SUBIALI contre la FRANCE

A DOUA DECIZIE PARTIALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 65372/01 prezentate de Andrei SUBIALI împotriva Franței Curtea Europeană a Drepturilor LUI Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 16 iunie 1998, După ce a deliberat, face următoarea decizie DE FAPT Reclamantul, domnul Andre Subiali, este un resortisant francez, născut în 1943 și are reședința la Colmar. Acesta este reprezentat în fața Curții de către domnul Hincker, avocat la Strasbourg. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de solicitant, pot fi rezumate după cum urmează. Prima procedură penală În cursul anului 1987, reclamantul, atunci administrator al mai multor societăți, a fost reținut de faptul că a încălcat legea muncii și a făcut obiectul unei anchete de poliție. La 31 iulie 1987, inspectorul de lucru al Colmar a primit o scrisoare către procurorul Republicii Colmar pentru a denunța comportamentul reclamantului în administrarea societății I. În cadrul anchetei preliminare, reclamantul a fost audiat de poliție și arestat la 30 iunie 1988. La 12 iulie 1989, a fost desemnat un judecător judecător. La 16 noiembrie 1989, reclamantul a fost pus sub acuzare pe șeful de abuz de bunuri sociale. În urma unei rechiziții a procurorului Republicii din 18 iunie 1990 și a unei rechiziții suple din 28 ianuarie 1992, reclamantul a fost pus sub acuzare la 4 februarie 1992 de șefi de falsuri și de utilizare a falsurilor, escrocheriei și abuzului de bunuri sociale. Printr-o ordonanță din 27 martie 1992, instanța de judecată desemnează un expert contabil pentru a verifica documentele contabile ale societăților al căror administrator era reclamantul. La 14 august 1996 a fost transmis un raport al expertului contabil. La 24 iulie 1995, reclamantul a fost interogat din nou de instanța de judecată. La data de 28 ianuarie 2000, instanța de judecată a informat reclamantul cu privire la intenia sa de a informa în termen de 20 de zile și de a comunica cazul procurorului districtual al Republicii. El i-a acordat acest termen pentru a formula o cerere de încuviințare sau pentru a depune o cerere în anulare a măsurilor de încuviințare. La 18 februarie 2000, reclamantul a prezentat camerei de judecată a Tribunalului de apel al lui Colmar o rejudecare încingere în mai 2000. Prin hotărârea din 4 mai 2000, camera de judecată a Tribunalului de apel Colmar a respins cererea. Reclamantul nu a recurs împotriva acestei hotărâri. La data de 28 iunie 2001, instanța judecătorească din statul Colmar a pronunțat, împotriva reclamantului, o ordonanță de trimitere la tribunalul corecțional. La 13 decembrie 2001, o hotărâre pe fond l-a condamnat pe reclamant la doi ani de închisoare și la o interdicție de a exercita o activitate comercială și de a administra o societate timp de cinci ani. A doua procedură penală La data de 22 iunie 1992, judecătorul a dat o ordonanță procurorului republicii cu privire la faptele noi și la tentativele de înșelătorie, faptele reproșate reclamantului și nerezidențiale. La 30 iunie 1992, procurorul Republicii Instanței de Mare Instanță din Colmar a luat împotriva reclamantului o rechiziție introductivă privind prezumțiile grave de înșelăciune și tentativa de înșelăciune. În aceeași zi, a fost interogat de judecător pentru faptele care i-au fost reproșate și pus sub acuzare pe șeful escrocheriei și al tentativei de escrocherie. La 27 iulie 1992, reclamantul a fost plasat sub mandat de depunere. Prin ordonanța din 26 noiembrie 1992, reținerea provizorie a reclamantului a fost prelungită. În aceeași zi, a fost supus unui nou interogatoriu în cursul căruia i s-a notificat o rechiziție suplimentară din 25 noiembrie 1992 privind escrocheriile comise la Colmar în anii 1990, 1991 și 1992. La 19 ianuarie 1993, procurorul Republicii Instanței de Mare Instanță din Colmar a pronunțat o rechiziție definitivă de trimitere a reclamantului în fața instanței corecționale. La 22 ianuarie 1993, instanța pronunțată în fața reclamantului a emis o ordonanță de trimitere la tribunalul corecțional Colmar. În cursul procesului din 11 martie 1993 în fața tribunalului de mari instanțe din Colmar, președintele tribunalului a decis să retrimite cauza la tribunalul din 30 martie 1993, ținând cont de sosirea tardivă a reclamantului și a dispus menținerea acestuia în detenție. La cinzeci martie 1993, reclamantul nu a prezentat cauza din motive de sănătate, cauza a fost rejudecată la reședința din 27 martie 1993. aprilie 1993, iar reclamantul a fost reținut în arest provizoriu. La 28 aprilie 1993, tribunalul corecțional din Colmar l-a condamnat pe reclamant la o pedeapsă de zece luni de închisoare. Printr-o hotărâre contradictorie din 23 septembrie 1994, instanța de apel a lui Colmar, înainte de a spune direct pe fond, a dispus o expertiză medicală și a retrimis cauza la tribunalul din 10 februarie 1995. Raportul experților medicali a fost depus la tribunal la data de 15 ianuarie 1996. Printr-o hotărâre din 12 iunie 1996, Curtea de apel a lui Colmar a infirmat hotărârea pronunțată și l-a condamnat pe reclamant la o pedeapsă de un an de închisoare, precum și la o interdicție a drepturilor civile, civile și de familie timp de cinci ani. Curtea de Casație a respins recursul reclamantului la 13 mai 1998. GRIFS 1. În afara unghiului art. 6 alin. (1) din Convenție, reclamantul se plânge de durata celor două proceduri penale. 2. Invocând art. 6 alin. (1) în legătură cu art. 6 alin. (2) și (3) lit. (a) și (b) din Convenție, recurentul denunță caracterul inechitabil al procedurilor penale și declară, în special, o încălcare a principiului contradicției și al egalității armelor. (3) Invocând art. 5 alin. (1) lit. (c) din Convenție, reclamantul pune la îndoială legalitatea detenției sale provizorii. 4. În cele din urmă, invocând art. 8 din Convenție, reclamantul se plânge de încălcarea dreptului său la viață privată, constituit din consecințele unei proceduri penale asupra activităților sale profesionale. (1) Reclamantul se plânge cu privire la durata excesivă a procedurilor și mai târziu la art. 6 alin. (1) din Convenție, care dispune de orice persoană, are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptate împotriva ei. Curtea constată că prima procedură penală a început la data de 16 noiembrie 1989, prin examinarea reclamantului și este încă în curs de desfășurare până în prezent și că a doua procedură a început la 30 iunie 1992 și s-a încheiat la 13 mai 1998, prin hotărârea Curții de Casație prin care se respinge recursul împotriva hotărârii Tribunalului de apel al Colmar. Prin urmare, prima procedură a durat 13 ani și mai mult de 6 luni, iar a doua, 5 ani și mai mult de 10 luni. În stadiul actual al dosarului, Curtea consideră că nu este în măsură să se pronunțe cu privire la admisibilitatea motivului întemeiat pe durata procedurii penale și consideră că este necesar ca această parte a cererii să fie adusă la cunoștința guvernului pus în discuție. Reclamantul se plânge de cele două proceduri penale. El denunță în special absența contradicțiilor, în măsura în care acesta a fost informat cu privire la numirea unui expert contabil numai la trei ani după numirea sa și cu privire la faptul că rechiziționarea din 30 iunie 1992 nu i-a fost notificată decât la 24 iulie 1995. În noiembrie 1992, consiliul său a fost informat cu privire la interogarea din 30 iunie 1992. El se plânge în cele din urmă de o încălcare a principiului prezumției de nevinovăție, având în vedere motivarea ordonanței judecătorului judecătoresc din data de 30 iunie 1992. Orice persoană acuzată de o infracțiune este prezumată nevinovată până când vinovăția sa este stabilită legal. Orice acuzat are dreptul, în special, să fie informat, în cel mai scurt timp, într-o limbă pe care o înțelege și în detaliu, despre natura și cauza acuzației aduse împotriva sa, dispune de timpul și facilitățile necesare pregătirii apărării sale; (...) Curtea constată, pe lângă neobosirea căilor de atac interne, că reclamantul a invocat în fața sa, pentru prima dată, litigiul întemeiat pe echitatea procedurii în formularul său de cerere din 30 noiembrie 2000, precum și într-un memoriu suplimentar din 2 noiembrie 2000 noiembrie 2000. Or, decizia internă definitivă pusă în discuție a fost pronunțată la 13 mai 1998, cu mai mult de șase luni înainte de introducerea acestei cauze (a se vedea în special Olivier Gaillard c. Franța (dec.), nr 47337/99, 11 iulie 2000, Nee c. Irlanda (dec.), nr. 52787/99, 30 ianuarie 2003). În consecință, acest aspect este întârziat și trebuie respins în conformitate cu art. 35 § 1 și 4 din Convenție. Recurentul reținerii provizorii care a început la 4 februarie 1992 și care ar fi trebuit să se încheie la 4 august 1992, la expirarea termenului legal de șase luni. La 27 iulie 1992, magistratul instructor s-a folosit de artilerie pentru o nouă punere în arest pentru a-l ține pe reclamant în arest provizoriu, în ciuda cerințelor legale, în timp ce perioada de șase luni urma să se încheie. Orice persoană are dreptul la libertate și la securitate. Nimeni nu poate fi privat de libertatea sa, cu excepția cazurilor următoare și în conformitate cu căile legale (...) dacă a fost arestat și deținut pentru a fi condus în fața autorității judiciare competente, atunci când există motive plauzibile pentru a comite o infracțiune sau dacă există motive întemeiate să se creadă că este necesar să se împiedice comiterea unei infracțiuni sau să se eschiveze după executarea acesteia; (...). În sensul art. 35 alin. (1) din Convenție, orice reclamant trebuie să fi acordat instanțelor interne posibilitatea ca această dispoziție să aibă ca scop, în principiu, ca statele contractante să evite sau să corecteze presupusele încălcări ale acestora (hotărârile Cardot c. Franța din 19 martie 1991, seria A n 200, p. 19, § 36, și Fressoz și Roirec. Franța din 21 ianuarie 1999, Culegerea hotărârilor și a deciziilor 1999-I, p. 61, § 37. Aceasta înseamnă că cauza pe care se intenționează să o sesizeze Curtea trebuie să fie invocată mai întâi, cel puțin în esență și în condițiile prevăzute de dreptul intern, în fața instanțelor naționale corespunzătoare (Saidi c. Franța, Hotărârea din 20 septembrie 1993, seria A n 261-C, p. 54, § 38, și Gassus Dosier- und Fördertechnik c. Țările de Jos, Hotărârea din 23 În lumina elementelor furnizate de solicitant, seria A nr. 306-B, p. 45, § 48. În lumina elementelor furnizate de solicitant, nu se arată că reclamantul a sesizat instanțele judecătorești din statul membru în cauză sau instanțele de fond cu privire la legalitatea detenției sale. dat instanțelor franceze posibilitatea de a constata și de a corecta încălcările Convenției care ar fi fost comise în legătură cu aceasta în cadrul deținerii sale. Prin urmare, reclamantul nu a epuizat, în conformitate cu art. 35 alin. (1) din Convenție, căile de atac interne și cererea trebuie respinsă, în acest sens, în conformitate cu art. 35 alin. (4) din Convenție. (4) Reclamantul se plânge, în sfârșit, de o încălcare a dreptului său la respectarea vieții sale private, deoarece a fost împiedicat în gestionarea diverselor sale întreprinderi. Plasat în arest provizoriu la 4 februarie 1992, s-a aflat în imposibilitatea materială de a-și gestiona în mod corect diferitele societăți, astfel încât să facă obiectul procedurilor de lichidare judiciară, privându-l astfel de bunurile sale și de orice mijloace de a-și întreține nevoile. Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și familiale, a domiciliului și a corespondenței sale. Nu poate interveni o autoritate publică în exercitarea acestui drept decât în măsura în care această interferență este prevăzută de lege și constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, securitatea publică, binele public să fie economic al țării, să apere ordinea și să prevină infracțiunile, să protejeze sănătatea sau moralitatea sau să protejeze drepturile și libertățile altora. Curtea constată încă o dată că prezentul termen este întârziat, dat fiind că a fost invocat că în formularul de cerere și în memoriul complementar, datate 30 și 2 noiembrie 2000, adică mai mult de șase luni de la decizia internă definitivă din 13 mai 1998. Prin urmare, acest motiv trebuie respins în temeiul articolului 35 § 1 și respectiv 4 din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, amână examinarea ui reclamantului întemeiat pe durata procedurilor Declară cererea inadmisibilă pentru surplus. S. Dolle L. Loucaules modulière Președinte

DEUXIÈME SECTION

DÉCISION PARTIELLE

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n

o

65372/01

présentée par André SUBIALI

contre la France

La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 24 juin 2003 en une chambre composée de

MM.

L.

Loucaides

,

président

,

J.-P.

Costa

,

C.

Bîrsan

,

K.

Jungwiert

,

V.

Butkevych

,

M

mes

W.

Thomassen

,

A.

Mularoni,

juges

,

et de M

me

S.

Dollé,

greffière de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite le 16 juin 1998,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

Le requérant, Monsieur André Subiali, est un ressortissant français, né en 1943 et résidant à Colmar. Il est représenté devant la Cour par M

e

Hincker, avocat à Strasbourg.

A.

Les circonstances de l’espèce

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.

Première procédure pénale

Dans le courant de l’année 1987, le requérant, alors gérant de plusieurs sociétés, fut soupçonné d’avoir enfreint la loi sur le travail et fit l’objet d’une enquête de police.

Le 31 juillet 1987, l’inspecteur du travail de Colmar adressa une lettre au Procureur de la République de Colmar afin de dénoncer le comportement du requérant dans la gestion de la société I.

Dans le cadre de l’enquête préliminaire, le requérant fut entendu par la police et placé en garde à vue le 30 juin 1988.

Le 12 juillet 1989, un juge d’instruction fut désigné.

Le 16 novembre 1989, le requérant fut mis en examen du chef d’abus de biens sociaux.

Suite à un réquisitoire du Procureur de la République du 18 juin 1990 et à un réquisitoire supplétif du 28 janvier 1992, le requérant fut mis en examen le 4 février 1992 des chefs de faux et usage de faux, escroquerie et abus de biens sociaux. Il fut placé en détention provisoire le même jour

.

Par une ordonnance du 27 mars 1992, le juge d’instruction désigna un expert-comptable afin de vérifier les documents comptables des sociétés dont le requérant était le gérant. Un rapport de l’expert-comptable fut transmis au cabinet d’instruction le 14 août 1996.

Le 24 juillet 1995, le requérant fut à nouveau interrogé par le juge d’instruction.

En date du 28 janvier 2000, le juge d’instruction notifia au requérant son intention de clore l’information dans un délai de vingt jours et de communiquer le dossier au Procureur de la République. Il lui octroya ce même délai pour formuler une demande d’acte ou présenter une requête en annulation de mesures d’instruction.

Le 18 février 2000, le requérant présenta à la chambre d’accusation de la cour d’appel de Colmar une requête en nullité d’actes d’instruction.

Par un arrêt du 4 mai 2000, la chambre d’accusation de la cour d’appel de Colmar rejeta la requête.

Le requérant ne fit pas de pourvoi contre cet arrêt.

Le 28 juin 2001, le juge d’instruction près le tribunal de grande instance de Colmar prononça, à l’encontre du requérant, une ordonnance de renvoi devant le tribunal correctionnel.

Le 13 décembre 2001, un jugement sur le fond condamna le requérant à deux ans d’emprisonnement et à une interdiction d’exercer une activité commerciale et de gérer une société pendant cinq ans.

Le requérant releva appel de ce jugement. L’appel est toujours pendant.

Deuxième procédure pénale

Le 22 juin 1992, le juge d’instruction près le tribunal de grande instance de Colmar rendit une ordonnance de soit-communiqué au Procureur de la République sur les faits nouveaux d’escroquerie et de tentatives d’escroqueries, faits reprochés au requérant et ne ressortissant pas à l’instruction précédente.

Le 30 juin 1992, le Procureur de la République du tribunal de grande instance de Colmar prit à l’encontre du requérant un réquisitoire introductif visant des présomptions graves d’escroquerie et de tentative d’escroquerie.

Le même jour, il fut interrogé par le juge d’instruction pour les faits qui lui étaient reprochés et mis en examen du chef d’escroquerie et de tentative d’escroquerie.

Le 27 juillet 1992, le requérant fut placé sous mandat de dépôt.

Par une ordonnance du 26 novembre 1992, la détention provisoire du requérant fut prolongée.

Le même jour, il fit l’objet d’un nouvel interrogatoire au cours duquel lui fut notifié un réquisitoire supplétif daté du 25 novembre 1992 concernant des escroqueries commises à Colmar au cours des années 1990, 1991 et 1992.

Le 19 janvier 1993, le Procureur de la République du tribunal de grande instance de Colmar prononça un réquisitoire définitif de renvoi du requérant devant le tribunal correctionnel.

Le 22 janvier 1993, le juge d’instruction rendit, à l’encontre du requérant, une ordonnance de renvoi devant le tribunal correctionnel de Colmar.

Au cours de l’audience du 11 mars 1993 devant le tribunal de grande instance de Colmar, le président du tribunal décida de renvoyer l’affaire à l’audience du 30 mars 1993 compte tenu de l’arrivée tardive du requérant et ordonna son maintien en détention.

A l’audience du 30 mars 1993, le requérant n’ayant pas comparu pour des raisons de santé, l’affaire fut à nouveau renvoyée à l’audience du 27

avril 1993 et le requérant fut maintenu en détention provisoire.

Statuant le 28 avril 1993, le tribunal correctionnel de Colmar condamna le requérant à une peine de dix mois d’emprisonnement.

Le requérant releva appel de ce jugement.

Par un arrêt contradictoire du 23 septembre 1994, la cour d’appel de Colmar, avant dire droit sur le fond, ordonna une expertise médicale et renvoya l’affaire à l’audience du 10 février 1995.

Le rapport des experts médicaux fut déposé auprès de la cour d’appel le 15 janvier 1996.

Par un arrêt du 12 juin 1996, la cour d’appel de Colmar infirma le jugement entrepris et condamna le requérant à une peine d’un an d’emprisonnement ainsi qu’à une interdiction des droits civiques, civils et de famille pendant cinq ans.

La Cour de cassation rejeta le pourvoi du requérant le 13 mai 1998.

GRIEFS

EN DROIT

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle.

»

La Cour constate que la première procédure pénale a débuté le 16

novembre 1989, par la mise en examen du requérant et est toujours pendante à ce jour et que la deuxième procédure a débuté le 30 juin 1992 et a pris fin le 13 mai 1998, par l’arrêt de la Cour de cassation rejetant le pourvoi contre l’arrêt de la cour d’appel de Colmar. La première procédure a donc duré 13 ans et plus de 6 mois et la deuxième, 5 ans et plus de 10

mois.

En l’état actuel du dossier, la Cour estime ne pas être en mesure de se prononcer sur la recevabilité du grief tiré de la durée de la procédure pénale et juge nécessaire de porter cette partie de la requête à la connaissance du Gouvernement mis en cause.

novembre 1992, son conseil n’ayant été informé de l’interrogatoire que deux jours plus tôt. Il se plaint enfin d’une violation du principe de la présomption d’innocence compte tenu de la motivation de l’ordonnance du juge d’instruction du 30 juin 1992. Il invoque l’article 6 § 1 précité, ainsi que l’article 6 §§ 2 et 3 a) et b) de la Convention dont les passages pertinents se lisent ainsi

:

« 2.

Toute personne accusée d’une infraction est présumée innocente jusqu’à ce que sa culpabilité ait été légalement établie.

3.

Tout accusé a droit notamment à

:

a)

être informé, dans le plus court délai, dans une langue qu’il comprend et d’une manière détaillée, de la nature et de la cause de l’accusation portée contre lui

;

b)

disposer du temps et des facilités nécessaires à la préparation de sa défense

; (...)

»

La Cour constate, outre le non épuisement des voies de recours internes, que le requérant a soulevé devant elle pour la première fois le grief tiré de l’équité de la procédure dans son formulaire de requête daté du 30

novembre 2000 ainsi que dans un mémoire complémentaire daté du 2

novembre 2000. Or, la décision interne définitive mise en cause a été rendue le 13 mai 1998, soit plus de six mois avant l’introduction de ce grief (voir notamment

Olivier Gaillard c. France

(dec.), n

o

47337/99, 11

juillet

2000,

Nee c. Irlande

(déc.), n

o

52787/99, 30 janvier 2003).

Il s’ensuit que ce grief est tardif et doit être rejeté en application de l’article

35 §§

1 et

4 de la Convention.

:

«

1.

Toute personne a droit à la liberté et à la sûreté. Nul ne peut être privé de sa liberté, sauf dans les cas suivants et selon les voies légales

:

(...)

c)

s’il a été arrêté et détenu en vue d’être conduit devant l’autorité judiciaire compétente, lorsqu’il y a des raisons plausibles de soupçonner qu’il a commis une infraction ou qu’il y a des motifs raisonnables de croire à la nécessité de l’empêcher de commettre une infraction ou de s’enfuir après l’accomplissement de celle-ci

; (...).

»

Aux fins de l’article 35 § 1 de la Convention, tout requérant doit avoir donné aux juridictions internes l’occasion que cette disposition a pour finalité de ménager en principe aux Etats contractants : éviter ou redresser les violations alléguées contre eux (arrêts

Cardot c. France

du 19

mars

1991, série A n

o

200, p. 19, § 36, et

Fressoz et Roire c. France

du 21

janvier 1999,

Recueil des arrêts et décisions

1999-I, p. 61, § 37).

Cela signifie que le grief dont on entend saisir la Cour doit d’abord être soulevé, au moins en substance et dans les conditions prescrites par le droit interne, devant les juridictions nationales appropriées (

Saïdi c. France,

arrêt du 20

septembre

1993, série A n

o

261-C, p.

54, § 38, et

Gasus Dosier- und Fördertechnik c.

Pays-Bas

, arrêt du 23

février

1995, série A n

o

306-B, p. 45, § 48).

A la lumière des éléments fournis par le requérant, il n’apparaît pas que celui-ci ait saisi les juridictions d’instruction, ni les juridictions de fond de la légalité de sa détention.

Le

requérant n’a donc pas

donné aux juridictions françaises la possibilité de constater et de redresser les violations de la Convention qui auraient été commises à son égard dans le cadre de sa détention.

Dès lors, le requérant n’a pas épuisé, conformément à l’article 35 § 1 de la Convention, les voies de recours internes et la requête doit être rejetée, sur ce point, en application de l’article 35 § 4 de la Convention.

Placé en détention provisoire le 4 février 1992, il se retrouva dans l’impossibilité matérielle de gérer correctement ses différentes sociétés, si bien qu’elles firent l’objet de procédures de liquidation judiciaire, le privant ainsi de ses biens et de tout moyen de subvenir à ses besoins. Il invoque l’article 8 de la Convention aux termes duquel

:

«

1.

Toute personne a droit au respect de sa vie privée et familiale, de son domicile et de sa correspondance.

2.

Il ne peut y avoir ingérence d’une autorité publique dans l’exercice de ce droit que pour autant que cette ingérence est prévue par la loi et qu’elle constitue une mesure qui, dans une société démocratique, est nécessaire à la sécurité nationale, à la sûreté publique, au bien

‑

être économique du pays, à la défense de l’ordre et à la prévention des infractions pénales, à la protection de la santé ou de la morale, ou à la protection des droits et libertés d’autrui.

»

La Cour constate à nouveau que le présent grief est tardif étant donné qu’il n’a été soulevé que dans le formulaire de requête et dans le mémoire complémentaire, datés respectivement des 30 et 2 novembre 2000, soit plus de six mois après la décision interne définitive du 13 mai 1998. Dès lors, ce grief doit être rejeté en application de l’article

35 §§

1 et

4 de la Convention

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

Ajourne

l’examen du grief du requérant tiré de la durée des procédures

;

Déclare

la requête irrecevable pour le surplus.

S. Dollé

L. Loucaides

Greffière

Président