SECȚIUNEA A TREIA DECIZIE PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 48988/99 prezentate de Zeynep BARAN împotriva Turciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care se întrunește la 19 iunie 2003 într-o cameră compusă din dnii Ress președinte Cabral Barreto Caflisch Türmen Zupančič H.S. Greve Traja, judecători și grefier de secțiune al dlui Berger Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 13 mai 1999, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de recurentă, După ce a deliberat, face următoarea decizie FACE recurenta, dl Zeynep Baran, este un resortisant de origine kurdă, născută în 1960 și rezidentă în Istanbul. Ea este reprezentată în fața Curții de către M. F. Karakaș și E. Keskin, avocate din Istanbul. Circumstanțele din speță Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. Recurenta, președintele Fundației pentru solidaritate cu femeile kurde și cercetarea privind problemele femeilor (Kürt Kad În martie 1997, fundația a întocmit o broșură pentru a face cunoscute activitățile și scopurile fundației. La 3 iunie 1997, instanța de securitate a statului membru în care a fost sesizată această broșură. În aceeași zi, procurorul Republicii a solicitat conducerii securității de la Istanbul să convoace reclamanta în vederea obținerii declarației sale. Procesul-verbal din 4 iunie 1997 întocmit la ora 14:45 de către polițiștii din cadrul Direcției de Securitate menționează că două sute de exemplare ale broșurii în litigiu fuseseră sesizate și că reclamanta fusese informată cu privire la convocarea sa de către procurorul Republicii. 312 din Codul penal, procurorul general al Republicii a intentat o acțiune penală împotriva reclamantei din cauza publicării broșurii în litigiu. În lanțul din 25 martie 1988 în fața instanței de siguranță a statului, reclamanta a declarat că în această broșură apăra drepturile femeilor, drepturile omului și libertatea de exprimare și că nu era vorba de instigare la □. Ea a indicat că nu există nici un element de decădere și că acest proces pe care ea nu avea libertate de exprimare. Prin hotărârea din 7 august 1998, în temeiul articolului 312 alineatul (2) din Codul penal, Curtea de Securitate a statului a condamnat-o pe reclamantă la o pedeapsă cu închisoarea de doi ani și la o amendă de 1 720 Ea a constatat că broșura incriminată incrimina poporul cu urâțenie și dușmănie prin crearea unei discriminări pe motive de apartenență la o clasă socială, citând, printre altele, următoarele pasaje din broșura "Femeia kurdă" Întrucât nu are dreptul la educație în limba ei natală, ea nu știe nici să citească, nici să scrie, din cauza identității ei kurde, este supusă unui tratament de clasa a doua (...) Noi femeile kurde (...) în timpul arestului lor, în timpul operațiunilor desfășurate în sate, ele sunt supuse violenței sexuale (cinsel taciz) ) și sunt violate de forțele speciale și de soldați, (...) corpurile lor dezbrăcate sunt expuse pe piețele satelor și în mass-media, (...) ele sunt [batute de] forțele ordinii (...) chiar moarte corpurile lor sunt violate, corpurile lor dezbrăcate sunt expuse pe piețele satelor și în mass-media. Din cauza identității sale kurde, ele sunt urmărite și aruncate în temnițe. Femeia și lagoda (...) din cauza embargoului alimentar la care sunt supuse orașele în care trăiesc kurzii, [acestea] sunt condamnate la foame și mizerie; în speranța de a găsi pâine, ei trebuie să plece în marile orașe (...) Noi femeile Pe motiv că ea nu este virgină, este bătută, expusă, lapidă în piețe publice, suferă toată violența instituțiilor feudale și conservatorilor, femeia este percepută ca o marfă a bărbaților, un obiect sexual (...) Femeia și copilul (...) ei, adică suveranii sistemului, au furat viața de zi cu zi și viitorul copiilor noștri, și-au ars satele și și-au luat părinții (...) ; și copilul a văzut pe mama sa dezbrăcată și curvă; [copii] au văzut cerul [nu plin] de zmee, ci de întunericul avioanelor de război (...) De ce K.Ka.Dav. Am trăit colonizarea de clasă, am fost zdrobiți din cauza identității noastre sexuale, am fost colonizați din cauza apartenenței noastre la o națiune și a unei identități diferite (...) noi continuăm să trăim colonizarea națională (...) La 24 septembrie 1998, recurenta a formulat un recurs în recurs împotriva hotărârii Curții de Securitate a Uniunii Europene prin care a solicitat, printre altele, inițierea unei ședințe de judecată. În avizul său din 19 octombrie 1998, procurorul general lângă Curtea de Casație a solicitat confirmarea hotărârii atacate. La 16 noiembrie 1998, Curtea de Casație a respins recursul introdus de recurentă. Printr-o ordonanță din 6 octombrie 1999, în temeiul Legii nr. 4454 care a intrat în vigoare la 28 august 1999, președintele Curții de Securitate a Uniunii Europene a impus suspendarea executării pedepsei pronunțate împotriva reclamantei. Dreptul intern relevant la art. 312 alineatul (2) din Codul penal dispune Se pedepsește de la șase luni la doi ani de închisoare și de la o amendă grea de șase mii la treizeci de mii de lire turcești, oricine, în mod expres, închiriază sau face un act calificat drept infracțiune prin lege sau motivează populația să nu respecte legea. Se poate face o distincție bazată pe o clasă socială, o rasă, o religie, o sectă sau o regiune pe baza unei distincții bazate pe o clasă socială, o rasă, o sectă sau o regiune. În cazul în care un astfel de stimulent pune în pericol securitatea publică, pedeapsa se majorează cu o parte care poate merge de la o treime la jumătate din pedeapsa de bază. Rănile care afectează infracțiunile definite la alineatul precedent sunt dublate atunci când acestea au fost comise prin mijloacele enumerate la alineatul (2) din art. 311 Legea nr. 4454, care a intrat în vigoare la 28 august 1999, prevede suspendarea executării pedepselor pronunțate împotriva persoanelor fizice, cu condiția ca, în termen de trei ani de la data suspendării, persoanele interesate să nu comită o nouă infracțiune similară celei pentru care au fost condamnați. Invocând art. 6 alin. (1) din Convenție, recurenta se plânge că cauza sa nu a fost ascultată în mod echitabil de către un tribunal independent și imparțial. În această privință, aceasta expune că un judecător militar, a cărui independență față de superiorii săi nu este asigurată, se afla în cadrul Curții de Securitate a statului Ö Õ . Invocând art. 6 alineatele (1) și (3) din Convenție, coroborat cu art. 13, recurenta invocă necunoașterea dreptului său la un proces echitabil, în măsura în care cererea sa de încuviințare nu a fost acceptată de Curtea de Casație care a pronunțat cu privire la dosar și susține, de asemenea, că nici avizul procurorului general nu a fost acceptat de Curtea de Casație și nici avizul procurorului general al Curții de Casație. Tribunalul nu i-a fost notificat, susține că nu a beneficiat de scutirea de pedeapsă prevăzută la art. 59 alin. (2) din Codul penal și susține că apărarea sa a fost luată în considerare ca un element deținut de Curtea de Securitate a statului. În această privință, aceasta se referă la art. 6 din Convenția combinată cu art. 14. Invocând articolele 9 și 10 din Convenția combinată cu art. 13, recurenta susține că condamnarea sa la infracțiune din cauza publicării unei broșuri i-a încălcat libertatea de exprimare și de gândire și susține că, în această broșură, a subliniat problemele sociale ale tuturor femeilor în general și cele de origine kurdă în special. În plus, Comisia susține că afirmațiile sale invocate la nivel național în temeiul articolelor 9 și 10 din convenție trebuie examinate în coroborare cu articolele 1, 18 și 14 din convenție. ÎN DREPT, recurenta se plânge că cauza sa nu a fost audiată în mod echitabil de către o instanță independentă și imparțială. Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanță independentă și imparțială, stabilită prin lege, care va decide... dacă orice acuzație în materie penală îndreptată împotriva ei este justificată. Guvernul ridică o excepție de la a fi legată în două ramuri. În primul rând, el susține că condamnarea reclamantei a făcut obiectul unei suspendări la execuție sub rezerva că aceasta nu comite o nouă infracțiune similară cu cea pentru care a fost condamnată. Prin urmare, ea nu ar mai avea calitatea de victimă. În al doilea rând, acesta susține că Curtea de Casație nu are competența de a se pronunța cu privire la independența și la imparțialitatea Curții de Securitate a Uniunii Europene și că, prin urmare, termenul de șase luni începe să curgă de la data hotărârii Curții de Securitate a statului, adică la 7 august 1998. recurenta contestă argumentele guvernului. În special, aceasta susține că, în urma confirmării condamnării sale de către Curtea de Casație la 19 octombrie 1998, aceasta a devenit definitivă și, prin urmare, executorie. În consecință, timp de aproximativ un an, aceasta a fost căutată și nu a reușit să se adreseze autorităților, nici să lucreze sau să călătorească. Potrivit jurisprudenței constante a Curții, de către ; acesta nu joacă un rol decât pe teren la art. 41. Prin urmare, o decizie sau o măsură favorabilă recurentei nu este suficientă în principiu pentru a-i retrage calitatea de victimă a unei persoane decât dacă autoritățile naționale au recunoscut, în mod explicit sau în esență, apoi au reparat încălcarea Convenției (a se vedea Brumãrescu c. România [GC], n 28342/95, § 50 CEDH 1999 VII; și Balmer-Schafroth și alții, Hotărârea din 26 august 1997, Rec., 1997, p. 1356, § 26). Prin urmare, primul aspect al excepției trebuie respins. Curtea își reiterează jurisprudența constantă conform căreia trebuie luată în considerare întreaga procedură penală inițiată împotriva recurentei pentru a se pronunța cu privire la conformitatea acesteia cu dispozițiile articolului 6 din convenție (a se vedea în special John Murray c. Regatul Unit, Hotărârea din 8 februarie 1996, Rec., 1996). I, p. 54-55, punctul 63. În această privință, Comisia subliniază că, în conformitate cu jurisprudența sa constantă cu privire la cursurile de securitate de la Ö Õ (a se vedea, în alte cazuri, SakÕk și alții c. Turcia, nr. 23878/94-23883/94, Raportul Comisiei din 23 mai 1995, Decizii și rapoarte 81, p. 86), statutul de victimă pe teren al art. 6 alin. (1) se stabilește numai din momentul în care hotărârea de condamnare devine definitivă după hotărârea Curții de Casație. În concluzie, Curtea concluzionează că aceasta intră sub incidența jurisdicției Curții de Casație care a pronunțat o hotărâre de condamnare pe fond și că o poate trimite în fața Curții de Securitate a statului, care poate, ea, să reexamineze cauza și să o reexamineze (a se vedea Özdemir c. Turcia 59659/00, § 26, 6 februarie 2003, nepublicată, și Ișek c. Turcia, n 50102/99, § 26, 5 iunie 2003, nepublicată). În al doilea rând, guvernul a informat Curtea că Legea nr. 4338 din 18 iunie 1999 privind inițierea cursurilor de securitate de la Ö Õ ï a modificat art. 143 din Constituție, care în prezent exclude judecătorii militari de la componența lor. Curtea consideră, în lumina tuturor argumentelor părților, că această cauză ridică întrebări serioase de fapt și de drept care nu pot fi soluționate în această etapă a examinării cererii, dar necesită o examinare pe fond ;în consecință, nu se poate declara în mod vădit nefondat, în sensul art. 35 alin. (3) din Convenție. 3 din Convenție coroborată cu art. 13 și 14. Curtea decide să examineze aceste obiecții din perspectiva art. 6 alin. (1), astfel cum este formulat în partea sa relevantă Orice persoană are dreptul la audierea echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Guvernul susține că Curtea de Casație nu a examinat numai aspectele de formă, ci și întreaga cauză a recurentei, cum ar fi fondul și drepturile la apărare. El amintește apoi că, în conformitate cu legislația națională, Curtea de Casație nu este obligată să desfășoare o ședință într-o cauză în care pedeapsa nu este mai mare de doi ani. Guvernul declară că avizul procurorului general în apropierea Curții de Casație nu conține niciun argument juridic. Acest aviz nu este confidențial, iar avocatul reclamantei poate consulta acest aviz dacă dorește acest lucru și subliniază, de asemenea, că procurorul general nu participă la deliberări. Curtea consideră, în lumina tuturor argumentelor părților, că această cauză ridică întrebări serioase de fapt și de drept care nu pot fi soluționate în această etapă a examinării cererii, dar necesită o examinare pe fond ;în consecință, acest aspect nu poate fi declarat în mod vădit nefondat, în sensul art. 35 alin. (3) din Convenție. Nu s-a ridicat nici un alt motiv pentru care a fost condamnat la penalitate din cauza publicării unei broșuri care i-a încălcat libertatea de exprimare și de gândire. Aceasta invocă articolele 9 și 10 din Convenția combinată cu art. 13, care, în opinia sa, trebuie să fie examinate în combinație cu articolele 1, 18 și 14. Curtea decide să examineze obiecțiunile recurentei din perspectiva articolului 10, astfel cum este formulat în partea sa relevantă. Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept include libertatea de a înțelege și libertatea de a primi sau de a comunica informații sau idei fără a putea interveni din partea autorităților publice și fără a ține seama de graniță. (...) exercitarea acestor libertăți cu obligații și responsabilități poate fi supusă anumitor formalități, condiții, restricții sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, securității naționale, integrității teritoriale sau securității publice, apărării ordinii publice și prevenirii infracțiunilor, protecției sănătății sau moralității, protecției reputației sau a drepturilor de proprietate intelectuală, pentru a împiedica divulgarea informațiilor confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea autorității judiciare. Referindu-se la conținutul broșurii, guvernul susține că lapidarea este o pedeapsă prevăzută de charia, care este un sistem juridic bazat pe religia islamică și care nu se aplică în Turcia. El insistă asupra faptului că, în calitatea sa de președinte al unei asociații care apără cauza femeii, recurenta ar trebui să aibă responsabilitatea intelectuală și socială de a nu ține astfel de discuții calomniatoare, care ar putea provoca la inculpat în cadrul societății. El susține că libertatea nu înseamnă în nici un caz o astfel de iresponsabilitate proprie pentru cetățeni, în special pentru sex feminin, un sentiment de nesiguranță și de teamă față de tîlc. Libertatea de exprimare nu include nici afirmații gratuite și calomniatoare care pot induce în eroare cititorul. Guvernul susține că, acționând astfel, reclamanta a lipsit de respect față de toate femeile care trăiesc în Turcia, făcând distincție în funcție de originea lor și menționând afirmații calomniatoare și iresponsabile sub pretextul apărării drepturilor lor. În această privință, el susține că reclamanta avea drept obiectiv să facă propagandă separatistă. Referindu-se la traducerea broșurii (a se vedea pasajele traduse mai sus), guvernul susține că instanțele naționale au considerat că această publicație conținea cuvinte de natură să semene culpă și ură în cadrul societății. Recurenta a depășit limitele libertății de exprimare într-o societate democratică, ceea ce i-a adus condamnarea pentru că a provocat ura în cadrul populației, din cauza diferitelor origini ale cetățenilor. În această privință, guvernul se referă la cauza Zana c. Turcia (hotărârea din 25 noiembrie 1997, Rec. 1997 VII, §§ 61-62), în care Curtea a stabilit limitele libertății de exprimare prin existența unei situații de terorism care afectează integritatea teritorială. Recurenta susține că este examinată în ansamblul său, broșura insistă asupra discriminării pe care o suportă femeia. Aceasta subliniază în special condiția femeii kurde într-o zonă subdezvoltată, unde au loc numeroase confruntări și își exprimă solidaritatea cu problemele femeilor, fără a acuza guvernul sau funcționarii dintr-o anumită țară. Aceasta declară că este conștientă de faptul că lapidarea nu este practicată în Turcia, ci în țări precum Iranul sau în alte țări în care se aplică sharia; scopul ei a fost acela de a solicita apărarea drepturilor femeilor supuse discriminării și violenței. Curtea consideră, în lumina tuturor argumentelor părților, că această cauză ridică întrebări serioase de fapt și de drept care nu pot fi soluționate în această etapă a examinării cererii, dar necesită o examinare pe fond ;în consecință, se poate declara în mod vădit nefondat, în sensul art. 35 alin. (3) din Convenție. Nu s-a ridicat niciun alt motiv. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea admisibilă, toate mijloacele de fond rezervate. Vincent Berger Georg Ress Modululer Președinte
de la requête n
o
48988/99
présentée par Zeynep BARAN
contre la Turquie
La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant le 19 juin 2003 en une chambre composée de
:
MM.
G.
Ress
,
président
,
I.
Cabral Barreto
,
L.
Caflisch
,
R.
Türmen
,
B.
Zupančič
,
M
me
H.S.
Greve
,
M.
K.
Traja,
juges
,
et de M.
V.
Berger,
greffier de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 13 mai 1999,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par la requérante,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
La requérante, M
me
Zeynep Baran, est une ressortissante turque d’origine kurde, née en 1960 et résidant à Istanbul. Elle est représentée devant la Cour par M
es
A.
Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
La requérante, présidente de la Fondation pour la solidarité avec les femmes kurdes et la recherche sur les problèmes des femmes (
Kürt Kadınları ile Dayanıșma ve Kadın Sorunları Araștırma Vakfı
, K.KA.DaV.) (ci après «
la fondation
»), rédigea en mars 1997 une brochure pour faire connaître les activités et les buts de la fondation.
Le 3 juin 1997, statuant en référé, la cour de sûreté de l’Etat d’Istanbul ordonna la saisie de cette brochure.
Le même jour, le procureur de la République demanda à la direction de la sûreté d’Istanbul de convoquer la requérante en vue de recueillir sa déposition.
Le procès-verbal du 4 juin 1997 établi à 14 h 45 par les policiers de la direction de la sûreté mentionna que deux cents exemplaires de la brochure litigieuse avaient été saisis et que la requérante avait été informée de sa convocation par le procureur de la République.
Par un acte d’accusation présenté le 6 juin 1997, fondé sur l’article
312 du code pénal, le procureur de la République intenta une action pénale à l’encontre de la requérante en raison de la publication de la brochure litigieuse.
A l’audience du 25 mars 1988 devant la cour de sûreté de l’Etat, la requérante déclara que dans cette brochure elle défendait les droits des femmes, les droits de l’homme et la liberté d’expression, et qu’il n’y était pas question d’incitation à la haine. Elle indiqua qu’il n’y avait pas d’élément d’infraction et que ce procès montrait qu’elle n’avait pas de liberté d’expression.
Par un arrêt du 7 août 1998, fondé sur l’article 312 § 2 du code pénal, la cour de sûreté de l’Etat condamna la requérante à une peine d’emprisonnement de deux ans et à une amende de 1
720
000 livres turques. Elle constata que la brochure incriminée incitait le peuple à la haine et à l’hostilité en créant une discrimination fondée sur l’appartenance à une classe sociale. Elle cita, entre autres, les passages suivants de la brochure
:
«
La femme kurde
(...) n’ayant pas de droit à l’éducation dans sa langue natale, elle ne sait ni lire ni écrire, à cause de son identité kurde elle est soumise à un traitement de deuxième classe (...)
»
«
Nous les femmes kurdes
(...) lors de leur garde à vue, lors des opérations menées dans les villages, elles subissent des violences sexuelles (
cinsel taciz
) et sont violées par les forces spéciales et les soldats, (...) leurs corps dénudés sont exposés sur les places des villages et dans les médias, (...) elles sont [battues par] les forces de l’ordre (...) même mortes leur corps sont violés, leur corps dénudés sont exposés sur les places des villages et dans les médias. En raison de son identité kurde elles sont poursuivies et jetées dans les cachots.
»
«
La femme et l’exode
(...) à cause de l’embargo alimentaire auquel sont soumises les villes où vivent les Kurdes, [ceux-ci] sont condamnés à la faim et à la misère
; dans l’espoir de trouver du pain, ils doivent partir pour les grandes villes (...)
»
«
Nous les femmes
(...) au motif qu’elle n’est pas vierge, elle est battue, exposée, lapidée sur les places publiques, elle subit toute la violence des institutions féodales et des conservateurs, la femme est perçue comme une marchandise des hommes, un objet sexuel (...)
»
«
La femme et l’enfant
(...) ils, c’est-à-dire les souverains du système, ont volé le quotidien et l’avenir de nos enfants, ils ont brûlé leurs villages et ont emmené leurs pères (...)
; et l’enfant a vu sa mère dévêtue nue et traînée
; [les enfants] ont vu le ciel [rempli] non pas de cerfs-volants mais de la noirceur des avions de guerre (...)
»
«
Pourquoi le K.Ka.Dav.
?
(...) nous avons vécu la colonisation de classe, nous avons été écrasées à cause de notre identité sexuelle, nous avons été colonisées à cause de notre appartenance à une nation et une identité différente (...) nous continuons à vivre la colonisation nationale (...)
»
Le 24 septembre 1998, la requérante forma un pourvoi en cassation contre l’arrêt de la cour de sûreté de l’Etat en demandant notamment la tenue d’une audience.
Dans son avis du 19 octobre 1998, le procureur général près la Cour de cassation demanda la confirmation de l’arrêt attaqué.
Le 16 novembre 1998, la Cour de cassation rejeta le pourvoi introduit par la requérante.
Par une ordonnance du 6 octobre 1999, sur le fondement de la loi n
o
4454 entrée en vigueur le 28 août 1999, le président de la cour de sûreté de l’Etat ordonna le sursis à exécution de la peine prononcée à l’encontre de la requérante.
B.
Le droit interne pertinent
L’article 312 § 2 du code pénal dispose
:
«
Est passible de six mois à deux ans d’emprisonnement et d’une amende lourde de six mille à trente mille livres turques quiconque, expressément, loue ou fait l’apologie d’un acte qualifié de crime par la loi ou incite la population à désobéir à la loi.
Est passible d’un à trois ans d’emprisonnement ainsi que d’une amende de neuf mille à trente-six mille livres quiconque, sur la base d’une distinction fondée sur l’appartenance à une classe sociale, à une race, à une religion, à une secte ou à une région, incite le peuple à la haine et à l’hostilité. Si pareille incitation compromet la sécurité publique, la peine est majorée d’une portion pouvant aller d’un tiers à la moitié de la peine de base.
Les peines qui s’attachent aux infractions définies au paragraphe précédent sont doublées lorsque celles-ci ont été commises par les moyens énumérés au paragraphe
2 de l’article 311
».
La loi n
o
4454, entrée en vigueur le 28 août 1999, prévoit le sursis à exécution des peines prononcées à l’encontre des individus à condition que dans les trois ans à compter de la date du sursis les intéressés ne commettent pas une nouvelle infraction similaire à celle pour laquelle ils ont été condamnés.
1.
Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, la requérante se plaint que sa cause n’a pas été entendue équitablement par un tribunal indépendant et impartial. Elle expose à cet égard qu’un juge militaire, dont l’indépendance à l’égard de ses supérieurs n’est pas assurée, siégeait au sein de la cour de sûreté de l’Etat d’Istanbul.
2.
Invoquant l’article 6 §§ 1 et 3 de la Convention combiné avec l’article
13, la requérante allègue la méconnaissance de son droit à un procès équitable
dans la mesure où sa demande d’audience n’a pas été acceptée par la Cour de cassation qui a statué sur dossier. Elle soutient par ailleurs que ni l’avis du procureur général près la Cour de cassation ni
l’arrêt rendu par cette dernière ne lui ont été notifiés. Elle prétend qu’elle n’a pas bénéficié de la remise de peine prévue par l’article 59 § 2 du code pénal et fait valoir que sa défense a été prise en compte comme un élément à charge par la cour de sûreté de l’Etat. A cet égard, elle invoque l’article 6 de la Convention combiné avec l’article 14.
3.
Invoquant les articles 9 et 10 de la Convention combiné avec l’article
13, la requérante soutient que sa condamnation au pénal en raison de la publication d’une brochure a enfreint sa liberté d’expression et de pensée. Elle fait valoir que dans cette brochure elle a mis en avant les problèmes sociaux vécus par toutes les femmes en général et celles d’origine kurde en particulier. Elle soutient en outre que ses allégations invoquées sous l’angle des articles 9 et 10 de la Convention doivent être examinées en combinaison avec les articles 1, 18 et 14 de la Convention.
1.
La requérante se plaint que sa cause n’a pas été entendue équitablement par un tribunal indépendant et impartial. Elle invoque l’article
6 § 1 de la Convention, ainsi libellé dans sa partie pertinente
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal indépendant et impartial, établi par la loi, qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle.
»
Le Gouvernement soulève une exception d’irrecevabilité articulée en deux branches. D’abord, il fait valoir que la condamnation de la requérante a fait l’objet d’un sursis à exécution sous réserve qu’elle ne commette pas une nouvelle infraction similaire à celle pour laquelle elle a été condamnée. Elle n’aurait donc plus la qualité de «
victime
». Ensuite, il soutient que la Cour de cassation n’a pas compétence pour se prononcer sur l’indépendance et l’impartialité de la cour de sûreté de l’Etat et qu’en conséquence le délai de six mois commence à courir à partir de la date de l’arrêt de la cour de sûreté de l’Etat, soit le 7 août 1998.
La requérante conteste les arguments du Gouvernement. Elle fait notamment valoir que, suite à la confirmation de sa condamnation par la Cour de cassation le 19 octobre 1998, celle-ci était devenue définitive et donc exécutoire. Le parquet de Bağcılar a été chargé de l’exécution de sa peine et un mandat de dépôt a été délivré à son encontre. En conséquence, pendant un an environ, elle a été recherchée et n’a pu s’adresser aux autorités, ni travailler ou voyager.
Selon la jurisprudence constante de la Cour, par «
victime
» l’article
34 de la Convention désigne la personne directement concernée par l’acte ou l’omission litigieux, l’existence d’un manquement aux exigences de la Convention se concevant même en l’absence de préjudice
; celui-ci ne joue un rôle que sur le terrain de l’article 41. Partant, une décision ou une mesure favorable à la requérante ne suffit en principe à lui retirer la qualité de «
victime
» que si les autorités nationales ont reconnu, explicitement ou en substance, puis réparé la violation de la Convention (voir
Brumărescu c.
Roumanie
[GC], n
o
‑
VII, et
Balmer-Schafroth et autres c. Suisse
, arrêt du 26 août 1997,
Recueil des arrêts et décisions
1997
‑
IV, p. 1356, § 26).
Il y a donc lieu de rejeter la première branche de l’exception.
La Cour réitère sa jurisprudence constante selon laquelle il convient de prendre en considération l’ensemble de la procédure pénale engagée contre la requérante afin de statuer sur sa conformité aux prescriptions de l’article
6 de la Convention (voir notamment
John Murray c.
Royaume
‑
Uni
, arrêt du 8 février 1996,
Recueil
1996
‑
I, pp. 54-55, § 63). Elle souligne à cet égard que, toujours selon sa jurisprudence constante sur les cours de sûreté de l’Etat (voir, en autres,
Sakık et autres c. Turquie
, n
os
23878/94-23883/94, rapport de la Commission du 23 mai 1995, Décisions et rapports 81, p.
86), le statut de victime sur le terrain de l’article 6 § 1 n’est établi qu’à partir du moment où la décision de condamnation devient définitive après l’arrêt de la Cour de cassation. Elle en conclut qu’il relève bien de la juridiction de la Cour de cassation d’infirmer un arrêt de condamnation au fond, et de le renvoyer devant la cour de sûreté de l’Etat, qui peut, elle, réexaminer l’affaire et acquitter l’intéressé (voir
Özdemir c.
Turquie
,
n
o
59659/00, §
26, 6
février 2003, non publié, et
Ișık c. Turquie
, n
o
50102/99, § 26, 5
juin 2003, non publié).
Il s’ensuit qu’il y a également lieu de rejeter la seconde branche de l’exception.
Ensuite, le Gouvernement informe la Cour que la loi n
o
4338 du 18
juin
1999 relative à l’instauration des cours de sûreté de l’Etat a modifié l’article
143 de la Constitution, lequel écarte désormais les juges militaires de leur composition.
La Cour estime, à la lumière de l’ensemble des arguments des parties, que ce grief pose de sérieuses questions de fait et de droit qui ne peuvent être résolues à ce stade de l’examen de la requête, mais nécessitent un examen au fond
; il s’ensuit que ce grief ne saurait être déclaré manifestement mal fondé, au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Aucun autre motif d’irrecevabilité n’a été relevé.
2.
La requérante allègue la méconnaissance de son droit à un procès équitable devant les juridictions nationales. Elle invoque l’article 6 §§ 1 et
3 de la Convention combiné avec les articles 13 et 14. La Cour décide d’examiner ces griefs sous l’angle de l’article 6 § 1, ainsi libellé dans sa partie pertinente
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
»
Le Gouvernement fait valoir que la Cour de cassation n’a pas seulement examiné les questions de forme mais également l’ensemble de la cause de la requérante, tels le fond et les droits de la défense. Il rappelle ensuite que, selon la législation nationale, la Cour de cassation n’est pas tenue de tenir une audience dans une affaire où la peine infligée n’est pas supérieure à deux ans.
Le Gouvernement déclare que l’avis du procureur général près la Cour de cassation ne contient aucun argument juridique. Cet avis n’est pas confidentiel et l’avocat de la requérante peut le consulter s’il le souhaite. Il souligne par ailleurs que le procureur général ne prend pas part aux délibérations.
La Cour estime, à la lumière de l’ensemble des arguments des parties, que ce grief pose de sérieuses questions de fait et de droit qui ne peuvent être résolues à ce stade de l’examen de la requête, mais nécessitent un examen au fond
; il s’ensuit que ce grief ne saurait être déclaré manifestement mal fondé, au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Aucun autre motif d’irrecevabilité n’a été relevé.
3.
La requérante soutient que sa condamnation au pénal en raison de la publication d’une brochure a enfreint sa liberté d’expression et de pensée. Elle invoque les articles 9 et 10 de la Convention combinés avec l’article
13, qui, selon elle, doivent être examinés en combinaison avec les articles 1, 18 et
14.La Cour décide d’examiner les griefs de la requérante sous l’angle de l’article
10, ainsi libellé dans sa partie pertinente
:
«
1.
Toute personne a droit à la liberté d’expression. Ce droit comprend la liberté d’opinion et la liberté de recevoir ou de communiquer des informations ou des idées sans qu’il puisse y avoir ingérence d’autorités publiques et sans considération de frontière. (...)
2.
L’exercice de ces libertés comportant des devoirs et des responsabilités peut être soumis à certaines formalités, conditions, restrictions ou sanctions prévues par la loi, qui constituent des mesures nécessaires, dans une société démocratique, à la sécurité nationale, à l’intégrité territoriale ou à la sûreté publique, à la défense de l’ordre et à la prévention du crime, à la protection de la santé ou de la morale, à la protection de la réputation ou des droits d’autrui, pour empêcher la divulgation d’informations confidentielles ou pour garantir l’autorité et l’impartialité du pouvoir judiciaire.
»
Se référant au contenu de la brochure, le Gouvernement soutient que la lapidation est une peine prévue par la charia, qui est un système juridique fondé sur la religion islamique et qui ne s’applique pas en Turquie. Il insiste sur le fait qu’en sa qualité de présidente d’une association défendant la cause de la femme, la requérante devrait avoir la responsabilité intellectuelle et sociale de ne pas tenir de tels propos diffamatoires de nature à provoquer l’indignation au sein de la société. Il fait valoir que la liberté ne signifie nullement une telle irresponsabilité propre à provoquer chez les citoyens, en particulier du sexe féminin, un sentiment d’insécurité et de crainte à l’égard de l’Etat. La liberté d’expression n’implique pas non plus des allégations gratuites et diffamatoires pouvant induire en erreur le lecteur.
Le Gouvernement fait valoir qu’en agissant ainsi la requérante a manqué de respect à l’égard de toutes les femmes vivant en Turquie, en faisant une distinction selon leur origine et en tenant des propos diffamatoires et irresponsables sous prétexte de défendre leurs droits. A cet égard, il soutient que la requérante avait pour objectif de faire de la propagande séparatiste.
Se référant à la traduction de la brochure (voir les passages traduits ci-dessus), le Gouvernement fait valoir que les juridictions nationales ont estimé que cette publication contenait des propos de nature à semer l’intolérance et la haine au sein de la société. La requérante avait dépassé les limites de la liberté d’expression dans une société démocratique, ce qui lui a valu sa condamnation pour avoir provoqué la haine au sein de la population, en raison des différentes origines des citoyens. A cet égard, le Gouvernement se réfère à l’affaire
Zana c. Turquie
(arrêt du 25
novembre
1997,
Recueil
1997
‑
61-62), dans laquelle la Cour a fixé les limites de la liberté d’expression par l’existence d’une situation de terrorisme menaçant l’intégrité territoriale.
La requérante soutient qu’examinée dans sa globalité, la brochure insiste sur la discrimination que subit la femme. Elle met particulièrement en avant la condition de la femme kurde dans une zone sous-développée, où ont lieu de nombreux affrontements. Elle marque sa solidarité avec les problèmes des femmes sans accuser le gouvernement ou les fonctionnaires d’un pays en particulier. Elle déclare qu’elle est consciente que la lapidation n’est pas pratiquée en Turquie mais dans des pays comme l’Iran ou d’autres où est appliquée la charia. Elle avait pour but d’appeler à défendre les droits des femmes soumises à la discrimination et à la violence.
La Cour estime, à la lumière de l’ensemble des arguments des parties, que ce grief pose de sérieuses questions de fait et de droit qui ne peuvent être résolues à ce stade de l’examen de la requête, mais nécessitent un examen au fond
; il s’ensuit que ce grief ne saurait être déclaré manifestement mal fondé, au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Aucun autre motif d’irrecevabilité n’a été relevé.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
la requête recevable, tous moyens de fond réservés.
Vincent
Berger
Georg
Ress
Greffier
Président