DOUGAL contre l'ITALIE

DOUGAL contre l'ITALIE (CtEDO, 2003)

SECȚIUNEA A DOUA DECIZIA PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 35793/97 prezentate de Sonia DOUGAL împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 24 iunie 2003 într-o cameră compusă din domnii J.-P. Costa președinte A.B. Baka Gaukur Jörundsson Loucaide, Biersan Ugrekhelidze, judecători del Tufo, judecător ad-hoc S. Dolle, graffière de secțiune Având în vedere cererea formulată anterior în fața Comisiei Europene pentru Drepturile Omului la 22 mai 1996 și înregistrată la 25 aprilie 1997, având în vedere art. 5 alineatul (2) din Protocolul nr 11 la convenție, care a transferat Curții competența de a examina cererea, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de recurentă, După ce a deliberat, face următoarea decizie ÎN FAVOAREA recurentei, Sonia DOUGAL, este un resortisant italian, născut la Rugby (Regatul Unit) în 1944 și rezident la Friburg (Elveția). Circumstanțele din speță Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de părți, pot fi rezumate după cum urmează. La 14 februarie 1984, Consiliul Universității din Macerata a numit-o retroactiv pe reclamantă (ora per allora) într-un post de profesor de curs (profesor asociato) pentru anul școlar 1979-80. Cu toate acestea, printr-o decizie din 14 august 1984, ministrul de învățământ și de cercetare a refuzat să-și dea autorizația pentru această numire (nulLa osta Proceduri principale Prima procedură din 28 septembrie 1984, reclamanta a înaintat un recurs la Tribunalul Administrativ Regional din Lazio, care intenționa să obțină anularea acestei din urmă decizii. printr-o hotărâre din 27 februarie 1985, al cărei text a fost depus la grefă la 3 iulie 1985, Tribunalul a respins cererea recurentei. La o dată care nu a fost precizată în cursul anului 1986, recurenta a făcut apel la Consiliu prin Hotărârea din 14 aprilie 1989, al cărei text a fost depus la grefa din 10 iulie 1989, Consiliul a dat dreptul la cererea recurentei recunoscând valabilitatea numirii sale în calitate de funcționar de curs începând cu anul școlar 1979-80. La 27 februarie 1990, reclamanta și-a asumat efectiv funcțiile în cadrul Universităii. Ulterior, la 6 aprilie 1990, Rectoratul a decis să acorde recurentei postul respectiv pentru anul școlar 1979-1980, cu efect de la 24 ianuarie 1980 până la 1 noiembrie 1980 și până la sfârșitul anului școlar următor încheierii celei de-a treia sesiuni a comitetului însărcinat să se pronunțe cu competența candidaților la învățământ pentru postul de profesor asociat ( terza tornata dei giudi di idoneità a profesore asociato A doua procedură La 23 iulie 1990, recurenta a formulat o acțiune în fața Tribunalului Administrativ Regional al Marșurilor în vederea obținerii anulării deciziei ministeriale și a dispozițiilor de drept penal care limitează efectele hotărârii Consiliului de la recunoașterea efectelor juridice ale numirii sale și care exclude recunoașterea efectelor patrimoniale ale acesteia începând cu 24 iulie 1990. Pe de altă parte, reclamanta a anulat aceste dispoziții administrative deoarece, de fapt, acestea i-au acordat dreptul de a-și depune candidatura numai la cea de-a treia sesiune a comitetului menționat; prin urmare, Rectoratul i-a negat posibilitatea de a-și exercita participarea la trei sesiuni, condiții necesare pentru accesul la acest post. În plus, recurenta a solicitat o prelungire a timpului acordat pentru depunerea candidaturii sale la această a treia sesiune, deoarece termenul a fost încheiat la 30 octombrie 1989, și anume la o dată anterioară preluării mandatului. În această privință, Universitatea a propus adoptarea unor măsuri care să permită reglementarea poziției recurentei și a solicitat acordul ministrului. La 14 iunie 1991, reclamanta a înaintat o nouă acțiune Tribunalului Administrativ Regional al Marșurilor, care intenționa să obțină anularea acestei decizii, printr-o hotărâre din 7 aprilie 1993, al cărei text a fost depus la grefa din 22 aprilie 1993. Octombrie 1993, instanța pronunțată cu privire la cele două acțiuni anexate nu a făcut decât parțial la cererea reclamantei. În lumina celei de-a doua acțiuni, instanța a anulat decizia ministrului din 28 martie 1991. În ceea ce privește prima acțiune, instanța a refuzat să recunoască dreptul la plata retroactivă a salariilor și a anumitor contribuții sociale începând cu anul școlar 1979-80 și nu recunoaște dreptul la plata tratamentelor decât pentru anul școlar 1989-90 începând cu 1 noiembrie 1989. Pe de altă parte, instanța a anulat decizia Rectoratului din 9 aprilie 1990 și i-a acordat reclamantei dreptul de a participa, în completarea altor două sesiuni, pentru a-și garanta dreptul de a fi titularizată la postul de profesor asociat la 19 aprilie 1994, ministrul interjet a solicitat judecarea în fața Consiliului de Stat. La 2 mai 1994, reclamanta a interjetat apel incident. Mai 1994, reclamanta a formulat un alt recurs în fața Consiliului de Stat pentru a completa cererea de recurs incident. Cele două acțiuni au fost anexate la recursul principal. Printr-o hotărâre din 7 aprilie 1995, al cărei text a fost depus la gref la data de 30 noiembrie 1995, Consiliul de Stat a respins recursul formulat de ministru și a acceptat cererile recurentei; acesta și-a confirmat dreptul de a participa la sesiunile respective, și-a recunoscut statutul de responsabil de cursuri începând cu 1 noiembrie 1980 și dreptul de a percepe tratamentele începând cu 1 noiembrie 1989. Având în vedere primele două proceduri, la 30 martie 2000, recurenta a pus în întârziere Rectorul Universităii din Macerata și ministrul de l'Educaie pentru a obine: executarea drepturilor recunoscute prin Hotărârea Consiliului din 10 iulie 1989, Hotărârea Tribunalului Administrativ Regional din Marche din 22 octombrie 1993 și Hotărârea Consiliului din 30 noiembrie 1995. A treia procedură Printr-o decizie din 18 aprilie 1996 ministrul nu a autorizat recurenta să participe numai la cea de-a doua sesiune de detenție. În acest sens, acesta a solicitat prezentarea documentelor în termen de 30 de zile. Această decizie a fost notificată reclamantei la 30 aprilie 1996. La 28 iunie 1996, recurenta a formulat o acțiune în fața Tribunalului Administrativ al Marșurilor care intenționa să obțină anularea acestei decizii din cauza neconformității sale cu hotărârea Consiliului de Stat. În aceeași zi, reclamanta a prezentat o cerere de a stabili în instanță. Între timp, la 8 august 1996, ministrul a modificat parțial decizia contestată și prima audiere a fost stabilită la 5 iulie 2000. La 25 septembrie 1996, recurenta a formulat o nouă acțiune în fața aceleiași instanțe, care intenționa să obțină anularea deciziei ministrului din 8 august 1996 deoarece considera că ultima decizie a ministrului, chiar modificată, era pe deplin conformă cu drepturile care fuseseră recunoscute prin hotărârea Consiliului de Stat. Prima audiere a fost stabilită la 5 iulie 2000. A cincea procedură la 12 februarie 1997, ministrul a adoptat un decret prin care a aprobat avizul nefavorabil al comitetului care refuza să acorde recurentei dreptul de a fi numit la postul respectiv. La 21 februarie 1997 decizia a fost notificată recurentei. La 5 mai 1997, reclamanta a înaintat o acțiune în fața Tribunalului Administrativ al Marșurilor în vederea obținerii anulării deciziei ministrului și a avizului comitetului. În aceeași zi, reclamanta a înaintat o cerere de stabilire a instanței de judecată. Prima audiere a fost stabilită la 5 iulie 2000. Proceduri paralele Prima procedură Prin decretul din 28 iulie 1990, ministrul de l'instruire a decis să includă postul solicitat de reclamantă în lista de posturi care urmează să fie plătite prin concurs. La 22 noiembrie 1990, reclamanta a înaintat o acțiune în fața Tribunalului Administrativ Regional din Lazio, care intenționa să obțină anularea decretului menționat. În această privință, recurenta a invocat dreptul de a-i fi rezervat postul, în special din cauza recursului încă în fața Tribunalului Administrativ al Marchelor. Prima ședință a avut loc la 14 octombrie 1992. Prin hotărâre înainte de a spune "drept," al cărui text a fost depus la grefă la 26 mai 1993, tribunalul a dispus la Printr-o hotărâre înainte de a pronunța dreptul din 28 februarie și 6 martie 1996, al cărei text a fost depus la grefă la 27 mai 1996, instanța a ordonat recurentei să procedeze la notificarea recursului participanților la concurs (în special candidatului numit la 3 octombrie 1993 cu privire la postul solicitat începând cu 11 ianuarie 1992). La 23 septembrie 1997 reclamanta a prezentat o cerere prin care solicita să se stabilească încuviințarea procedurii. Recurenta a prezentat un certificat al grefei care să ateste că, la 13 martie 2000, nu fusese încă stabilită nicio hotărâre în instanță. A doua procedură nu a fost încă stabilită. La 18 octombrie 1994, recurenta a formulat o acțiune în fața Tribunalului Administrativ al Marșurilor în vederea obținerii anulării deciziei Rectorului Universității și a actelor referitoare la care a numit pentru anul școlar 1994-1995 o altă persoană pe postul solicitat. În aceeași zi, reclamanta a prezentat o cerere de stabilire a instanței. Prima audiere a fost stabilită la 5 iulie 2000. La 28 decembrie 1994, recurenta a formulat un alt recurs în fața aceleiași instanțe care urmărea să obțină, pe de o parte, anularea deciziei Rectorului de la mail Universitatea din Macerata, luată după avizul consiliului de administrație și, pe de altă parte, acte pregătitoare și ulterioare prin care trei colaboratori au fost recrutați pentru o perioadă determinată fără ca nici unul dintre aceștia să nu fi fost legat, în calitate de asistent, de postul său. În aceeași zi, recurenta a prezentat o cerere de stabilire a procedurii în instanță. Prima ședință a fost stabilită la 5 iulie 2000. GRIEFS recurenta se plânge de durata procedurilor judiciare administrative. Aceasta se plânge, de asemenea, de încălcarea articolelor 13, 3, 4, 10, 14 din Convenție, precum și de încălcarea articolului 1 din Protocolul nr. Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Guvernul consideră că reclamanta nu a epuizat, în conformitate cu art. 35 alin. (1) din Convenție, căile de atac interne având în vedere intrarea în vigoare a legii nr. 89 din 24 martie 2001, adică Legea Pinto Recurenta se adresează acestei teze. Curtea constată că, în conformitate cu Legea nr. 89 din 24 martie 2001 (numită lege Pinto - persoanele care au suferit o pagubă patrimonială sau nu patrimonială pot sesiza instanța de apel competentă pentru a face să se constate încălcarea Convenției Europene a Drepturilor Omului în ceea ce privește respectarea termenului rezonabil de la art. 6 alin. (1) și pentru a solicita acordarea unei sume cu titlu de satisfacție echitabilă. Curtea amintește că a constatat deja în numeroase decizii privind admisibilitatea (a se vedea, printre altele, Brusco c. Italia (dec.), n 69789/01, CEDH 2001-IX, și Giacometti și alții c. Italia (dec.), 34939/97, CEDO 2001-XII) că remediul introdus prin Legea Pinto este o acțiune pe care reclamantul trebuie să o încerce înainte ca Curtea să se pronunțe cu privire la admisibilitatea cererii, indiferent de data depunerii cererii în fața Curții. Curtea consideră că această parte a cererii trebuie respinsă pentru neobosirea căilor de atac interne, în conformitate cu art. 35 alineatele (1) și (4) din Convenție. Recurenta invocă încălcarea articolului 13 din Convenție în ceea ce privește ineficiența căilor de atac interne. În această privință, cererea fiind examinată sub aspectul articolului 6 alineatul (1), Curtea amintește că, potrivit unei jurisprudențe constante a Curții (cauza Pizzetti c. Italia din 26 Februarie 1993, seria A 257-C), examinarea cauzei din unghiul articolului 13 nu se impune, deoarece partea din rejudecarea referitoare la art. 6 trebuie respinsă pentru neobosirea căilor de atac interne, în conformitate cu art. 35 alineatele (1) și (4) din Convenție. Recurenta invocă, de asemenea, încălcarea articolului 3 din Convenție. Comisia se plânge de faptul că, din cauza duratei acestor proceduri, ar fi suferit o stare de neliniște și de oboseală morală pe toată durata acestora; aceste situații ar fi fost accentuate de atitudinea autorităților universitare care a reușit să facă în zadar judecățile emise în favoarea sa. În ceea ce privește acest aspect, Curtea observă că, în speță, nu a fost ridicat niciun tratament. 3 din Convenție, în sensul jurisprudenței constante a Curții. Comisia consideră că acest fapt este în mod evident greșit întemeiat în conformitate cu art. 35 alin. (3) și trebuie respins în conformitate cu art. 35 alin. (4) din Convenție. Recurenta invocă, de asemenea, încălcarea art. 4 din Convenție. În ceea ce privește încălcarea articolului 4 din Convenție, Curtea constată că reclamanta nu a explicat în ce mod ar fi încălcat acest articol. Prin urmare, având în vedere că această dispoziție nu este în discuție, Curtea consideră că nu poate fi detectată nicio aparență de încălcare a acestei dispoziții și că acest aspect este în mod evident nefondat în conformitate cu art. 35 alineatul (3) și trebuie respins în conformitate cu art. 35 alineatul (4) din convenție. Recurenta invocă, de asemenea, încălcarea articolului 10 din convenție. Curtea constată că reclamanta nu a explicat în ce mod ar fi încălcat acest articol. Prin urmare, întrucât acest De asemenea, recurenta invocă încălcarea articolului 14 din Convenție, coroborat cu articolele 3, 4 și 10 din Convenție. Aceasta se plânge în special de atitudinea discriminatorie a autorităților universitare față de aceasta, bazată pe limbă și naționalitate. Potrivit recurentei, această atitudine ar fi determinat autoritățile menționate să o trateze diferit față de colegii săi cu o altă naționalitate. În plus, Comisia se plânge în această privință de condițiile dificile de muncă cu care a trebuit să se confrunte din cauza condițiilor materiale și pedagogice rele în care autoritățile menționate o puneau pentru exercitarea funcțiilor sale. Aceasta susține în special faptul că nu a avut o sală la dispoziția sa pentru a-și da cursurile sau pentru a da examenele studenților săi și eliminarea din biroul său. Având în vedere art. 14 din Convenție, Curtea amintește că acest articol nu a avut o existență independentă pe motiv că este valabil numai pentru dreptul și libertățile garantate de alte clauze normative Cu toate acestea, art. 14 din Convenție poate intra în joc chiar și fără încălcarea cerințelor lor și, în această măsură, are un domeniu de aplicare autonom. Pentru ca art. 14 să găsească o aplicare, este suficient ca faptele din litigiu să cadă sub incidența cel puțin uneia dintre clauzele menționate anterior (Thimmenos c. Grecia [GC], n 34369/97, CEDH-2000, § 40). Această condiție este îndeplinită în speță din moment ce faptele denunțate de recurentă se încadrează potențial în art. 3, 4 și 10 din Convenție. Curtea a declarat în mod vădit nefondat obiecțiile formulate în art. 3, 4 și 10 din Convenție, ea arată că faptele litigiului nu cad sub incidența cel puțin uneia dintre articolele menționate anterior. Prin urmare, acest litigiu este în mod evident nefondat în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție și trebuie declarat inadmisibil prin aplicarea articolului 35 alineatul (4). Recurenta invocă, de asemenea, încălcarea articolului 1 din Protocolul nr. 1 din Convenție, deoarece, în urma numirii sale în funcție de curs, efectele patrimoniale legate de aceasta nu i-au fost recunoscute retroactiv decât începând din 1989 și nu începând cu anul școlar 1979-80. Curtea arată că, printr-o hotărâre din 7 aprilie 1995, Consiliul de Stat a respins preteniile recurentei de a beneficia de tratament economic (remunerație) începând cu anul 1979-80, întrucât aceasta se referea la o perioadă anterioară exercitării efective a sarcinii de predare. În această privință, Consiliul de Stat a afirmat că restitutio in ðrum având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că recurenta, care nu are dreptul la restitutio in ïrum de efecte patrimoniale, nu se poate pretinde victimă a unei încălcări a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. Prin urmare, acest motiv este în mod evident nefondat și trebuie respins în conformitate cu art. 35 alineatele (3) și (4) din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, cu majoritate de voturi, declară cererea inadmisibilă. Doll J.-P. Costa Module Președinte

h

DEUXIÈME SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n

o

35793/97

présentée par Sonia DOUGAL

contre l’Italie

La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 24 juin 2003 en une chambre composée de

MM.

J.-P.

Costa

,

président

,

A.B.

Baka

,

Gaukur

Jörundsson

,

L.

Loucaides,

C.

Bîrsan

,

M.

Ugrekhelidze,

juges

,

M

me

M.

del Tufo,

juge

ad hoc

,

et

de

M

me

S. Dollé,

greffière de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite devant la Commission européenne des Droits de l’Homme le 22 mai 1996 et enregistrée le 25

avril

1997,

Vu l’article 5 § 2 du Protocole n

o

11 à la Convention, qui a transféré à la Cour la compétence pour examiner la requête,

Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par la requérante,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

La requérante, Sonia DOUGAL, est une ressortissante italienne, née à Rugby (Royaume-Uni) en 1944 et résidant à Fribourg (Suisse).

A.

Les circonstances de l’espèce

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.

Le 14 février 1984, le Conseil de l’Université de Macerata nomma la requérante rétroactivement (

ora

per allora

) sur un poste de professeur chargé de cours (

professore associato

) pour l’année scolaire 1979-80. Toutefois, par une décision du 14 août 1984, le Ministre de l’Enseignement et de la Recherche refusa de donner son autorisation à cette nomination (

nulla osta

).

Procédures principales

Première procédure

Le 28 septembre 1984, la requérante déposa un recours devant le tribunal administratif régional du Latium tendant à obtenir l’annulation de cette dernière décision. Par un jugement du 27 février 1985, dont le texte fut déposé au greffe le 3

juillet 1985, le tribunal rejeta la demande de la requérante.

A une date non précisée au courant de l’année 1986, la requérante interjeta appel devant le Conseil d’Etat. Par un arrêt du 14 avril 1989, dont le texte fut déposé au greffe le 10 juillet 1989, le Conseil d’Etat fit droit à la demande de la requérante reconnaissant la validité de sa nomination en qualité de chargée de cours à compter de l’année scolaire 1979-80. Le 9

janvier 1990, le Ministre de l’Enseignement et de la Recherche accorda rétroactivement l’autorisation relative à la nomination sollicitée limitée, toutefois, aux effets juridiques (

solo ai fini giuridici

). Le 27

février 1990, la requérante prit effectivement ses fonctions au sein de l’Université.

Par la suite, le 6 avril 1990, le Rectorat décida d’accorder à la requérante ledit poste pour l’année scolaire 1979-1980, avec effet du 24

janvier 1980 au 1

er

novembre 1980 et jusqu’à l’année scolaire suivant l’accomplissement de la troisième session du comité chargé de se prononcer sur l’habilitation des candidats à l’enseignement pour le poste de professeur associé (

terza tornata dei giudizi di idoneità a professore associato

).

Deuxième procédure

Le 23 juillet 1990, la requérante déposa un recours devant le tribunal administratif régional des Marches tendant à obtenir l’annulation de la décision ministérielle et des dispositions rectorales limitant les effets de l’arrêt du Conseil d’Etat à la seule reconnaissance des effets juridiques de sa nomination et excluant la reconnaissance des effets patrimoniaux s’y rapportant à compter du 24

janvier 1980. Par ailleurs, la requérante demanda l’annulation desdites dispositions rectorales car, de fait, elles lui accordaient le droit de déposer sa candidature uniquement à la troisième session dudit comité. Par conséquent, le Rectorat lui niait la possibilité de faire valoir sa participation à trois sessions, conditions requises pour accéder audit poste. En outre, la requérante sollicita une prolongation du temps imparti pour le dépôt de sa candidature à cette troisième session car le délai était échu le 30

octobre 1989, à savoir à une date antérieure à sa prise de fonctions.

A cet égard, l’Université proposa d’adopter des mesures permettant de régulariser la position de la requérante et sollicita l’accord du ministre. Par une décision du 28

mars 1991, notifiée à la requérante le 13 avril 1991, le ministre opposa un refus non motivé.

Le 14 juin 1991, la requérante déposa un nouveau recours devant le tribunal administratif régional des Marches tendant à obtenir l’annulation de cette décision.

Par un jugement du 7 avril 1993, dont le texte fut déposé au greffe le 22

octobre 1993, le tribunal se prononçant sur les deux recours joints ne fit droit qu’en partie à la demande de la requérante. Eu égard au second recours, le tribunal annula la décision du ministre du 28

mars 1991. Quant au premier recours, le tribunal refusa de reconnaître un droit au versement rétroactif des salaires et de certaines cotisations sociales à compter de l’année scolaire 1979-80 et ne reconnut le droit au versement des traitements que pour l’année scolaire 1989-90 à compter du 1

er

novembre

professeur associé

».

Le 19 avril 1994, le ministre interjeta appel du jugement devant le Conseil d’Etat. Le 2 mai 1994, la requérante interjeta appel incident. Le 10

mai 1994, la requérante déposa un autre recours devant le Conseil d’Etat afin de compléter la demande de l’appel incident. Les deux recours furent joints à l’appel principal.

Par un arrêt du 7 avril 1995, dont le texte fut déposé au greffe le 30

novembre 1995, le Conseil d’Etat rejeta l’appel formé par le ministre et fit droit aux demandes de la requérante ; il confirma son droit à participer auxdites sessions, reconnut son statut de chargée de cours dès le 1

er

novembre 1980 et son droit de percevoir les traitements à compter du 1

er

novembre 1989.

Eu égard aux deux premières procédures, le 30 mars 2000 la requérante mit en demeure le Recteur de l’Université de Macerata et le Ministre de l’Enseignement afin d’obtenir l’exécution des droits reconnus par l’arrêt du Conseil d’Etat du 10 juillet 1989, le jugement du tribunal administratif régional des Marches en date du 22 octobre 1993 et l’arrêt du Conseil d’Etat en date du 30 novembre 1995.

Troisième procédure

Par une décision du 18 avril 1996 le ministre n’autorisa la requérante à participer qu’à la deuxième session d’habilitation. A ce titre, il requit la production de documents dans un délai de trente jours. Cette décision fut notifiée à la requérante le 30 avril 1996.

Le 28 juin 1996, la requérante déposa un recours devant le tribunal administratif des Marches tendant à obtenir l’annulation de cette décision en raison de sa non conformité au jugement du Conseil d’Etat. Le même jour, la requérante présenta une demande tendant à ce que l’audience fût fixée.

Entre-temps, le 8 août 1996, le ministre modifia partiellement la décision contestée. La première audience fut fixée au 5 juillet 2000.

Quatrième procédure

Le 25 septembre 1996, la requérante déposa un nouveau recours devant le même tribunal, tendant à obtenir l’annulation de la décision du ministre du 8 août 1996 car elle estimait que la dernière décision du ministre, même modifiée, n’était qu’en partie conforme aux droits tels qu’ils avaient été reconnus par l’arrêt du Conseil d’Etat. La première audience fut fixée au 5

juillet 2000.

Cinquième procédure

Le 12 février 1997, le ministre prit un décret par lequel il entérina l’avis défavorable du comité refusant d’accorder à la requérante l’habilitation exigée pour être nommée audit poste. Le 21

février 1997 la décision fut notifiée à la requérante.

Le 5 mai 1997, la requérante déposa un recours devant le tribunal administratif des Marches tendant à obtenir l’annulation de la décision du ministre et l’avis du comité.

Le même jour, la requérante déposa une demande tendant à ce que l’audience fût fixée. La première audience fut fixée au 5 juillet 2000.

Procédures parallèles

Première procédure

Par un décret du 28 juillet 1990 le Ministre de l’enseignement décida d’inclure le poste sollicité par la requérante dans la liste des postes à pourvoir par concours.

Le 22 novembre 1990, la requérante déposa un recours devant le tribunal administratif régional du Latium, tendant à obtenir l’annulation dudit décret. A cet égard, la requérante faisait valoir un droit à ce que le poste lui fût réservé notamment en raison du recours encore pendant devant le tribunal administratif des Marches. La première audience se tint le 14 octobre 1992. Par un jugement avant dire droit, dont le texte fut déposé au greffe le 26 mai 1993, le tribunal ordonna à l’Université d’exécuter certaines mesures d’instruction. Par un jugement avant dire droit des 28 février et 6

mars

1996, dont le texte fut déposé au greffe le 27 mai 1996, le tribunal ordonna à la requérante de procéder à la notification du recours aux participants au concours (et notamment au candidat nommé le 3

octobre

1993 sur le poste sollicité à compter du 11

janvier 1992).

Le 23 septembre 1997 la requérante présenta une demande tendant à ce que l’audience fût fixée.

La requérante a produit un certificat du greffe attestant qu’à la date du 13

mars 2000, aucune audience n’avait encore été fixée.

Deuxième procédure

Le 18 octobre 1994, la requérante déposa un recours devant le tribunal administratif des Marches tendant à obtenir l’annulation de la décision du Recteur de l’Université et les actes s’y rapportant par lesquels il nomma pour l’année scolaire 1994-1995 une autre personne sur le poste sollicité.

Le même jour, la requérante présenta une demande tendant à ce que l’audience fût fixée. La première audience fut fixée au 5 juillet 2000.

Troisième procédure

Le 28 décembre 1994 la requérante déposa un autre recours devant le même tribunal tendant à obtenir, d’une part, l’annulation de la décision du Recteur de l’Université de Macerata prise après avis du conseil d’administration et, d’autre part, des actes préparatoires et subséquents par lesquels trois collaborateurs furent recrutés pour une durée déterminée sans qu’aucun ne fut rattaché, en qualité d’assistant, à son poste. Le même jour, la requérante présenta une demande tendant à ce que l’audience fût fixée. La première audience fût fixée au 5 juillet 2000.

GRIEFS

1.

La requérante se plaint de la durée de procédures juridictionnelles administratives. Elle invoque l’article 6 § 1 de la Convention.

2.

Elle se plaint également de la violation des articles 13, 3, 4, 10, 14 de la Convention ainsi que de la violation de l’article 1 du Protocole n

o

1.

EN DROIT

3.

Le premier grief de la requérante porte sur la durée des procédures litigieuses. Elle invoque l’article 6 § 1 de la Convention qui, en ses parties pertinentes, est ainsi libellé

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)

»

Le Gouvernement estime que la requérante n’a pas épuisé, conformément à l’article 35 § 1 de la Convention, les voies de recours internes étant donné l’entrée en vigueur de la loi n

o

89 du 24 mars 2001, dite «

loi Pinto

».

La requérante s’oppose a cette thèse.

La Cour note que selon la loi n

o

89 du 24 mars 2001 (dite «

loi Pinto

») les personnes ayant subi un dommage patrimonial ou non patrimonial peuvent saisir la cour d’appel compétente afin de faire constater la violation de la Convention européenne des Droits de l’Homme quant au respect du délai raisonnable de l’article 6 § 1, et demander l’octroi d’une somme à titre de satisfaction équitable.

La Cour rappelle avoir déjà constaté dans maintes décisions sur la recevabilité (voir, parmi d’autres,

Brusco c. Italie

(déc.), n

o

69789/01, CEDH 2001-IX, et

Giacometti et autres c. Italie

(déc.), n

o

34939/97, CEDH 2001-XII) que le remède introduit par la loi Pinto est un recours que le requérant doit tenter avant que la Cour ne se prononce sur la recevabilité de la requête et ce, quelle que soit la date d’introduction de la requête devant la Cour.

Ne décelant aucune circonstance qui amène à décider différemment dans le cas d’espèce, la Cour considère que cette partie de la requête doit être rejetée pour non-épuisement des voies de recours internes, en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention.

4.

La requérante invoque la violation de l’article 13 de la Convention en ce qui concerne l’inefficacité des recours internes.

A cet égard, la requête étant examinée sous l’angle de l’article 6 § 1, la Cour rappelle que, selon une jurisprudence constante de la Cour (affaire

Pizzetti

c. Italie

du 26

février 1993, série A 257-C), l’examen de l’affaire sous l’angle de l’article 13 ne s’impose pas car la partie de la requête relative à l’article 6 doit être rejetée pour non-épuisement des voies de recours internes, en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention.

5.

La requérante invoque également la violation de l’article 3 de la Convention.

Elle se plaint de ce que, en raison de la durée de ces procédures, elle aurait subi un état d’angoisse et de fatigue morale tout au long de la durée de celles-ci

; ces états auraient été accentués par l’attitude des autorités universitaires qui consista à rendre vains les jugements émis en sa faveur.

Quant à ce grief, la Cour observe qu’il n’a été relevé en l’espèce aucun traitement «

inhumain

» ou «

dégradant

» d’une certaine gravité, susceptible de tomber sous le coup de l’application de l’article 3 de la Convention au sens de la jurisprudence constante de la Cour. Elle estime que ce grief est manifestement mal fondé selon l’article 35 § 3 et doit être rejeté conformément à l’article 35 § 4 de la Convention.

6.

La requérante invoque également la violation de l’article 4 de la Convention.

En ce qui concerne la violation de l’article 4 de la Convention, la Cour constate que la requérante n’a pas expliqué en quoi il y aurait eu violation de cet article. Partant, ce grief n’étant pas étayé, la Cour estime qu’aucune apparence de violation de cette disposition ne peut être décelée et que ce grief est manifestement mal fondé selon l’article 35 § 3 et doit être rejeté conformément à l’article 35 § 4 de la Convention.

7.

La requérante invoque également la violation de l’article 10 de la Convention.

La Cour constate que la requérante n’a pas expliqué en quoi il y aurait violation de cet article. Partant, ce grief n’étant pas étayé, la Cour estime qu’aucune apparence de violation de cette disposition ne peut être décelée et que ce grief est manifestement mal fondé selon l’article 35 § 3 et doit être rejeté conformément à l’article 35 § 4 de la Convention.

8.

La requérante invoque également la violation de l’article 14 de la Convention, combiné avec les articles 3, 4 et 10 de la Convention.

Elle se plaint plus particulièrement de l’attitude discriminatoire des autorités universitaires à son égard, fondée sur la langue et la nationalité. Selon la requérante, cette attitude aurait conduit lesdites autorités à la traiter différemment par rapport à ses collègues ayant une autre nationalité

; par ailleurs, elle se plaint, à cet égard, des conditions de travail difficiles auxquelles elle dut faire face en raison tant des mauvaises conditions matérielles que pédagogiques dans lesquelles lesdites autorités la plaçaient pour l’exercice de ses fonctions. Elle allègue notamment le fait de ne pas avoir eu de salle à sa disposition pour donner ses cours ou faire passer les examens à ses étudiants et la suppression de son bureau.

Eu égard à l’article 14 de la Convention, la Cour rappelle que cet article n’a pas d’existence indépendante puisqu’il vaut uniquement pour la jouissance de droits et libertés garantis par les autres clauses normatives

de la Convention et de ses Protocoles. Cependant, l’article 14 de la Convention peut entrer en jeu même sans un manquement à leurs exigences et, dans cette mesure, possède une portée autonome. Pour que l’article 14 trouve à s’appliquer, il suffit que les faits du litige tombent sous l’empire de l’une au moins desdites clauses (

Thlimmenos c. Grèce

[GC], n

o

34369/97, CEDH-2000, § 40).

Cette condition se trouve remplie en l’espèce dès lors que les faits dénoncés par la requérante relèvent potentiellement des articles 3, 4 et 10 de la Convention. La Cour ayant déclaré manifestement mal fondés les griefs tiré des articles 3, 4 et 10 de la Convention, elle relève que les faits du litige ne tombent pas sous l’empire de l’une au moins desdits articles.

En conséquence, ce grief est manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention et doit être déclaré irrecevable par application de l’article 35 § 4.

9.

La requérante invoque également la violation de l’article 1 du Protocole n

o

1 de la Convention en ce que, suite à sa nomination en qualité de chargée de cours, les effets patrimoniaux s’y rapportant ne lui furent rétroactivement reconnus qu’à partir de 1989 et non à compter de l’année scolaire 1979-80.

La Cour relève que par un arrêt du 7 avril 1995 le Conseil d’Etat a rejeté les prétentions de la requérante à bénéficier du traitement économique (rémunération) à partir de l’année 1979-80 car elle se référait à une période antérieure à la prestation effective de la charge d’enseignement. A cet égard, le Conseil d’Etat a affirmé que

la

restitutio

in integrum

des effets patrimoniaux revient au fonctionnaire ayant effectué les prestations, ce qui n’est pas le cas de l’intéressée.

A la lumière de ce qui précède, la Cour estime que la requérante, n’ayant pas droit à la

restitutio

in integrum

des effets patrimoniaux, ne peut se prétendre victime d’une violation de l’article 1 du Protocole n

o

1 de la Convention.

Partant, ce grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté conformément à l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

Par ces motifs, la Cour, à la majorité,

Déclare

la requête irrecevable.

S.

Doll

É

J.-P.

Costa

Greffière

Président