A DOUA SECȚIUNEA CAUZA MICHEL RATIERĂ c. FRANȚA (solicitarea nr. 57734/00) HOTĂRÂREA STRASBURG 17 iunie 2003 DEFINITIVF 24/09/2003 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. În cazul Michel Raitiere c. Franța, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care se află într-o cameră compusă din dnii. A.B. Baka președinte J.-P. Costa Loucaide, Jungwiert Butkevych Thomassen Ugrekhelidze, judecători și al dlui Dolle, graffière de secțiune După ce a deliberat în camera consiliului la 27 mai 2003, înmânează hotărârea adoptată la această dată de procedură La originea cauzei se află o cerere (n 57734/00) îndreptată împotriva Republicii Franceze, inclusiv un resortisant al acestui stat, M. Michel Raitiere ( La 12 martie 2002, a doua secțiune a decis să comunice guvernului pârât cauza reclamantului privind o presupusă încălcare a dreptului său de a-și vedea cauza auzită într-un termen rezonabil În sensul art. 6 alin. (1) din Convenție. În conformitate cu dispozițiile art. 29 alin. (3) din Convenție, aceasta a decis că va fi examinată în același timp admisibilitatea și temeinicia cauzei. În decembrie 1992, Tribunalul Administrativ din Nantes a anulat o decizie din 14 decembrie 1989 prin care Comisia departamentală de amenajare a terenului din Loire-Atlantice ( La 3 mai 1993, reclamantul sesizează Tribunalul Administrativ de la Nantes cu o cerere de anulare a acestei decizii. Prin hotărârea din 18 aprilie 1996, Tribunalul a respins cererile reclamantului. Prin hotărârea din 14 octombrie 1998, Curtea Administrativă de Apel de la Nantes a respins apelul formulat de reclamant împotriva hotărârii din 18 aprilie 1996. Printr-o hotărâre din 30 ianuarie 2002, Consiliul de Stat a respins recursul formulat la 19 noiembrie 1998 de către reclamant. ÎN DREPT PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ A ARTICOLULUI 6 ALINEATUL (1) DIN CONVENȚIE recurentul a susținut că durata procedurii a încălcat principiul "timpul rezonabil" astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție. Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va hotărî (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Perioada care trebuie luată în considerare a început la 3 mai 1993, data sesizării Tribunalului Administrativ din Nantes și s-a încheiat la 30 ianuarie 2002, data hotărârii Consiliului de Stat. Prin urmare, a durat opt ani, nouă luni și douăzeci și șapte de zile pentru trei instanțe. Guvernul susține că reclamantul dispunea de o cale de atac eficientă în dreptul intern pentru a denunța durata procedurii și pentru a obține despăgubiri. , Parlament, 29 decembrie 1978, Rec., p. 542) că o abatere gravă comisă de o instanță administrativă în exercitarea funcției judiciare este susceptibilă de a-și asuma răspunderea. Se referă la două hotărâri pronunțate în 1999 de Tribunalul Administrativ din Paris (Magiera , 24 iunie 1999 ; Levy , 30 septembrie 1999) care ar indica faptul că durata unei proceduri este susceptibilă de a pune în pericol această responsabilitate; precizează că, în cauza Magiera , Curtea Administrativă de Apel de la Paris, printr-o hotărâre din 11 iulie 2001, a precizat că pentru prima dată (...) [a făcut] dreptul la concluzii de despăgubire în despăgubirea prejudiciilor cauzate de o necunoaștere a dispozițiilor articolului 6 § 1 din Convenția privind termenul rezonabil, fără a solicita demonstrarea existenței unei erori grave, iar instanța de apel a acordat în consecință reclamantului o indemnizație de 30 000 FRF pentru o procedură care a durat șapte ani și șase luni. Guvernul deduce din aceasta că, deoarece reclamantul nu a recurs în prealabil, acesta nu a epuizat căile de atac interne în sensul articolului 35 alineatul (1) din Convenție; motivarea ar fi, în consecință, inadmisibilă. Recurenta concluzionează respingerea excepției de inadmisibilitate. 10. Curtea amintește că, în conformitate cu art. 35 alineatul (1) din convenție, aceasta nu poate fi sesizată decât după epuizarea căilor de atac interne: orice reclamant trebuie să fi acordat instanțelor interne posibilitatea pe care această dispoziție are drept scop să o menajeze în principiu statelor contractante: evitarea sau corectarea presupuselor încălcări împotriva acestora (a se vedea, de exemplu, hotărârea Cardot c. Franța din 19 martie 1991, seria A n 200, § 36, Această regulă se bazează pe ipoteza că ordinul intern oferă o cale de atac eficientă cu privire la presupusa încălcare (a se vedea, de exemplu, Selmuni c. Franța [GC], nr 25803/94, § 74, CEDO 1999-V). Cu toate acestea, dispozițiile art. 35 alin. (1) din Convenție prevăd doar epuizarea recursurilor atât în ceea ce privește încălcările incriminate, disponibile și adecvate; acestea trebuie să existe într-un grad suficient de certitudine nu numai în teorie, ci și în practică, altfel trebuie să le lipsească eficiența și accesibilitatea. dorite; este de datoria statului pârât să demonstreze că aceste cerințe sunt îndeplinite (a se vedea, printre altele, Hotărârea Vernillo c. Franța din 20 februarie 1991, seria A n 198, § 27, și Hotărârea Dalia c. Franța din 19 februarie 1998, Rec., 1998-I, § 38). La aceasta trebuie adăugat faptul că epuizarea căilor de atac interne se apreciază, în principiu, la data depunerii cererii în fața Curții (a se vedea, de exemplu, Zutter c. Franța, nr 30197/96, Decizia din 27 iunie 2000, Van der Kar și Lissaur van West c. Franța, nr 44952/98 și 44953/98, Decizia din 7 noiembrie 2000, și Malve c. Franța, nr. 46051/99, Decizia din 20 ianuarie 2001) sau, în cazul de față, la 10 martie 2000. Cu toate acestea, numai două dintre deciziile interne la care se referă guvernul sunt anterioare acestei date. Este vorba despre hotărârile Tribunalului Administrativ din Paris din 24 iunie și 30 septembrie 1999, care se limitează la a indica următoarele (adică): întrucât nu rezultă din instrucțiunea că domnul Magiera a suferit un prejudiciu de nespăgubit; întrucât, într-adevăr, prejudiciul invocat nu este stabilit nici în realitatea sa, nici în suma sa; întrucât, prin urmare, concluziile cererii de acordare a unei indemnizații nu pot decât să fie respinse întrucât (...) reclamantul nu stabilește că termenul anormal de lung acordat de instanța administrativă de la Versailles pentru judecarea acțiunii sale fiscale ar rezulta dintr-o greșeală gravă în funcționarea acestei jurisdicții administrative. În mod evident, acestea nu sunt suficiente pentru a demonstra caracterul efectiv și accesibil al căii de atac invocate în ceea ce privește un motiv întemeiat pe durata unei proceduri în fața instanței administrative, cu atât mai puțin cu cât provin dintr-o instanță de primă instanță (a se vedea mutatis mutandis Lutz c. Franța, 48215/99, Hotărârea din 26 martie 2002, punctul 20). Prin urmare, nu se poate recuza reclamantului că nu a recurs la această acțiune. Prin urmare, este necesar să se respingă excepția de neobosire invocată de guvern. 11. Cu toate acestea, Curtea consideră că cererea ridică întrebări de fapt și de drept în ceea ce privește Convenția care necesită o examinare de fond. Prin urmare, Curtea concluzionează că aceasta nu este în mod vădit nefondată în sensul articolului 35 alineatul (3) din convenție. Constatând, pe de altă parte, că nu se confruntă cu niciun alt motiv de inadmisibilitate, Curtea o declară admisibilă. Pe fond 12. Guvernul consideră că acest caz a fost complex, întrucât a fost vorba de evaluarea condițiilor de exploatare a unei parcele agricole și de compararea calităților acesteia cu cele atribuite reclamantului după redistribuire. El adaugă că durata instanțelor în fața instanței administrative (doi ani și unsprezece luni) și a instanței administrative de apel (doi ani și patru luni) este rezonabilă, ținând cont de numeroasele producții de memorii ale reclamantului. se supune înțelepciunii Curții pentru a evalua durata generală a procedurii în temeiul articolului 6 alineatul (1) din Convenția 13. Reclamantul răspunde în special că nu i se poate imputa nicio întârziere. 14. Curtea amintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază în funcție de circumstanțele cauzei și având în vedere criteriile consacrate de jurisprudența sa, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente, precum și provocarea litigiului pentru părțile interesate (a se vedea, printre altele, Frydlender c. Franța [GC], n 30979/96, § 43, CEDO 2000-VII). 15. Curtea consideră că cauza nu prezenta nicio dificultate semnificativă. Prin urmare, aceasta consideră că o durată globală de peste opt ani și nouă luni pentru trei instane nu poate fi considerată, în sine, ca îndeplinind cerințele termenului rezonabil prevăzut la art. 6 alineatul (1) din Convenție. Luând act de declarațiile guvernului și considerând, în special, că acesta nu oferă nicio explicație cu privire la durata instanței în fața Consiliului de Stat (trei ani și două luni și jumătate), Curtea concluzionează că cauza reclamantului nu a fost audiată într-un termen rezonabil. Prin urmare, a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție. II. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIA 16. În conformitate cu art. 41 din convenție, în cazul în care Curtea declară că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor sale și în cazul în care dreptul intern al Înaltei părți contractante permite să se șteargă numai în mod impecabil consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Reclamantul solicită 21 492 de euro (adică 2 286 de euro) pentru prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit. În plus, acesta ar adăuga un prejudiciu material cauzat de privarea parcelei în litigiu în timpul procedurii, pe care îl evaluează la 2 286 de euro. 18. Guvernul concluzionează că eventuala satisfacție echitabilă acordată reclamantului nu depășește o sumă totală de 5 000 de euro. 19. Curtea reamintește că constatarea încălcării convenției la care ajunge rezultă exclusiv dintr-o necunoaștere a dreptului reclamantului de a-și vedea cauza auzită într-un termen rezonabil. În aceste circumstanțe, Comisia nu percepe o legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și orice prejudiciu material de care ar fi avut de suferit reclamantul; prin urmare, acest aspect al pretențiilor sale trebuie respins (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Arvois c. Franța din 23 noiembrie 1999, n 38249/97, § 18). Pe de altă parte, Curtea consideră că prelungirea procedurilor în litigiu dincolo de termenul rezonabil a cauzat reclamantului un prejudiciu moral cert, justificând acordarea unei despăgubiri. Statuind în echitate, astfel cum prevede art. 41, ea îi alocă 6 000 EUR în acest sens. Reclamantul solicită, de asemenea, 824 EUR pentru cheltuielile de aprod pe care a trebuit să le angajeze în cadrul procedurii în fața instanțelor interne, precum și 2 757,80 EUR pentru cheltuielile sale de reprezentare în fața Curții Administrative de Apel și a Consiliului de Stat. 21. Curtea amintește că, atunci când constată o încălcare a convenției, ea poate acorda plata cheltuielilor și cheltuielilor efectuate în fața instanțelor interne, dar numai atunci când au fost angajate 66, § 36. Curtea concluzionează în mod exclusiv că dreptul reclamantului de a-și vedea cauza auzită într-un termen rezonabil, nu este în mod evident cazul în speță în ceea ce privește cheltuielile și cheltuielile suportate în fața instanțelor interne. Prin urmare, este necesar să se respingă cererea reclamantului. Interesele moratoriu 22. Curtea consideră că este oportun să se bazeze rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. PRIN CES MOTIVE, CURTEA, LA UNANIMITATE, Declară cererea admisibilă A declarat că a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție A declarat că Statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 2 din convenție, 6 000 EUR (șase mii EUR) pentru daune morale că, de la expirarea termenului respectiv și până la plata acestuia, această sumă va crește de la o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. 17 iunie 2003 în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Dolle A.B. Baka Premier Președinte
DEUXIÈME SECTION
MICHEL RAITIERE c. FRANCE
(Requête n
o
57734/00)
ARRÊT
17 juin 2003
24/09/2003
Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l'article
44 §
2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.
En l'affaire Michel Raitiere c. France,
La Cour européenne des Droits de l'Homme (deuxième section), siégeant en une chambre composée de
:
MM.
A.B.
Baka
,
président
,
J.-P.
Costa
,
L.
Loucaides,
K.
Jungwiert
,
V.
Butkevych
,
M
me
W.
Thomassen
,
M.
M.
Ugrekhelidze,
juges
,
et de M
me
S.
Dollé,
greffière de section
,
Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 27 mai 2003,
Rend l'arrêt que voici, adopté à cette date
:
1.
A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n
o
57734/00) dirigée contre la République française et dont un ressortissant de cet Etat, M.
Michel Raitiere («
le requérant
»), a saisi la Cour le 10 mars 2000 en vertu de l'article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l'Homme et des Libertés fondamentales («
la Convention
»).
2.
Le gouvernement français («
le Gouvernement
») est représenté par son agent, M. Ronny Abraham, directeur des Affaires juridiques au ministère des Affaires étrangères.
3.
Le 12 mars 2002, la deuxième section a décidé de communiquer au Gouvernement défendeur le grief du requérant relatif à une violation alléguée de son droit de voir sa cause entendue dans un «
délai raisonnable
» au sens de l'article 6 § 1 de la Convention. Se prévalant des dispositions de l'article 29 § 3 de la Convention, elle a décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le bien-fondé de l'affaire.
4.
Le requérant est né en 1941 et réside à Vertou. Par un jugement du 30
décembre 1992, le tribunal administratif de Nantes annula une décision du 14 décembre 1989 par laquelle la commission départementale d'aménagement foncier de Loire-Atlantique («
la commission
») avait statué sur le remembrement des biens du requérant.
A la suite de ce jugement, la Commission statua une nouvelle fois, le 31
mars 1993, sur le remembrement de la propriété du requérant.
5.
Le 3 mai 1993, le requérant saisit le tribunal administratif de Nantes d'une requête tendant notamment à l'annulation de cette décision.
Par un jugement du 18 avril 1996, le tribunal rejeta les demandes du requérant.
Par un arrêt du 14 octobre 1998, la Cour administrative d'appel de Nantes rejeta l'appel formé par le requérant contre le jugement du 18
avril
1996.
Par un arrêt du 30 janvier 2002, le Conseil d'Etat rejeta le pourvoi formé le 19 novembre 1998 par le requérant.
I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L'ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION
6.
Le requérant allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du «
délai raisonnable
» tel que prévu par l'article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
»
7.
La période à considérer a débuté le 3 mai 1993, date de la saisine du tribunal administratif de Nantes et s'est terminée le 30 janvier 2002, date de l'arrêt du Conseil d'Etat. Elle a donc duré huit ans, neuf mois et vingt-sept jours pour trois instances.
A.
Sur la recevabilité
8.
Le Gouvernement soutient que le requérant disposait en droit interne d'un recours efficace permettant de dénoncer la durée de la procédure et obtenir réparation. Il expose qu'il résulte de la jurisprudence du Conseil d'Etat (
Darmont
, Assemblée, 29 décembre 1978, Rec. p. 542) qu'une faute lourde commise par une juridiction administrative dans l'exercice de la fonction juridictionnelle, est susceptible d'engager sa responsabilité. Il se réfère à deux jugements prononcés en 1999 par le tribunal administratif de Paris (
Magiera
, 24 juin 1999 ;
Lévy
, 30 septembre 1999) qui indiqueraient que la durée d'une procédure est susceptible de mettre cette responsabilité en jeu
; il précise que, dans l'affaire
Magiera
, la Cour administrative d'appel de Paris a, par un arrêt du 11 juillet 2001, «
pour la première fois (...) [fait] droit à des conclusions indemnitaires en réparation de préjudices nés d'une méconnaissance des stipulations de l'article 6 §
1 de la Convention » quant au « délai raisonnable », sans exiger la démonstration de l'existence d'une faute lourde, et que la cour d'appel a en conséquence alloué au demandeur une indemnité de 30 000 FRF pour une procédure ayant duré sept ans et six mois. Le Gouvernement en déduit que, n'ayant pas usé préalablement de ce recours, le requérant n'a pas épuisé les voies de recours internes au sens de l'article 35 § 1 de la Convention
; le grief serait en conséquence irrecevable.
9.
La requérante conclut au rejet de l'exception d'irrecevabilité.
10.
La Cour rappelle qu'aux termes de l'article 35 § 1 de la Convention, elle ne peut être saisie qu'après l'épuisement des voies de recours internes
: tout requérant doit avoir donné aux juridictions internes l'occasion que cette disposition a pour finalité de ménager en principe aux Etats contractants
: éviter ou redresser les violations alléguées contre eux (voir, par exemple, l'arrêt
Cardot c. France
du 19 mars 1991, série A n
o
200, § 36). Cette règle se fonde sur l'hypothèse que l'ordre interne offre un recours effectif quant à la violation alléguée (voir, par exemple,
Selmouni c. France
[GC], n
o
Les dispositions de l'article 35 § 1 de la Convention ne prescrivent cependant que l'épuisement des recours à la fois relatifs aux violations incriminées, disponibles et adéquats. Ils doivent exister à un degré suffisant de
certitude non seulement en théorie mais aussi en pratique, sans quoi leur manquent l'effectivité et l'accessibilité
voulues ; il incombe à l'Etat défendeur de démontrer que ces exigences se trouvent réunies (voir, parmi beaucoup d'autres, les arrêts
Vernillo c. France
, du 20 février 1991, série A n
o
198, § 27, et
Dalia c. France
, du 19 février 1998,
Recueil des arrêts et décisions
A cela, il faut ajouter que l'épuisement des voies de recours internes s'apprécie en principe à la date d'introduction de la requête devant la Cour (voir, par exemple,
Zutter c. France
, n
o
30197/96, décision du 27 juin 2000,
Van der Kar et Lissaur van West c. France
, n
os
44952/98 et 44953/98, décision du 7 novembre 2000, et
Malve c. France
, n
o
46051/99, décision du 20 janvier 2001) soit, en l'espèce, le 10 mars 2000.
Or seules deux des décisions internes auxquelles se réfère le Gouvernement sont antérieures à cette date. Il s'agit des jugements du tribunal administratif de Paris des 24 juin et 30 septembre 1999, lesquels se bornent à indiquer ce qui suit
(respectivement) :
« considérant qu'il ne résulte pas de l'instruction que M. Magiera ait subi un préjudice indemnisable ; qu'en effet, le préjudice invoqué n'est établi ni dans sa réalité, ni dans son montant ; que, dès lors, les conclusions de la requête tendant à l'octroi d'une indemnité ne peuvent qu'être rejetées
»
;
«
considérant (...) que le requérant n'établit pas que le délai anormalement long mis par le tribunal administratif de Versailles pour juger son recours fiscal résulterait d'une faute lourde dans le fonctionnement de cette juridiction administrative ».
Ils ne suffisent manifestement pas à faire la démonstration du caractère effectif et accessible de la voie de recours invoquée s'agissant d'un grief tiré de la durée d'une procédure devant le juge administratif, d'autant moins qu'ils émanent d'une juridiction de première instance (voir,
mutatis mutandis
,
Lutz c. France
, n
o
48215/99, arrêt du 26 mars 2002, § 20). Il ne saurait donc être reproché au requérant de ne pas avoir usé de ce recours.
Partant, il y a lieu de rejeter l'exception de non-épuisement soulevée par le Gouvernement.
11.
Ceci étant, la Cour estime que la requête soulève des questions de fait et de droit au regard de la Convention qui nécessitent un examen au fond. La Cour conclut par conséquent qu'elle n'est pas manifestement mal fondée au sens de l'article 35 § 3 de la Convention. Constatant par ailleurs qu'elle ne se heurte à aucun autre motif d'irrecevabilité, la Cour la déclare recevable.
B.
Sur le fond
12.
Le Gouvernement estime que l'affaire était complexe, puisqu'il s'agissait d'apprécier les conditions d'exploitation d'une parcelle agricole et de comparer les qualités de celle-ci par rapport à celles attribuées au requérant après redistribution. Il ajoute que la durée des instances devant le tribunal administratif (deux ans et onze mois) et la cour administrative d'appel (deux ans et quatre mois) est raisonnable, compte tenu des nombreuses productions de mémoires du requérant. Il admet en revanche que la durée de la procédure devant le Conseil d'Etat «
a connu quelques périodes de latence
», et déclare «
s'en remet[tre] à la sagesse de la Cour pour apprécier la durée globale de la procédure au regard de l'article 6 § 1 de la Convention
».
13.
Le requérant réplique notamment qu'aucun retard ne saurait lui être imputé.
14.
La Cour rappelle que le caractère raisonnable de la durée d'une procédure s'apprécie suivant les circonstances de la cause et eu égard aux critères consacrés par sa jurisprudence, en particulier la complexité de l'affaire, le comportement du requérant et celui des autorités compétentes ainsi que l'enjeu du litige pour les intéressés (voir, parmi beaucoup d'autres,
Frydlender c. France
[GC], n
o
15.
La Cour considère que l'affaire ne présentait pas de difficulté notable. Dès lors, elle estime qu'une durée globale de plus de huit ans et neuf mois pour trois instances ne saurait, en soi, être considérée comme répondant aux exigences du «
délai raisonnable
» garanti par l'article 6 § 1 de la Convention.
Prenant acte des déclarations du Gouvernement et relevant en particulier qu'il ne fournit aucune explication quant à la durée de l'instance devant le Conseil d'Etat (trois ans et deux mois et demi), la Cour conclut que la cause du requérant n'a pas été entendue dans un «
délai raisonnable
». Partant, il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention.
II.
SUR L'APPLICATION DE L'ARTICLE 41 DE LA CONVENTION
16.
Aux termes de l
'
article 41 de la Convention,
«
Si la Cour déclare qu'il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d'effacer qu'imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s'il y a lieu, une satisfaction équitable.
»
A.
Dommage
17.
Le requérant réclame 21 492 euros («
EUR
») au titre du préjudice moral qu'il aurait subi. A cela s'ajouterait un préjudice matériel résultant de la privation de la parcelle litigieuse durant la procédure, qu'il évalue à 2
286
EUR.
18.
Le Gouvernement conclut que la satisfaction équitable éventuellement allouée au requérant n'excède pas un montant total de l'ordre de 5
19.
La Cour rappelle que le constat de violation de la Convention auquel elle parvient résulte exclusivement d'une méconnaissance du droit du requérant à voir sa cause entendue dans un « délai raisonnable ». Dans ces circonstances, elle n'aperçoit pas de lien de causalité entre la violation constatée et un quelconque dommage matériel dont le requérant aurait eu à souffrir ; il y a donc lieu de rejeter cet aspect de ses prétentions (voir, par exemple, l'arrêt
Arvois c. France
du 23
novembre
1999, n
o
38249/97, §
18).
La Cour estime en revanche que le prolongement des procédures litigieuses au-delà du « délai raisonnable » a causé au requérant un tort moral certain, justifiant l'octroi d'une indemnité. Statuant en équité comme le veut l'article 41, elle lui alloue 6 000 EUR à ce titre.
B.
Frais et dépens
20.
Le requérant demande également 824 EUR pour les frais d'huissier qu'il a dû engager dans le cadre de la procédure devant les juridictions internes, ainsi que 2
757,80 EUR pour ses frais de représentation devant la cour administrative d'appel et le Conseil d'Etat.
21.
La Cour rappelle que, lorsqu'elle constate une violation de la Convention, elle peut accorder le paiement des frais et dépens exposés devant les juridictions internes, mais uniquement lorsqu'ils ont été engagés «
pour prévenir ou faire corriger par celles-ci ladite violation » (voir, notamment, l'arrêt
Zimmermann et Steiner c. Suisse
du 13 juillet 1983, série
A n
o
66, § 36). La Cour concluant exclusivement à une violation du droit du requérant à voir sa cause entendue dans un « délai raisonnable », tel n'est à l'évidence pas le cas en l'espèce s'agissant des frais et dépens engagés devant les juridictions internes. Il y a donc lieu de rejeter la demande du requérant.
C.
Intérêts moratoires
22.
La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d'intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage.
PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L'UNANIMITÉ,
1.
Déclare
la requête recevable
;
2.
Dit
qu'il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention
;
3.
Dit
a)
que l
'
Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l'arrêt sera devenu définitif conformément à l'article
44
§
2 de la Convention, 6
000 EUR (six mille euros) pour dommage moral
;
b)
qu'à compter de l'expiration dudit délai et jusqu'au versement, ce montant sera à majorer d'un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage
;
4.
Rejette
la demande de satisfaction équitable pour le surplus.
Fait en français, puis communiqué par écrit le
17 juin 2003 en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement.
S.
Dollé
A.B.
Baka
Greffière
Président