o cerere prealabilă de despăgubire directorului centrului spitalicesc din Saint-Barthélémy. Printr-o ordonanță din 29 decembrie 1997, președintele Tribunalului Administrativ a stabilit data închiderii procedurii la 20 februarie 1998 și a fost redeschisă printr-o ordonanță din 17 februarie 1998. Prin scrisorile din 14 martie și 8 octombrie 1998 și 28 ianuarie 1999 adresate instanței administrative, reclamantul a solicitat stabilirea unei date de încuviințarea instanței. La 8 februarie 1999, grefa i-a adresat o scrisoare în care să indice că: Printr-o scrisoare din 22 noiembrie 1999, reclamantul a solicitat încă o dată stabilirea unei date de încuviințare. Printr-o ordonanță din 25 februarie 2002, președintele formării de judecată a stabilit la 25 martie 2002 data încheierii procedurii. CU PRIVIRE LA VIOLAȚIA ALOCATĂ DE LA ARTICOLUL 6 ALINEATUL (1) DIN CONVENȚIE Reclamantul susține că durata procedurii nu a respectat principiul "timp rezonabil" astfel cum este prevăzut la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție. Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Perioada care trebuie luată în considerare a început la 27 august 1996, data la care reclamantul și-a adresat cererea prealabilă de despăgubire directorului centrului spitalicesc din Saint-Barthelemy. Această procedură nu s-a încheiat încă, întrucât, potrivit informațiilor de care dispune Curtea, pendinte în primă instanță, aceaceasta este, prin urmare, cu mai mult de șase ani și opt luni pentru examinarea unei cereri prealabile și a unei instanțe pendinte. Guvernul susține că reclamantul dispunea de o cale de atac eficientă în dreptul intern pentru a denunța durata procedurii și pentru a obține despăgubiri. , Adunarea, 29 decembrie 1978, Rec., p. 542): că o abatere gravă comisă de o instanță administrativă în exercitarea funcției judiciare, este susceptibilă de a-și asuma răspunderea. Se referă la două hotărâri pronunțate în 1999 de Tribunalul Administrativ din Paris (Magiera, 24 iunie 1999 ; Levy , 30 septembrie 1999) care ar indica că durata unei proceduri este susceptibilă de a pune în pericol această responsabilitate; precizează că, în cauza Magiera , Curtea Administrativă d pentru prima dată (...) [a făcut] dreptul la concluzii de despăgubire în despăgubirea prejudiciilor cauzate de o necunoaștere a condițiilor prevăzute la art. 6 § 1 din Convenția privind termenul rezonabil, fără a solicita demonstrația existenței unei abateri grave, iar instanța de apel a acordat reclamantului o despăgubire de 30 000 FRF pentru o procedură care a durat șapte ani și șase luni. Guvernul deduce din aceasta că, întrucât reclamantul nu a recurs în prealabil, acesta nu a epuizat căile de atac interne în sensul articolului 35 alineatul (1) din Convenție; în consecință, acesta ar fi inadmisibil. 10. Reclamantul concluzionează respingerea excepției de la art. 11. Curtea reamintește doar în termenii articolului 35 alineatul (1) din Convenție, aceasta nu poate fi sesizată decât după epuizarea căilor de atac interne: orice reclamant trebuie să fi acordat instanțelor interne o ocazie pe care această dispoziție are drept scop să o aibă în principiu în sarcina statelor contractante: evitarea sau corectarea infracțiunilor invocate împotriva acestora (a se vedea, de exemplu, hotărârea Cardot c. Franța din 19 martie 1991, seria A n 200, § 36. Această normă se bazează pe ipoteza că ordinul intern oferă o cale de atac eficientă cu privire la presupusa încălcare (a se vedea, de exemplu, Selmuni c. Franța [GC], nr 25803/94, § 74, CEDH 1999-V). Cu toate acestea, dispozițiile art. 35 alin. (1) din Convenție nu prevăd decât epuizarea recursurilor atât în ceea ce privește încălcările incriminate, disponibile și adecvate; ele trebuie să existe într-un grad suficient de certitudine nu numai în teorie, ci și în practică, altfel trebuie să le lipsească eficiența și accesibilitatea. dorite; este de competența statului pârât să demonstreze că aceste cerințe sunt îndeplinite (a se vedea, printre altele, Hotărârea Vernillo c. Franța din 20 februarie 1991, seria A n 198, § 27, și Hotărârea Dalia c. Franța din 19 februarie 1998, Rec., 1998, Rec., 1998, p. 38). La aceasta, trebuie adăugat faptul că epuizarea căilor de atac interne s mai apreciază, în principiu, data la care a fost introdusă cererea în fața Curții (a se vedea, de exemplu, Zutter c. Franța, nr 30197/96, Decizia din 27 iunie 2000, Van der Kar și Lissaur van West c. Franța, nr 44952/98 și 44953/98, Decizia din 7 noiembrie 2000, și Malve c. Franța, 46051/99, Decizia din 20 ianuarie 2001) sau, în cazul de față, la 10 martie 2000. Cu toate acestea, numai două dintre deciziile interne la care se referă guvernul sunt anterioare acestei date. Acestea sunt hotărârile Tribunalului Administrativ din Paris din 24 iunie și 30 septembrie 1999, care se limitează la a indica următoarele (adică): întrucât nu rezultă din faptul că domnul Magiera a suferit un prejudiciu de nespăgubit; întrucât, într-adevăr, prejudiciul nu este stabilit nici în realitatea sa, nici în suma sa; întrucât, prin urmare, concluziile cererii de acordare a unei despăgubiri nu pot fi pur și simplu respinse întrucât (...) reclamantul nu este de părere că termenul anormal de lung acordat de instanța administrativă de la Versailles pentru judecarea acțiunii sale fiscale ar rezulta dintr-o gravă greșeală în funcționarea acestei jurisdicții administrative. În mod evident, acestea nu sunt suficiente pentru a demonstra caracterul efectiv și accesibil al căii de atac în care se află o cale de atac, în special în ceea ce privește durata unei proceduri în fața instanței administrative, cu atât mai puțin cu cât sunt supuse unei instanțe de primă instanță (a se vedea, mutatis mutandis, Lutz c. Franța, 48215/99, Hotărârea din 26 martie 2002, punctul 20). Prin urmare, nu se poate recuza reclamantului că nu a recurs la această acțiune. Prin urmare, este necesar să se respingă excepția de neobosire invocată de guvern. 12. Cu toate acestea, Curtea consideră că cererea ridică întrebări de fapt și de drept în ceea ce privește Convenția care necesită o examinare pe fond. Curtea concluzionează, prin urmare, că nu este în mod vădit nefondată în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție. Constatând, pe de altă parte, că aceasta nu se confruntă cu nici un alt motiv de refuz, Curtea o declară admisibilă. Pe fond 13. Guvernul este de acord cu faptul că cauza nu prezintă nicio dificultate deosebită și că atitudinea reclamantului nu a încetinit procesul și că durata procedurii în fața instanței administrative nu îndeplinește cerințele care decurg din dispozițiile articolului 6 alineatul (1) din convenție. El declară că este înmânată în fața înțelepciunii Curții pentru a aprecia temeinicia fondului. 14. Reclamantul consideră că durata procedurii este în întregime imputabilă Tribunalului Administrativ din Basse-Terre. 15. Curtea reamintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri în care se soluționează o cauză apreciază în funcție de circumstanțele cauzei și ținând cont de criteriile consacrate de jurisprudența sa, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente, precum și de obiectul litigiului pentru cei interesați (a se vedea, printre multe altele, Frydlender c. Franța [GC], 30979/96, § 43, CEDO 2000-VII). 16. Curtea ia act de declarațiile guvernului. Curtea arată apoi că, potrivit informațiilor de care dispune, cauza este pendinte în primă instanță din noiembrie 1996, în timp ce nu este complexă și că nicio întârziere nu este imputată reclamantului. Aceste elemente îi sunt suficiente pentru a încheia în speță o necunoaștere a dreptului reclamantului de a-și vedea cauza ascultată într-un termen rezonabil. Prin urmare, a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție. II. PRIVIND LIMITAREA ARTICOLULUI 41 DIN CONVENȚIE 17. În cazul în care Curtea declară că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite să se șteargă mai mult decât mai mult decât mai mult consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții care, dacă este cazul, acordă o satisfacție echitabilă. 20. Curtea consideră că prelungirea procedurii în litigiu dincolo de termenul rezonabil care a cauzat reclamantului o eroare morală certă, care afectează acordarea unui drept. Statuând în echitate, astfel cum prevede art. 41, aceasta îi alocă suma pe care o solicită în acest sens, adică 6 100 EUR. Interese moratorii 21. Curtea consideră că este oportun să se bazeze rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. PE CES MOTIVE, CURTEA, ÎN L Statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 2 din Convenție, 6 100 EUR (șase mii de euro) pentru daune morale de la data expirării termenului menționat și până la data de plată, această sumă va fi crescută de la o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale făcută în franceză, apoi comunicat în scris la 17 iunie 2003 în conformitate cu art. 77 alin. (2) și (3) din Regulamentul (CE) nr. Baka Modulière Președinte
DEUXIÈME SECTION
PLOT c. FRANCE
(Requête n
o
59153/00)
ARRÊT
17 juin 2003
17/09/2003
Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article
44 §
2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.
En l’affaire Plot c. France,
La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant en une chambre composée de
:
MM.
A.B.
Baka
,
président
,
J.-P.
Costa
,
L.
Loucaides,
K.
Jungwiert
,
V.
Butkevych
,
M
me
W.
Thomassen
,
M.
M.
Ugrekhelidze,
juges
,
et de
M
me
S.
Dollé,
greffière de section
,
Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 27 mai 2003,
Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date
:
1.
A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n
o
59153/00) dirigée contre la République française et dont un ressortissant de cet Etat, M. Serge Plot («
le requérant
»), a saisi la Cour le 8 juin 2000 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales («
la Convention
»).
2.
Le requérant est représenté par M
e
Cécile Plot, avocate à Paris. Le gouvernement français («
le Gouvernement
») est représenté par son agent, M. Ronny Abraham, directeur des Affaires juridiques au ministère des Affaires étrangères.
3.
Le 12 mars 2002, la deuxième section a décidé de communiquer au Gouvernement défendeur le grief du requérant relatif à une violation alléguée de son droit de voir sa cause entendue dans un «
délai raisonnable
» au sens de l’article 6 § 1 de la Convention. Se prévalant des dispositions de l’article 29 § 3 de la Convention, elle a décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le bien-fondé de l’affaire.
4.
Le requérant est né en 1937 et réside à Paris. Dans la nuit du 31
décembre 1990 au 1
er
janvier 1991, alors qu’il se trouvait dans les Antilles françaises, le requérant eut un accident. Il fut admis à l’hôpital de Saint-Barthélémy où, selon lui, il ne reçut pas de soins alors qu’il souffrait d’une luxation de l’épaule.
5.
A une date non spécifiée, le requérant saisit le président du tribunal administratif de Basse-Terre pour obtenir une expertise médicale. Il fut fait droit à cette demande par une ordonnance du 8 novembre 1994
; l’expert déposa son rapport le 25 mars 1996.
6.
Le 27 août 1996, le requérant adressa une demande préalable d’indemnisation au directeur du centre hospitalier de Saint-Barthélémy. N’ayant pas obtenu de réponse positive, le requérant saisit, le 12
novembre
1996, le tribunal administratif de Basse-Terre de ses prétentions.
Par une ordonnance du 29 décembre 1997, le président du tribunal administratif fixa la date de clôture de l’instruction au 20 février 1998. Elle fut cependant rouverte par une ordonnance du 17 février 1998.
Par courriers des 14 mars et 8 octobre 1998 et 28 janvier 1999 adressés au tribunal administratif, le requérant sollicita la fixation d’une date d’audience. Le 8 février 1999, le greffe lui adressa une lettre indiquant «
qu’en raison de l’encombrement du rôle, il n’est pas possible de prévoir actuellement la date à laquelle les affaires (...) pourront être appelées à l’audience
».
Par un courrier du 22 novembre 1999, le requérant sollicita une nouvelle fois la fixation d’une date d’audience.
Par une ordonnance du 25 février 2002, le président de la formation de jugement fixa au 25 mars 2002 la date de clôture de l’instruction. D’après les informations dont dispose la Cour, l’affaire est toujours pendante devant le tribunal administratif de Basse-Terre.
I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION
7.
Le requérant allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du «
délai raisonnable
» tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
»
8.
La période à considérer a débuté le 27 août 1996, date à laquelle le requérant a adressé sa demande préalable d’indemnisation au directeur du centre hospitalier de Saint-Barthélémy. Elle n’a pas encore pris fin, la procédure étant, d’après les informations dont dispose la Cour, pendante en première instance. Elle est donc, à ce jour, de plus de six ans et huit mois pour l’examen d’une demande préalable et une instance pendante.
A.
Sur la recevabilité
9.
Le Gouvernement soutient que le requérant disposait en droit interne d’un recours efficace permettant de dénoncer la durée de la procédure et obtenir réparation. Il expose qu’il résulte de la jurisprudence du Conseil d’Etat (
Darmont
, Assemblée, 29 décembre 1978, Rec. p. 542) qu’une faute lourde commise par une juridiction administrative dans l’exercice de la fonction juridictionnelle, est susceptible d’engager sa responsabilité. Il se réfère à deux jugements prononcés en 1999 par le tribunal administratif de Paris (
Magiera
, 24 juin 1999 ;
Lévy
, 30 septembre 1999) qui indiqueraient que la durée d’une procédure est susceptible de mettre cette responsabilité en jeu
; il précise que, dans l’affaire
Magiera
, la Cour administrative d’appel de Paris a, par un arrêt du 11 juillet 2001, «
pour la première fois (...) [fait] droit à des conclusions indemnitaires en réparation de préjudices nés d’une méconnaissance des stipulations de l’article 6 §
1 de la Convention » quant au « délai raisonnable », sans exiger la démonstration de l’existence d’une faute lourde, et que la cour d’appel a en conséquence alloué au demandeur une indemnité de 30 000 FRF pour une procédure ayant duré sept ans et six mois. Le Gouvernement en déduit que, n’ayant pas usé préalablement de ce recours, le requérant n’a pas épuisé les voies de recours internes au sens de l’article 35 § 1 de la Convention
; le grief serait en conséquence irrecevable.
10.
Le requérant conclut au rejet de l’exception d’irrecevabilité.
11.
La Cour rappelle qu’aux termes de l’article 35 § 1 de la Convention, elle ne peut être saisie qu’après l’épuisement des voies de recours internes
: tout requérant doit avoir donné aux juridictions internes l’occasion que cette disposition a pour finalité de ménager en principe aux Etats contractants
: éviter ou redresser les violations alléguées contre eux (voir, par exemple, l’arrêt
Cardot c. France
du 19 mars 1991, série A n
o
200, § 36). Cette règle se fonde sur l’hypothèse que l’ordre interne offre un recours effectif quant à la violation alléguée (voir, par exemple,
Selmouni c. France
[GC], n
o
Les dispositions de l’article 35 § 1 de la Convention ne prescrivent cependant que l’épuisement des recours à la fois relatifs aux violations incriminées, disponibles et adéquats. Ils doivent exister à un degré suffisant de
certitude non seulement en théorie mais aussi en pratique, sans quoi leur manquent l’effectivité et l’accessibilité
voulues ; il incombe à l’Etat défendeur de démontrer que ces exigences se trouvent réunies (voir, parmi beaucoup d’autres, les arrêts
Vernillo c. France
, du 20 février 1991, série A n
o
198, § 27, et
Dalia c. France
, du 19 février 1998,
Recueil des arrêts et décisions
A cela, il faut ajouter que l’épuisement des voies de recours internes s’apprécie en principe à la date d’introduction de la requête devant la Cour (voir, par exemple,
Zutter c. France
, n
o
30197/96, décision du 27 juin 2000,
Van der Kar et Lissaur van West c. France
, n
os
44952/98 et 44953/98, décision du 7 novembre 2000, et
Malve c. France
, n
o
46051/99, décision du 20 janvier 2001) soit, en l’espèce, le 10 mars 2000.
Or seules deux des décisions internes auxquelles se réfère le Gouvernement sont antérieures à cette date. Il s’agit des jugements du tribunal administratif de Paris des 24 juin et 30 septembre 1999, lesquels se bornent à indiquer ce qui suit
(respectivement) :
« considérant qu’il ne résulte pas de l’instruction que M. Magiera ait subi un préjudice indemnisable ; qu’en effet, le préjudice invoqué n’est établi ni dans sa réalité, ni dans son montant ; que, dès lors, les conclusions de la requête tendant à l’octroi d’une indemnité ne peuvent qu’être rejetées
»
;
«
considérant (...) que le requérant n’établit pas que le délai anormalement long mis par le tribunal administratif de Versailles pour juger son recours fiscal résulterait d’une faute lourde dans le fonctionnement de cette juridiction administrative ».
Ils ne suffisent manifestement pas à faire la démonstration du caractère effectif et accessible de la voie de recours invoquée s’agissant d’un grief tiré de la durée d’une procédure devant le juge administratif, d’autant moins qu’ils émanent d’une juridiction de première instance (voir,
mutatis mutandis
,
Lutz c. France
, n
o
48215/99, arrêt du 26 mars 2002, § 20). Il ne saurait donc être reproché au requérant de ne pas avoir usé de ce recours.
Partant, il y a lieu de rejeter l’exception de non-épuisement soulevée par le Gouvernement.
12.
Ceci étant, la Cour estime que la requête soulève des questions de fait et de droit au regard de la Convention qui nécessitent un examen au fond. La Cour conclut par conséquent qu’elle n’est pas manifestement mal fondée au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Constatant par ailleurs qu’elle ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité, la Cour la déclare recevable.
B.
Sur le fond
13.
Le Gouvernement convient que l’affaire ne présente aucune difficulté particulière et que l’attitude du requérant n’a pas ralenti l’instruction, et que «
la durée de la procédure devant le tribunal administratif ne répond pas aux exigences résultant des dispositions de l’article 6 § 1 de la Convention
». Il déclare s’en remettre à la sagesse de la Cour pour apprécier le bien-fondé du grief.
14.
Le requérant estime que la durée de la procédure est entièrement imputable au tribunal administratif de Basse-Terre.
15.
La Cour rappelle que le caractère raisonnable de la durée d’une procédure s’apprécie suivant les circonstances de la cause et eu égard aux critères consacrés par sa jurisprudence, en particulier la complexité de l’affaire, le comportement du requérant et celui des autorités compétentes ainsi que l’enjeu du litige pour les intéressés (voir, parmi beaucoup d’autres,
Frydlender c. France
[GC], n
o
16.
La Cour prend acte des déclarations du Gouvernement. Elle relève ensuite que, d’après les informations dont elle dispose, l’affaire est pendante en première instance depuis le
12
novembre
1996 alors qu’elle n’est pas complexe et qu’aucun retard n’est imputable au requérant.
Ces éléments lui suffisent pour conclure en l’espèce à une méconnaissance du droit du requérant à voir sa cause entendue dans un délai raisonnable. Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention.
II.
SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION
17.
Aux termes de l’article 41 de la Convention,
« Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable. »
A.
Dommage
18.
Le requérant réclame 6
100 euros (EUR) au titre du préjudice moral qu’il aurait subi.
19.
Le Gouvernement ne se prononce pas.
20.
La Cour estime que le prolongement de la procédure litigieuse au-delà du « délai raisonnable » a causé au requérant un tort moral certain, justifiant l’octroi d’une indemnité. Statuant en équité comme le veut l’article 41, elle lui alloue le montant qu’il demande à ce titre, soit 6
100
EUR.
B.
Intérêts moratoires
21.
La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage.
1.
Déclare
la requête recevable
;
2.
Dit
qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention
;
3.
Dit
a)
que l
’
Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article
44
§
2 de la Convention, 6 100 EUR (six mille cent euros) pour dommage moral
;
b)
qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ce montant sera à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage
;
Fait en français, puis communiqué par écrit le 17 juin 2003 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement.
S.
Dollé
A.B.
Baka
Greffière
Président