AFFAIRE SCI BOUMOIS c. FRANCE

AFFAIRE SCI BOUMOIS c. FRANCE (CtEDO, 2003)

SECȚIUNEA A DOUA CAUZA SCI BOUMOIS c. FRANȚA (solicitarea nr. 55007/00) HOTĂRÂREA STRASBURG 17 iunie 2003 DEFINITIVF 17/09/2003 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă. În cauza SCI Boumez c. Franța, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a doua secțiune), care se află într-o cameră compusă din domnii A.B. Baka Președintele J.-P. Costa Loucaudes, Jungwiert Butkevych Thomassen Ugrekhelidze, judecători și al dlui Dolle, graffière de sectiune După ce a deliberat în camera consiliului la 27 mai 2003, rend que que, adoptat la această dată de procedură La originea cauzei se află o cerere (n 55007/00) îndreptată împotriva Republicii Franceze și inclusiv o persoană juridică de drept francez, Societatea Civilă Imobiliară De Boumois ( Jean-Christophe Balat, avocat în Consiliul de Stat și în Curtea de Casație. Guvernul francez (at'o'u') este reprezentat de agentul său, Ronny Abraham, director al afacerilor juridice la Ministerul Afacerilor Externe. La 12 martie 2002, a doua secțiune a decis să comunice cererea guvernului, în conformitate cu dispozițiile art. 29 alin. Recurentei i s-a acordat o autorizație de percheziție pe data de 11 ianuarie 1983. Lucrările au început în 1984, dar, printr-un ordin din 23 ianuarie 1983. Septembrie 1985, primarul comunei Saint-Martin-de-La-Place, prin: . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Cererea recurentei de anulare a acestui decret a fost respinsă printr-o hotărâre a Tribunalului Administrativ din Nantes 3 iulie 1986 și a fost primită în apel de către Consiliul de Stat (hotărârea din 17 mai 1991). La 14 august 1991, reclamanta a adresat Primarului Comunei din Saint-Martin-de-Place o cerere care a determinat ca o sumă de 806 116 franci să fie plătiți pentru repararea consecințelor dăunătoare care rezultă din decizia din 23 septembrie 1985. Întrucât primarul nu a răspuns în termenul legal de 4 luni, recurenta sesizează, la 9 aprilie 1992, Tribunalul Administrativ al Persoanelor care fac parte dintr-o instanță care intenționează să anuleze această decizie implicită de respingere, precum și condamnarea Comunității la plata în avans a plății în avans. La 6 aprilie 1994, Tribunalul a condamnat Comuna să plătească recurentei o indemnizație de 275 000 FRF. Prin hotărârea din 17 mai 1995 (notificată părților la 3 iulie 1995), Curtea Administrativă a formulat recursul la această hotărâre în fața Tribunalului Administrativ din Nantes. Prin hotărârea din 17 mai 1995 (notificată părților la 3 iulie 1995), Curtea Administrativă a atașat cererile și a fixat o cale de atac la 313 529 franci. Recurenta (4 august 1995), apoi Comuna (4 septembrie 1995). 1995), au sesizat Consiliul cu privire la . Prin decizia din 24 mai 1996, comisia de admitere a recursurilor în casarea Consiliului de pe t a declarat cererea acceptată. Printr-o scrisoare din 7 octombrie 1997, președintele celei de a șasea Secțiunea Secțiunii pentru soluționarea litigiilor a Consiliului de Stat a informat părțile că decizia care urmează să fie pronunțată asupra cererii comunei era susceptibilă să se bazeze pe un motiv de ordine publică, întemeiat pe faptul că . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Prin hotărârea din 29 decembrie 1997, Consiliul a luat o hotărâre la data de 20 octombrie 1997, pe care a îndreptat-o către dezbaterile din 4 noiembrie. Prin hotărârea din 29 decembrie 1997, Consiliul a luat o hotărâre în temeiul motivului că principiul punerii în aplicare nu fusese respectat în fața instanței administrative de apel de la Nantes, reclamanta neprimind comunicarea unui memoriu produs la data de 15 mai 1995 de către Comuna Prin hotărârea din 20 iunie 2000, Curtea Administrativă de Nantes a anulat hotărârea Tribunalului Administrativ de Nantes din 6 aprilie 1994 și a respins cererea de despăgubire a recurentei. 10. La 6 aprilie 2001, recurenta sesizează Consiliul cu privire la un recurs împotriva acestei hotărâri. ; potrivit informațiilor de care dispune Curtea, procedura este în curs de desfășurare în fața Înaltei Instanțe Administrative. GRIEF 11. Invocând art. 6 alineatul (1) din Convenție, reclamanta se plânge de durata procedurii. PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ DE LA ARTICOLUL 6 § 1 DIN CONVENȚIA 12. Recurenta declară că durata procedurii a încălcat principiul termenului rezonabil. Astfel cum este prevăzut în art. 6 alin. (1) din Convenție, orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) 13. Perioada care trebuie luată în considerare a început la 14 august 1991, data cererii prealabile din partea recurentei către primarul comunei Saint-Martin-de-Place; aceasta nu a încetat încă, cauza fiind pendinte în fața Consiliului de Stat; prin urmare, a durat până în prezent aproximativ 11 ani și nouă luni, pentru examinarea unei cereri prealabile și cinci instane. Guvernul susține că reclamanta dispunea de o cale de atac eficientă în dreptul intern pentru a denunța durata procedurii și pentru a obține despăgubiri. , Adunarea, 29 decembrie 1978, Rec., p. 542): că o abatere gravă comisă de o instanță administrativă în exercitarea funcției judiciare, este susceptibilă de a-și asuma răspunderea. Se referă la două hotărâri pronunțate în 1999 de Tribunalul Administrativ din Paris (Magiera, 24 iunie 1999); Levy, 30 septembrie 1999) care ar indica că durata unei proceduri este susceptibilă de a pune în joc această responsabilitate; precizează că, în cauza Magiera, Curtea Administrativă de Primă Instanță de la Paris, prin hotărârea din 11 iulie 2001, 1 din Convenția privind termenul rezonabil, fără a solicita demonstrația existenței unei abateri grave, iar instanța de apel a acordat reclamantului o despăgubire de 30 000 FRF pentru o procedură care a durat șapte ani și șase luni. Guvernul deduce din aceasta că, întrucât reclamanta nu a recurs în prealabil, aceasta nu a epuizat căile de atac interne în sensul articolului 35 alineatul (1) din Convenție; în consecință, aceasta ar fi inadmisibilă. Curtea reamintește doar în termenii articolului 35 alineatul (1) din Convenție, aceasta nu poate fi sesizată decât după epuizarea căilor de atac interne: orice reclamant trebuie să fi acordat instanțelor interne o ocazie pe care această dispoziție are drept scop să o aibă în principiu în sarcina statelor contractante: evitarea sau corectarea infracțiunilor invocate împotriva acestora (a se vedea, de exemplu, hotărârea Cardot c. Franța din 19 martie 1991, seria A n 200, § 36. Această normă se bazează pe ipoteza că ordinul intern oferă o cale de atac eficientă cu privire la presupusa încălcare (a se vedea, de exemplu, Selmuni c. Franța [GC], nr 25803/94, § 74, CEDH 1999-V). Cu toate acestea, dispozițiile art. 35 alin. (1) din Convenție nu prevăd decât epuizarea recursurilor atât în ceea ce privește încălcările incriminate, disponibile și adecvate; ele trebuie să existe într-un grad suficient de certitudine nu numai în teorie, ci și în practică, altfel trebuie să le lipsească eficiența și accesibilitatea. dorite; este de competența statului pârât să demonstreze că aceste cerințe sunt îndeplinite (a se vedea, printre altele, Hotărârea Vernillo c. Franța din 20 februarie 1991, seria A n 198, § 27, și Hotărârea Dalia c. Franța din 19 februarie 1998, Rec., 1998, Rec., 1998, p. 38). La aceasta, trebuie adăugat faptul că epuizarea căilor de atac interne s mai apreciază, în principiu, data la care a fost introdusă cererea în fața Curții (a se vedea, de exemplu, Zutter c. Franța, nr 30197/96, Decizia din 27 iunie 2000, Van der Kar și Lissaur van West c. Franța, nr 44952/98 și 44953/98, Decizia din 7 noiembrie 2000, și Malve c. Franța, 46051/99, Decizia din 20 ianuarie 2001) sau, în cazul de față, la 6 ianuarie 2000. Cu toate acestea, numai două dintre deciziile interne la care se referă guvernul sunt anterioare acestei date. Acestea sunt hotărârile Tribunalului Administrativ din Paris din 24 iunie și 30 septembrie 1999, care se limitează la a indica următoarele (adică): întrucât nu rezultă din faptul că domnul Magiera a suferit un prejudiciu de nespăgubit; întrucât, într-adevăr, prejudiciul nu este stabilit nici în realitatea sa, nici în suma sa; întrucât, prin urmare, concluziile cererii de acordare a unei despăgubiri nu pot fi pur și simplu respinse întrucât (...) reclamantul nu este de părere că termenul anormal de lung acordat de instanța administrativă de la Versailles pentru judecarea acțiunii sale fiscale ar rezulta dintr-o gravă greșeală în funcționarea acestei jurisdicții administrative. În mod evident, acestea nu sunt suficiente pentru a demonstra caracterul efectiv și accesibil al căii de atac în care se află o cale de atac, în special în ceea ce privește durata unei proceduri în fața instanței administrative, cu atât mai puțin cu cât sunt supuse unei instanțe de primă instanță (a se vedea, mutatis mutandis, Lutz c. Franța, 48215/99, Hotărârea din 26 martie 2002, punctul 20). Prin urmare, recurentei nu i se poate reproșa că nu a exercitat această acțiune. Prin urmare, este necesar să se respingă excepția de la epuizarea invocată de guvern. 18. Cu toate acestea, Curtea consideră că această parte a cererii ridică întrebări de fapt și de drept în ceea ce privește Convenția care necesită o examinare de fond. Prin urmare, Curtea concluzionează că nu este în mod vădit nefondată în sensul articolului 35 alineatul (3) din convenție. Constatând că aceasta nu se confruntă cu niciun alt motiv de imputare, Curtea o declară admisibilă. Pe fond 19. Guvernul susține că cauza este complexă. Potrivit acestuia, cititul instanței administrative de apel a cetățenilor este suficient pentru a demonstra existența a numeroase întrebări, în special cea a domeniului de aplicare a autorizației ilegale și a legăturii de cauzalitate dintre greșeala comisă și prejudiciile invocate. ; astfel, în fața instanței administrative, municipalitatea n mai ar fi produs mai mult decât o rechemare; pe de altă parte, în fața instanței de trimitere, recurenta ar fi produs patru memorii și comunele trei, în timp ce cauza era deja cunoscută instanței. În plus, consideră că termenele pe care fiecare instanță le-a stabilit pentru a se pronunța sunt deosebit de rezonabile. Curtea Administrativă nu a eșuat niciodată să ia ordonanțe de închidere a instanței de judecată pentru a grăbi soluționarea litigiului. 20. Recurenta susține că cauza este extrem de simplă, responsabilitatea comunei Saint-Martin-de-Place, care rezultă din data de 23 septembrie 1985, constatată prin hotărârea Consiliului din 17 mai 1991. Potrivit acesteia, durata procedurii se datorează exclusiv comportamentului comunei Saint-Martin-de-La-Place și al autorităților judiciare. În special, aceasta reproșează Consiliului de la Tribunalul de Primă Instanță că a decis, după anularea hotărârii Curții Administrative din 31 mai 1995, să retrimite cauza în fața aceleiași instanțe, în loc să soluționeze el însuși litigiul pe fond prin aplicarea articolului 11 din Legea din 31 decembrie 1987. În plus, aceasta afirmă că litigiul avea pentru ea o miză financiară importantă. Curtea reamintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri în care se soluționează o cauză apreciază în funcție de circumstanțele cauzei și ținând cont de criteriile consacrate de jurisprudența sa, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente, precum și de obiectul litigiului pentru cei interesați (a se vedea, printre multe altele, Frydlender c. Franța [GC], 30979/96, § 43, CEDO 2000-VII). 22. Curtea este de acord că, luate separat, duratele celor patru instanțe încheiate până în prezent nu sunt în mod evident excesive: aproximativ doi ani în fața instanței administrative din Nantes; aproximativ un an în fața instanței administrative de apel din Nantes, sesizată în apel; aproximativ doi ani și patru luni în fața Consiliului de Stat ; aproximativ doi ani și cinci luni în fața tribunalului administrativ al societății Nantes, sesizat la rejudecare. Cu toate acestea, Curtea constată că cauza nu prezenta nicio dificultate specială, că reclamanta nu a contribuit la prelungirea procedurii, că anumite întârzieri sunt în schimb imputabile comunei Saint-Martin-de-La-Place și că, potrivit informațiilor de care dispune, recursul recurentei împotriva hotărârii din 20 iunie 2000 este în curs de desfășurare în fața Consiliului de Stat începând cu 6 aprilie 2001. Prin urmare, Comisia consideră că o durată globală de aproximativ unsprezece ani și nouă luni până în prezent nu poate fi considerată, în sine, ca îndeplinind cerințele Într-o scrisoare datată 19 iulie 2002 și primită la grefa din 30 iulie 2002, recurenta se plânge de ceea ce nu dispune, în dreptul francez, de un recurs efectiv Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute în (...) convenție au fost încălcate are dreptul la o cale de atac eficientă în fața unei instanțe naționale, chiar dacă încălcarea ar fi fost săvârșită de persoane care acționează în exercitarea funcțiilor lor oficiale. 24. Curtea arată că această parte a cererii nu a fost comunicată guvernului pentru observații în temeiul articolului 24 alineatul (3) litera (b) din regulament. Cu toate acestea, având în vedere art. 31 din regulament, având în vedere că guvernul a replicat în mod spontan acestui nou Mai sus menționat, și mai târziu, Curtea a decis să aplice în speță dispozițiile art. 29 alin. (3) din Convenție, Curtea consideră că nimic nu se referă la acest lucru pe care o examinează în prezent admisibilitatea și temeinicia acestui aspect. 25. Guvernul susține că aceasta este întârziată, termenul de șase luni prevăzut la art. 35 alin. (1) din Convenție fiind, în opinia sa, expirat 26. Curtea constată că procedura internă este în curs de desfășurare în fața Consiliului de Stat. Prin urmare, nu se poate susține că această cauză se confruntă cu termenul de 6 luni de la art. 35 alineatul (1) din convenție. Prin urmare, este necesar să se respingă excepția de la [jurisdicția] care se aplică de către guvern. Cu toate acestea, Curtea consideră că acest aspect ridică întrebări de fapt și de drept în ceea ce privește Convenia care necesită o examinare de fond. Curtea concluzionează, prin urmare, că nu este în mod clar întemeiat în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenie. Constatând, de altfel, că nu se confruntă cu nici un alt motiv de nevinovăție, Curtea declară că acest lucru este admisibil. În ceea ce privește fondul, Curtea reamintește că a avut ocazia de a examina o . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . În conformitate cu art. 41 din convenție, în cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor acesteia și în cazul în care dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite să se șteargă că nu este posibil ca consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Tribunalul solicită 15 244,90 EUR (EUR) pentru prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit. 29. Guvernul apreciază această sumă excesivă și propune 3 000 EUR. 30. Statuând în echitate, astfel cum prevede art. 41, Curtea consideră că este necesar să se acorde recurentei 3 000 EUR pentru prejudicii morale. Prospături și cheltuieli de judecată 31. De asemenea, reclamanta solicită 2 000 EUR, inclusiv taxa pe valoarea adăugată, pentru cheltuielile și cheltuielile de judecată suportate în fața Curții; aceasta prezintă o notă de plată din 23 iulie 2002. Potrivit jurisprudenței Curții, un solicitant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care se stabilesc realitatea lor, necesitatea lor și caracterul rezonabil al ratei lor. În speță și ținând seama de elementele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea consideră rezonabilă suma solicitată de recurentă. Prin urmare, aceasta îi acordă 2 000 EUR pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată, inclusiv TVA. Interese moratoriu 34. Curtea consideră că este adecvat să se bazeze rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii dobânzii la facilitatea de împrumut marginală a Băncii Centrale Europene plus trei puncte procentuale. că a avut loc o încălcare a art. 6 alin. (1) din Convenție A spus că a avut loc o încălcare a art. 13 din Convenție A spus că statul pârât trebuie să plătească reclamantei, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 2 din Convenție, 3 000 EUR (trei mii EUR) pentru daune morale și 2 000 EUR (două mii EUR) pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată. de la data expirării termenului menționat și până la data de plată, aceste sume vor fi majorate de la dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, plus trei puncte procentuale respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. 17 iunie 2003 în temeiul art. 77 alin. (2) și (3) din Regulamentul de procedură. Dolle A.B. Baka Premier Președinte

DEUXIÈME SECTION

AFFAIRE

SCI BOUMOIS c. FRANCE

(Requête n

o

55007/00)

ARRÊT

STRASBOURG

17 juin 2003

DÉFINITIF

17/09/2003

Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article

44 §

2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.

En l’affaire SCI Boumois c. France,

La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant en une chambre composée de

:

MM.

A.B.

Baka

,

président

,

J.-P.

Costa

,

L.

Loucaides,

K.

Jungwiert

,

V.

Butkevych

,

M

me

W.

Thomassen

,

M.

M.

Ugrekhelidze,

juges

,

et de M

me

S.

Dollé,

greffière de section

,

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 27 mai 2003,

Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n

o

55007/00) dirigée contre la République française et dont une personne morale de droit français, la Société Civile Immobilière De Boumois («

la requérante

»), a saisi la Cour le 6 janvier 2000 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales («

la Convention

»).

2.

La requérante est représentée devant la Cour par M

e

Jean-Christophe Balat, avocat au Conseil d’Etat et à la Cour de cassation. Le gouvernement français («

le Gouvernement

») est représenté par son agent, M. Ronny Abraham, directeur des Affaires juridiques au ministère des Affaires étrangères.

3.

Le 12 mars 2002, la deuxième section a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Se prévalant des dispositions de l’article 29 § 3 de la Convention, elle a décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le bien-fondé de l’affaire.

EN FAIT

4.

La requérante est propriétaire d’un pré situé sur le territoire de la commune de Saint-Martin-de-la-Place. Elle décida de l’aménager en étang destiné au loisir

; elle obtint une autorisation d’affouillement le 11

janvier

septembre 1985, le Maire de la Commune de Saint-Martin-de-la-Place en ordonna l’interruption immédiate au motif qu’ils étaient susceptibles de compromettre la stabilité des berges de la Loire. La demande de la requérante tendant à l’annulation de cet arrêté fut rejetée par un jugement du tribunal administratif de Nantes 3 juillet 1986, puis accueillie en appel par le Conseil d’Etat (arrêt du 17 mai 1991).

5.

Le 14 août 1991, la requérante adressa au Maire de la Commune de Saint-Martin-de-la-Place une demande tendant à ce qu’une somme de 806

116 francs lui soit versée en réparation des conséquences dommageables résultant de l’illégalité de la décision du 23 septembre 1985.

6.

Le Maire n’ayant pas répondu dans le délai légal de 4 mois, la requérante saisit, le 9 avril 1992, le tribunal administratif de Nantes d’une requête tendant à l’annulation de cette décision implicite de rejet ainsi qu’à la condamnation de la Commune au paiement de l’indemnité susmentionnée. Le 6 avril 1994, le tribunal condamna la Commune à verser une indemnité de 275 000 FRF à la requérante.

7.

La Commune (le 3 juin 1994), puis la requérante (le 14 juin 1994), interjetèrent appel de ce jugement devant la cour administrative d’appel de Nantes.

Par un arrêt du 17 mai 1995 (notifié aux parties le 3 juillet 1995), la cour administrative d’appel joignit les requêtes et fixa l’indemnité à 313

529

francs.

8.

La requérante (le 4 août 1995), puis la Commune (le 4

septembre

1995), saisirent le Conseil d’Etat.

Par une décision du 24 mai 1996, la commission d’admission des pourvois en cassation du Conseil d’Etat déclara la requête admise.

Par une lettre du 7 octobre 1997, le président de la 6

ème

section de la Section du contentieux du Conseil d’Etat informa les parties que la décision devant être rendue sur la requête de la Commune était susceptible d’être fondée sur un moyen d’ordre public, tiré de ce que la Commune n’aurait pas régulièrement habilité son Maire à la représenter devant la Haute juridiction administrative. La Commune prit alors une délibération, le 20 octobre 1997, qu’elle versa aux débats le 4 novembre suivant.

Par un arrêt du 29 décembre 1997, le Conseil d’Etat annula l’arrêt déféré au motif que le principe du contradictoire n’avait pas été respecté devant la cour administrative d’appel de Nantes, la requérante n’ayant pas reçu communication d’un mémoire produit le 15 mai 1995 par la Commune

; il renvoya l’affaire devant cette même juridiction.

9.

Par un arrêt du 20 juin 2000, la Cour administrative de Nantes annula le jugement du tribunal administratif de Nantes du 6 avril 1994 et rejeta la demande d’indemnisation de la requérante.

10.

Le 6 avril 2001, la requérante saisit le Conseil d’Etat d’un pourvoi contre cet arrêt

; d’après les informations dont dispose la Cour, la procédure est pendante devant la haute juridiction administrative.

GRIEF

11.

Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, la requérante se plaint de la durée de la procédure.

EN DROIT

I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION

12.

La requérante allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du «

délai raisonnable

» tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)

»

13.

Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.

14.

La période à considérer a débuté le 14 août 1991, date de la demande préalable d’indemnisation adressée par la requérante au Maire de la commune de Saint-Martin-de-la-Place

; elle n’a pas encore pris fin, l’affaire étant pendante devant le Conseil d’Etat. Elle a donc duré à ce jour environ onze ans et neuf mois, pour l’examen d’une demande préalable et cinq instances.

A.

Sur la recevabilité

15.

Le Gouvernement soutient que la requérante disposait en droit interne d’un recours efficace permettant de dénoncer la durée de la procédure et obtenir réparation. Il expose qu’il résulte de la jurisprudence du Conseil d’Etat (

Darmont

, Assemblée, 29 décembre 1978, Rec. p. 542) qu’une faute lourde commise par une juridiction administrative dans l’exercice de la fonction juridictionnelle, est susceptible d’engager sa responsabilité. Il se réfère à deux jugements prononcés en 1999 par le tribunal administratif de Paris (

Magiera

, 24 juin 1999 ;

Lévy

, 30

septembre

1999) qui indiqueraient que la durée d’une procédure est susceptible de mettre cette responsabilité en jeu

; il précise que, dans l’affaire

Magiera

, la Cour administrative d’appel de Paris a, par un arrêt du 11 juillet 2001, «

pour la première fois (...) [fait] droit à des conclusions indemnitaires en réparation de préjudices nés d’une méconnaissance des stipulations de l’article 6 §

1 de la Convention » quant au « délai raisonnable », sans exiger la démonstration de l’existence d’une faute lourde, et que la cour d’appel a en conséquence alloué au demandeur une indemnité de 30 000 FRF pour une procédure ayant duré sept ans et six mois. Le Gouvernement en déduit que, n’ayant pas usé préalablement de ce recours, la requérante n’a pas épuisé les voies de recours internes au sens de l’article 35 § 1 de la Convention

; le grief serait en conséquence irrecevable.

16.

La requérante conclut au rejet de l’exception d’irrecevabilité.

17.

La Cour rappelle qu’aux termes de l’article 35 § 1 de la Convention, elle ne peut être saisie qu’après l’épuisement des voies de recours internes

: tout requérant doit avoir donné aux juridictions internes l’occasion que cette disposition a pour finalité de ménager en principe aux Etats contractants

: éviter ou redresser les violations alléguées contre eux (voir, par exemple, l’arrêt

Cardot c. France

du 19 mars 1991, série A n

o

200, § 36). Cette règle se fonde sur l’hypothèse que l’ordre interne offre un recours effectif quant à la violation alléguée (voir, par exemple,

Selmouni c. France

[GC], n

o

25803/94, § 74, CEDH 1999-V).

Les dispositions de l’article 35 § 1 de la Convention ne prescrivent cependant que l’épuisement des recours à la fois relatifs aux violations incriminées, disponibles et adéquats. Ils doivent exister à un degré suffisant de

certitude non seulement en théorie mais aussi en pratique, sans quoi leur manquent l’effectivité et l’accessibilité

voulues ; il incombe à l’Etat défendeur de démontrer que ces exigences se trouvent réunies (voir, parmi beaucoup d’autres, les arrêts

Vernillo c. France

, du 20 février 1991, série A n

o

198, § 27, et

Dalia c. France

, du 19 février 1998,

Recueil des arrêts et décisions

1998-I, § 38).

A cela, il faut ajouter que l’épuisement des voies de recours internes s’apprécie en principe à la date d’introduction de la requête devant la Cour (voir, par exemple,

Zutter c. France

, n

o

30197/96, décision du 27 juin 2000,

Van der Kar et Lissaur van West c. France

, n

os

44952/98 et 44953/98, décision du 7 novembre 2000, et

Malve c. France

, n

o

46051/99, décision du 20 janvier 2001) soit, en l’espèce, le 6 janvier 2000.

Or seules deux des décisions internes auxquelles se réfère le Gouvernement sont antérieures à cette date. Il s’agit des jugements du tribunal administratif de Paris des 24 juin et 30 septembre 1999, lesquels se bornent à indiquer ce qui suit

(respectivement) :

« considérant qu’il ne résulte pas de l’instruction que M. Magiera ait subi un préjudice indemnisable ; qu’en effet, le préjudice invoqué n’est établi ni dans sa réalité, ni dans son montant ; que, dès lors, les conclusions de la requête tendant à l’octroi d’une indemnité ne peuvent qu’être rejetées

»

;

«

considérant (...) que le requérant n’établit pas que le délai anormalement long mis par le tribunal administratif de Versailles pour juger son recours fiscal résulterait d’une faute lourde dans le fonctionnement de cette juridiction administrative ».

Ils ne suffisent manifestement pas à faire la démonstration du caractère effectif et accessible de la voie de recours invoquée s’agissant d’un grief tiré de la durée d’une procédure devant le juge administratif, d’autant moins qu’ils émanent d’une juridiction de première instance (voir,

mutatis mutandis

,

Lutz c. France

, n

o

48215/99, arrêt du 26 mars 2002, § 20). Il ne saurait donc être reproché à la requérante de ne pas avoir exercé ce recours.

Partant, il y a lieu de rejeter l’exception de non-épuisement soulevée par le Gouvernement.

18.

Ceci étant, la Cour estime que cette partie de la requête soulève des questions de fait et de droit au regard de la Convention qui nécessitent un examen au fond. La Cour conclut par conséquent qu’elle n’est pas manifestement mal fondée au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Constatant par ailleurs qu’elle ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité, la Cour la déclare recevable.

B.

Sur le fond

19.

Le Gouvernement soutient que l’affaire est complexe. Selon lui, «

la lecture de l’arrêt de la cour administrative d’appel de Nantes suffit à montrer l’existence de nombreuses questions, notamment celle de la portée de l’autorisation illégale et du lien de causalité entre la faute commise et les préjudices invoqués

». Il ajoute que les parties ont contribué à ralentir l’instruction

; ainsi, devant le tribunal administratif, la commune n’aurait «

produit qu’après un rappel

»

; par ailleurs, devant la cour de renvoi, la requérante aurait produit quatre mémoires et la commune trois, alors que l’affaire était déjà connue de la cour. Il estime en outre que les délais mis respectivement par chacune des juridictions pour statuer sont «

particulièrement raisonnables

», et que la cour administrative d’appel n’a jamais manqué de prendre des ordonnances de clôture de l’instruction pour hâter la solution du litige.

20.

La requérante soutient que l’affaire est «

extrêmement simple

», la responsabilité de la commune de Saint-Martin-de-la-Place découlant de l’illégalité de la décision du 23 septembre 1985, constatée par l’arrêt du Conseil d’Etat du 17 mai 1991. Selon elle, la durée de la procédure est due exclusivement au comportement de la commune de Saint-Martin-de-la-Place et des autorités juridictionnelles. Elle reproche en particulier au Conseil d’Etat d’avoir décidé, après avoir annulé l’arrêt de la cour administrative d’appel de Nantes du 31 mai 1995, de renvoyer l’affaire devant cette même juridiction, au lieu de régler lui-même le litige au fond par application de l’article 11 de la loi du 31 décembre 1987. Elle affirme en outre que le litige avait pour elle un enjeu pécuniaire important.

21.

La Cour rappelle que le caractère raisonnable de la durée d’une procédure s’apprécie suivant les circonstances de la cause et eu égard aux critères consacrés par sa jurisprudence, en particulier la complexité de l’affaire, le comportement du requérant et celui des autorités compétentes ainsi que l’enjeu du litige pour les intéressés (voir, parmi beaucoup d’autres,

Frydlender c. France

[GC], n

o

30979/96, § 43, CEDH 2000-VII).

22.

La Cour convient que, prises isolément, les durées des quatre instances à ce jour achevées ne sont pas manifestement excessives

: environ deux ans devant le tribunal administratif

de Nantes ; environ un an devant la cour administrative d’appel de Nantes, saisie en appel

; environ deux ans et quatre mois devant le Conseil d’Etat

; environ deux ans et cinq mois devant la cour administrative d’appel de Nantes, saisie sur renvoi.

La Cour constate cependant que l’affaire ne présentait pas de difficulté particulière, que la requérante n’a pas contribué à prolonger la procédure, que certains retards sont en revanche imputables à la commune de Saint-Martin-de-la-Place, et que, d’après les informations dont elle dispose, le pourvoi de la requérante contre l’arrêt du 20 juin 2000 est pendant devant le Conseil d’Etat depuis le 6 avril 2001. Dès lors, elle estime qu’une durée globale d’environ onze ans et neuf mois à ce jour ne saurait, en soi, être considérée comme répondant aux exigences du «

délai raisonnable

» garanti par l’article 6 § 1 de la Convention. Partant, il y a eu violation de cette disposition.

II.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 13 DE LA CONVENTION

23.

Dans un courrier daté du 19 juillet 2002 et parvenu au greffe le 30

juillet 2002, la requérante se plaint de ce qu’elle ne dispose pas, en droit français, d’un « recours effectif » pour dénoncer la durée de la procédure. Elle se réfère à l’arrêt

Lutz

précité et invoque l’article 13 de la Convention, aux termes duquel

:

«

Toute personne dont les droits et libertés reconnus dans la (...) Convention ont été violés, a droit à l’octroi d’un recours effectif devant une instance nationale, alors même que la violation aurait été commise par des personnes agissant dans l’exercice de leurs fonctions officielles.

»

24.

La Cour relève que cette partie de la requête n’a pas été communiquée au Gouvernement pour observations en application de l’article 24 § 3 b) du règlement. Néanmoins, vu l’article 31 du règlement, constatant que le Gouvernement a spontanément répliqué à ce nouveau grief, soulignant qu’elle déjà eu l’occasion de trancher au fond une question identique dans le cadre notamment de l’affaire

Lutz

précitée, et rappelant qu’elle a décidé de faire application en l’espèce des dispositions de l’article

29 §

3 de la Convention, la Cour estime que rien ne s’oppose à ce qu’elle examine présentement la recevabilité et le bien-fondé de ce grief.

25.

Le Gouvernement soutient que le grief est tardif, le délai de six mois prévu par l’article 35 § 1 de la Convention étant, selon lui, expiré.

26.

La Cour constate que la procédure interne dont il est question est pendante devant le Conseil d’Etat. Il ne saurait donc être soutenu que ce grief se heurte au délai de 6 mois de l’article 35 § 1 de la Convention. Partant, il y a lieu de rejeter l’exception d’irrecevabilité soulevée par le Gouvernement.

Ceci étant, la Cour estime que ce grief soulève des questions de fait et de droit au regard de la Convention qui nécessitent un examen au fond. La Cour conclut par conséquent qu’il n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Constatant par ailleurs qu’il ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité, la Cour le déclare recevable.

Quant au fond, la Cour rappelle qu’elle a eu l’occasion d’examiner un grief identique dans le cadre notamment de l’affaire

Lutz

précitée et qu’elle a conclu à une violation de l’article 13 de la Convention. Elle ne voit pas de raison de parvenir à une conclusion différente en l’espèce. Partant, il y a eu violation de l’article 13 de la Convention.

III.

SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION

27.

Aux termes de l

’

article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

A.

Dommage

28.

La requérante réclame 15 244,90 euros (EUR) au titre du préjudice moral qu’elle aurait subi.

29.

Le Gouvernement juge ce montant excessif

et propose 3 000 EUR.

30.

Statuant en équité, comme le veut l’article 41, la Cour considère qu’il y a lieu d’octroyer à la requérante 3

000

EUR au titre du préjudice moral.

B.

Frais et dépens

31.

La requérante demande également 2 000 EUR, taxe sur la valeur ajoutée («

TVA

») comprise, pour les frais et dépens encourus devant la Cour

; elle produit une note d’honoraires datée du 23 juillet 2002.

32.

Le Gouvernement propose d’allouer 500 EUR à la requérante pour ses frais et dépens.

33.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux. En l’espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour estime raisonnable la somme réclamée par la requérante. En conséquence, elle lui accorde 2

000 EUR pour frais et dépens, TVA comprise.

C.

Intérêts moratoires

34.

La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage.

PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ,

1.

Déclare

la requête recevable

;

2.

Dit

qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention

;

3.

Dit

qu’il y a eu violation de l’article 13 de la Convention

;

4.

Dit

a)

que l

’

Etat défendeur doit verser à la requérante, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article

44

§

2 de la Convention, 3

000 EUR (trois mille euros) pour dommage moral, et 2 000 EUR (deux mille euros) pour frais et dépens

;

b)

qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage

;

5.

Rejette

la demande de satisfaction équitable pour le surplus.

Fait en français, puis communiqué par écrit le

17 juin 2003 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement.

S.

Dollé

A.B.

Baka

Greffière

Président