A DOUA DECIZIE PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 56200/00 prezentate de Umberto DE SANTIS împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor LUI Având în vedere cererea formulată anterior în fața Comisiei Europene pentru Drepturile Omului la 11 septembrie 1993, având în vedere art. 5 alineatul (2) din Protocolul nr 11 la convenție, care a transferat Curții competența de a examina cererea, Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a deliberat, face următoarea decizie: ÎN FAVOAREA reclamantului, Umberto De Santis, este un resortisant italian, născut în 1941 și rezident în Padova. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. În urma unei proceduri penale intentate împotriva reclamantului, administrator fiscal, ministrul de finanțe, printr-un decret din 23 noiembrie 1984, notificat la 4 decembrie 1985, l-a destituit automat și retroactiv pe reclamant din funcție, l-a privat de o parte din salariul său și i-a ordonat să restituie sumele plătite în cursul perioadei de suspendare administrativă provizorie a funcțiilor sale. În cele din urmă, deoarece această destituire a fost declarată neconstituțională în lipsa unei proceduri disciplinare, ministrul de finanțe a anulat primul decret de către un altul, adoptat la 14 aprilie 1989 și notificat reclamantului la 14 iunie. 1989, în temeiul căruia menține măsura de suspendare administrativă și prevede o nouă examinare a poziției reclamantului în urma unei proceduri disciplinare. La 19 septembrie 1989, reclamantul a formulat o acțiune în fața Tribunalului Administrativ Regional din Campania pentru a obține, pe de o parte, suspendarea executării decretului din 14 aprilie 1989 și, pe de altă parte, anularea acestuia ca urmare a menținerii măsurii de suspendare menționate. În plus, reclamantul a solicitat recunoașterea dreptului său de a-și relua funcțiile. Printr-o ordonanță din 12 octombrie 1989, al cărei text a fost depus la grefa din 13 octombrie 1989, instanța administrativă a respins cererea reclamantului privind suspendarea decretului menționat și reintegrarea acestuia. La 14 noiembrie 1989, reclamantul a solicitat judecarea în fața Consiliului de Stat. printr-o ordonanță din 19 decembrie 1989, al cărei text a fost depus la grefa din 20 noiembrie 1989. În decembrie 1989, Consiliul de Stat a dat dreptul la cererea reclamantului și a dispus reintegrarea sa în funcțiile sale. Cu toate acestea, în fața instanței administrative, reclamantul a trebuit să intenteze, începând cu anul 1989 până în cursul anului 1991, trei acțiuni în fața Consiliului de Stat care intenționa să obțină executarea ordinului menționat. La sfârșitul acestei acțiuni, la data de 1 Martie 1991, administrația a reintegrat reclamantul fără a-i acorda gradul prevăzut. În plus, administrația nu a obținut ordinul de plată reclamantului unei părți din tratamentul său, așa cum era prevăzut în ordonanța menționată anterior. La o dată care nu a fost precizată în cursul anului 1991, reclamantul a formulat un alt recurs în fața Consiliului de Stat, în vederea obținerii executării plății părții sale de prelucrare. În această privință, printr-o ordonanță din 18 februarie 1992, Consiliul de Stat a numit administrația să prezinte documentele. La 24 martie 1992 administrația a întocmit documentele necesare. Printr-o ordonanță din 15 decembrie 1992, al cărei text a fost depus la grefa din 17 decembrie 1992, Consiliul de Stat a constatat că administrația a efectuat executarea ordonanței din 19 decembrie 1989 și a considerat că gradul acordat nu aducea un prejudiciu grav reclamantului, prin urmare a respins acțiunea. Între timp, la 17 martie 1990, Consiliul disciplinar al Ministerului de Finanțe a decis să destituească reclamantul din funcție. Această decizie a fost aprobată printr-un decret ministerial din 19 aprilie 1990. Prin acest decret, notificat reclamantului la 1 iunie 1990, ministerul a ordonat, de asemenea, rambursarea unei părți din plățile de tratament. 9 iulie 1990, reclamantul a formulat o acțiune în fața Tribunalului Administrativ Regional din Campania pentru a obține, pe de o parte, suspendarea executării ultimului decret și, pe de altă parte, anularea acestuia. Prin Ordonanța din 27 septembrie 1990, al cărei text a fost depus la grefa din 28 septembrie 1990 Septembrie 1990, Tribunalul Administrativ, pronunțându-se asupra cererii de suspendare a executării, a decis să suspende executarea decretului menționat anterior pe motiv că decizia consiliului disciplinar apărea în defavoarea lui. Printr-o hotărâre din 1 iulie 1992, al cărei text a fost depus la grefa din 5 iulie 1992. Mai 1993, Tribunalul Administrativ, pronunțându-se asupra celor două acțiuni în anulare a decretelor ministeriale, a respins cererile reclamantului. La 28 iulie 1993, reclamantul a interjetat apelul de judecată în fața Consiliului d . . Prin Hotărârea din 7 iunie 1994, al cărui text a fost depus la grefa la 5 decembrie 1994, Consiliul de Stat a respins parțial cererea. Cu toate acestea, având în vedere alte motive invocate de solicitant, în special aprecierea incorectă de către instanță a faptelor referitoare la desfășurarea procedurii disciplinare desfășurate, conform reclamantului, fără a fi necesară imparțialitatea, precum și motivul invocat referitor la dreptul său de a păstra dreptul la beneficiul de a beneficia de travaliul unei părți din prelucrare, Consiliul de Stat și-a reținut decizia pe fond și a ordonat Ministerului să efectueze o instrucțiune. Printr-o hotărâre din 28 noiembrie 1995, al cărei text a fost depus la grefa din 2 august 1996, Consiliul de Stat s-a pronunțat asupra acestor motive, a primit cererea reclamantului privind dreptul său de a păstra beneficiul de la o parte din prelucrare și a respins cererea pentru surplus. Invocând art. 6 alin. (1) din Convenție, reclamantul se plânge de durata procedurilor judiciare administrative care îl privesc și de încălcarea art. 6 din Convenție cu privire la caracterul neechitabil și părtinitor al procedurii în fața instanțelor administrative. Primul motiv al reclamantului se referă la durata procedurilor judiciare administrative. Acesta se referă la art. 6 alineatul (1) din Convenție, care, în părțile sale relevante, este astfel formulat: Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Guvernul consideră că reclamantul nu a epuizat, în conformitate cu art. 35 alineatul (1) din Convenție, căile de atac interne, având în vedere intrarea în vigoare a Legii nr. 89 din 24 martie 2001, Reclamantul consideră că observațiile guvernului au sosit prea târziu pentru a putea fi luate în considerare și susține, de asemenea, că această cale de atac este o posibilitate oferită și nu o obligație - § 6 din legea care declară că Prin urmare, el refuză să sesizeze instanța de apel. Curtea observă mai întâi că este de competența sa să decidă dacă observațiile guvernului pot fi considerate tardive. În acest caz, Curtea constată că guvernul a ridicat această excepție la 9 mai 2001 sau în luna următoare intrării în vigoare a noii legi. Guvernul nu putea ridica această excepție înainte, de exemplu în momentul prezentării observațiilor privind admisibilitatea, în măsura în care legea nu intrase încă în vigoare. Prin urmare, Curtea consideră că este necesar să se respingă argumentul anumitor reclamanți potrivit căruia aceste observații ar fi întârziate. Curtea consideră că reclamantul poate invoca standardul tranzitoriu prevăzut la art. 6 din Legea Pinto . Prin urmare, recursul la Curtea îi este accesibil. Curtea observă că, potrivit legii Pinto persoanele care au suferit o pagubă patrimonială sau nu patrimonială pot sesiza instanța de apel competentă pentru a face să se constate încălcarea Convenției europene a drepturilor omului în ceea ce privește respectarea termenului rezonabil al art. 6 alin. (1) și pentru a solicita acordarea unei sume cu titlu de satisfacție echitabilă. Curtea amintește că a constatat deja în numeroase decizii privind admisibilitatea (a se vedea, printre altele, Brusco c. Italia (dec.), n 69789/01, CEDH 2001-IX, și Giacometti și alții c. Italia (dec.), n 34939/97, CEDH 2001-XII) că remediul introdus prin Legea Pinto este o acțiune pe care reclamantul trebuie să o încerce înainte ca Curtea să se pronunțe cu privire la admisibilitatea cererii, indiferent de data depunerii cererii în fața Curții. Curtea consideră că această parte a cererii trebuie respinsă pentru neobosirea căilor de atac interne, în conformitate cu art. 35 alineatele (1) și (4) din Convenție. lipsa de echitate a procedurilor judiciare și a in t i t ă ț ii t ă ț ii tribunalelor administrative; în special, acesta denunță faptul că Consiliul de pe t e n ț a nu a depus o plângere împotriva comisarilor ad actta în f a ț a judecătorului penal pentru neexecutarea hotărârilor și că, prin urmare, reclamantul ar fi fost obligat să introducă mai multe a c ț i uni în executare. În ceea ce privește lipsa de echitate, Curtea constată că această afirmație nu a fost susținută și nu a ridicat nicio aparență de încălcare a drepturilor și libertăților garantate prin acest articol. În consecință, acest aspect este vădit nefondat în sensul articolului Õ 3 din convenție și trebuie respins în conformitate cu art. 35 § 4 din convenție. Având în vedere pretinsa lipsă de imparțialitate a instanțelor administrative, Curtea consideră că reclamantul nu a depus nicio cerere de recuzare împotriva judecătorilor. Prin urmare, Curtea consideră că această parte a cererii trebuie respinsă pentru neechivocarea căilor de atac interne, în temeiul articolului 35 alineatul (1) și al articolului 4 din convenție. În ceea ce privește faptul că Consiliul nu a depus o plângere împotriva comisarilor ad acta în fața judecătorului penal pentru neexecutarea hotărârilor, Curtea amintește jurisprudența constantă potrivit căreia dreptul de a exercita un proces penal împotriva unui terț nu figurează ca atare în numărul drepturilor și libertăților recunoscute în convenție și în protocoalele sale suplimentare. Prin urmare, acest aspect este incompatibil cu dispozițiile convenției și trebuie respins în temeiul articolului Õ§ 3 și prin aceste motive, Curtea, cu majoritate de voturi, declară cererea inadmisibilă. S. D oll J.-P. Costa greenier Președinte
de la requête n
o
56200/00
présentée par Umberto DE SANTIS
contre l’Italie
La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 24 juin 2003 en une chambre composée de
MM.
J.-P.
Costa
,
président
,
A.B.
Baka
,
Gaukur
Jörundsson
,
L.
Loucaides,
C.
Bîrsan
,
M.
Ugrekhelidze,
juges
,
M
me
M.
del Tufo,
juge
ad hoc
,
et
de
M
me
oll
É
,
greffière de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite devant la Commission européenne des Droits de l’Homme le 11 septembre 1993,
Vu l’article 5 § 2 du Protocole n
o
11 à la Convention, qui a transféré à la Cour la compétence pour examiner la requête,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant, Umberto De Santis, est un ressortissant italien, né en 1941 et résidant à Padoue.
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
A la suite d’une procédure pénale intentée à l’encontre du requérant, administrateur fiscal, le ministre des Finances, par un décret du 23
novembre 1984, notifié le 4
décembre 1985, destitua automatiquement et rétroactivement le requérant de ses fonctions, le priva du versement d’une partie de son salaire et lui ordonna de restituer les sommes versées au cours de la période de suspension administrative provisoire de ses fonctions. Par la suite, ladite destitution ayant été déclarée inconstitutionnelle en l’absence d’une procédure disciplinaire, le ministre des Finances annula le premier décret par un autre, pris le 14 avril 1989 et notifié au requérant le 14
juin
1989, en vertu duquel il maintint la mesure de suspension administrative et prévit un nouvel examen de la position du requérant au terme d’une procédure disciplinaire.
Le 19 septembre 1989, le requérant déposa un recours devant le tribunal administratif régional de Campanie tendant à obtenir, d’une part, le sursis à exécution du décret du 14 avril 1989 et, d’autre part, son annulation en raison du maintien de ladite mesure de suspension. En outre, le requérant sollicita la reconnaissance de son droit à reprendre ses fonctions. Par une ordonnance du 12 octobre 1989, dont le texte fut déposé au greffe le 13
octobre 1989, le tribunal administratif rejeta la demande du requérant relative à la suspension dudit décret ainsi qu’à sa réintégration.
Le 14 novembre 1989, le requérant interjeta appel du jugement devant le Conseil d’Etat. Par une ordonnance du 19 décembre 1989, dont le texte fut déposé au greffe le 20
décembre 1989, le Conseil d’Etat fit droit à la demande du requérant et ordonna sa réintégration dans ses fonctions.
Toutefois, face à l’inertie de l’administration, le requérant dut intenter, à compter de l’année 1989 jusqu’au courant de l’année 1991, trois recours devant le Conseil d’Etat tendant à obtenir l’exécution de ladite ordonnance. Au terme de ces recours, le 1
er
mars 1991, l’administration réintégra le requérant sans lui accorder le grade escompté. Par ailleurs, l’administration n’obtempéra pas à l’ordre de paiement au requérant d’une partie de son traitement tel que cela était prévu par ladite ordonnance.
A une date non précisée au courant de l’année 1991, le requérant déposa un autre recours devant le Conseil d’Etat, tendant à obtenir l’exécution du versement de la partie de son traitement. A cet égard, par une ordonnance du 18 février 1992, le Conseil d’Etat ordonna à l’administration la production de documents. Le 24 mars 1992 l’administration produisit les documents requis.
Par une ordonnance du 15 décembre 1992, dont le texte fut déposé au greffe le 17
décembre 1992, le Conseil d’Etat constata que l’administration avait procédé à l’exécution de l’ordonnance du 19 décembre 1989 et considéra que le grade accordé ne portait pas un préjudice grave au requérant, partant il rejeta le recours.
Entre-temps, le 17 mars 1990, le conseil disciplinaire du ministère des Finances avait décidé de destituer le requérant de ses fonctions. Cette décision fut entérinée par un décret ministériel du 19 avril 1990. Par ce décret, notifié au requérant le 1
er
juin 1990, le ministère ordonna, en outre, le remboursement d’une partie des versements des traitements.
Le
9 juillet 1990, le requérant déposa un recours devant le tribunal administratif régional de Campanie tendant à obtenir, d’une part, le sursis à exécution du dernier décret et, d’autre part, son annulation.
Par une ordonnance du 27
septembre 1990, dont le texte fut déposé au greffe le 28
septembre 1990, le tribunal administratif, se prononçant sur la demande de sursis à exécution, décida de suspendre l’exécution dudit décret au motif que la décision du conseil disciplinaire apparaissait entachée d’illégalité.
Par un jugement du 1
er
juillet 1992, dont le texte fut déposé au greffe le 5
mai 1993, le tribunal administratif, se prononçant sur les deux recours en annulation des décrets ministériels, rejeta les demandes du requérant.
Le 28 juillet 1993, le requérant interjeta appel du jugement dvant le Conseil d’Etat. Par un arrêt du 7 juin 1994, dont le texte fut déposé au greffe le 5
décembre 1994, le Conseil d’Etat rejeta en partie la demande. Toutefois, eu égard à d’autres moyens invoqués par le requérant, notamment, la mauvaise appréciation par le tribunal des faits relatifs au déroulement de la procédure disciplinaire conduite, selon le requérant, sans l’impartialité requise, ainsi que le moyen invoqué relatif à son droit de conserver le bénéfice des versements d’une partie du traitement, le Conseil d’Etat réserva sa décision au fond et ordonna au ministère de procéder à une instruction.
Par un arrêt du 28 novembre 1995, dont le texte fut déposé au greffe le 2
août 1996, le Conseil d’Etat, se prononçant sur lesdits moyens, accueillit la demande du requérant relative à son droit de conserver le bénéfice des versements d’une partie du traitement et rejeta la demande pour le surplus.
Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaint de la durée de procédures juridictionnelles administratives qui le concernaient, et de la violation de l’article 6 de la Convention quant au caractère non équitable et partial de la procédure devant les juridictions administratives.
1.
Le premier grief du requérant porte sur la durée de procédures juridictionnelles administratives. Il invoque l’article 6 § 1 de la Convention qui, en ses parties pertinentes, est ainsi libellé :
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
»
Le Gouvernement estime que le requérant n’a pas épuisé, conformément à l’article 35 § 1 de la Convention, les voies de recours internes étant donné l’entrée en vigueur de la loi n
o
89 du 24 mars 2001, dite «
loi
Pinto
».
Le requérant estime que les observations du Gouvernement sont arrivées trop tard pour pouvoir être prises en considération. Il soutient en outre que cette voie de recours est une faculté offerte et non une obligation - le § 6 de la loi disant «
peuvent
» et non «
doivent
» et il conteste l’application rétroactive de la loi en se basant sur le principe
«
tempus regit actum
»
. Il refuse par conséquent de saisir la cour d’appel.
La Cour observe tout d’abord qu’il lui appartient de décider si les observations du Gouvernement peuvent être considérées comme tardives. En l’espèce, elle note que le Gouvernement a soulevé cette exception le 9
mai 2001, soit dans le mois suivant l’entrée en vigueur de la nouvelle loi. Le Gouvernement ne pouvait soulever cette exception avant, par exemple lors de la présentation des observations sur la recevabilité, dans la mesure où la loi n’était pas encore entrée en vigueur. Partant, la Cour estime qu’il y a lieu de rejeter l’argument de certains requérants selon lequel ces observations seraient tardives.
La Cour estime que le requérant peut se prévaloir de la norme transitoire contenue dans l’article 6 de la loi
Pinto
. Le recours à la cour d’appel lui est donc accessible.
La Cour note que selon la loi
Pinto
les personnes ayant subi un dommage patrimonial ou non patrimonial peuvent saisir la cour d’appel compétente afin de faire constater la violation de la Convention européenne des Droits de l’Homme quant au respect du délai raisonnable de l’article 6 § 1, et demander l’octroi d’une somme à titre de satisfaction équitable.
La Cour rappelle avoir déjà constaté dans maintes décisions sur la recevabilité (voir, parmi d’autres,
Brusco c. Italie
(déc.), n
o
69789/01, CEDH 2001-IX, et
Giacometti et autres c. Italie
(déc.), n
o
34939/97, CEDH 2001-XII) que le remède introduit par la loi
Pinto
est un recours que le requérant doit tenter avant que la Cour ne se prononce sur la recevabilité de la requête et ce, quelle que soit la date d’introduction de la requête devant la Cour.
Ne décelant aucune circonstance qui amène à décider différemment dans le cas d’espèce, la Cour considère que cette partie de la requête doit être rejetée pour non-épuisement des voies de recours internes, en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention.
2.
Le requérant se plaint également
du manque d’équité des procédures juridictionnelles et de l’impartialité des juridictions administratives. En particulier, il dénonce le fait que le Conseil d’Etat n’ait pas porté plainte à l’encontre des commissaires
ad acta
devant le juge pénal pour la non-exécution des arrêts et que, de ce fait, le requérant aurait été obligé d’introduire plusieurs recours en exécution.
En ce qui concerne le manque d’équité, la Cour note que cette allégation n’a pas été étayée, et elle n’a relevé aucune apparence de violation des droits et libertés garantis par cet article.
Il s’ensuit que ce grief est manifestement mal fondé au sens de l’article
35
3.de la Convention et doit être rejeté conformément à l’article 35 § 4 de la Convention.
Eu égard au prétendu manque d’impartialité des juridictions administratives, la Cour estime que le requérant n’a introduit aucune demande en récusation à l’encontre des juges.
Partant, la Cour considère que cette partie de la requête doit être rejetée pour non-épuisement des voies de recours internes, en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention.
En ce qui concerne le fait que le Conseil d’Etat n’a pas porté plainte à l’encontre des commissaires
ad acta
devant le juge pénal pour la non-exécution des arrêts, la Cour rappelle la jurisprudence constante selon laquelle le droit d’exercer des poursuites pénales contre un tiers ne figure pas, comme tel au nombre des droits et libertés reconnus dans la Convention et ses Protocoles additionnels.
Il s’ensuit que ce grief est incompatible
ratione materiae
avec les dispositions de la Convention et doit être rejeté en application de l’article
35
§§ 3 et
4.
Par ces motifs, la Cour, à la majorité,
Déclare
la requête irrecevable.
oll
É
J.-P.
Costa
Greffière
Président