AFFAIRE DERTLI ET AUTRES c. TURQUIE
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Exception préliminaire rejetée (délai de six mois);Violation de l'art. 6-1;Non-violation de l'art. 14;Dommage matériel - demande rejetée;Préjudice moral - constat de violation suffisant;Remboursement partiel frais et dépens - procédure de la Convention
AFFAIRE DERTLI ET AUTRES c. TURQUIE (CtEDO, 2003)
SECȚIUNEA PATRU
CAUZA
DERTLÎ ȘI ALȚII c. TURCIA
(Cererea nr. 45672/99)
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
24 iunie 2003
DEFINITIV
24/09/2003
Această hotărâre va deveni definitiv în condițiile prevăzute la articolul 44 § 2 din Convenție. Poate fi supusă unor corectări de formă.
În cauza Dertlî și alții c. Turcia,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secțiunea patru), în ședință din 3 iunie 2003 constituită în Cameră din:
Sir Nicolas Bratza, președinte,
M. Pellonpää,
Doamna E. Palm,
MM. R. Türmen,
M. Fischbach,
J. Casadevall,
S. Pavlovschi, judecători,
și M. O'Boyle, grefier de secție,
După ce a deliberat în camera de consiliu pe 3 iunie 2003,
Pronunță hotărârea care urmează, adoptată la acea dată:
PROCEDURA
La originea cauzei se află o cerere (nr. 45672/99) îndreptată împotriva Republicii Turcia și depusă de trei cetățeni ai acestui stat, MM. Emrah Dertlî, Mahir Karadayı și Hasan Atar ("reclamanții"), în fața Curții pe 2 decembrie 1998 în conformitate cu articolul 34 din Convenția de apărare a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale ("Convenția").
Reclamanții, care au beneficiat de asistență judiciară, sunt reprezentați de Doamna I.G. Kireckaya, avocat la Izmir. Guvernul turc ("Guvernul") nu a desemnat un agent pentru procedura din fața Curții.
Reclamanții susțineau în special că au fost victime ale unei încălcări a articolului 6 § 1 din Convenție, luată izolat, din cauza lipsei independenței și imparțialității curții de securitate a statului care i-a judecat și condamnat, și combinată cu articolul 14 din cauza unei pretinse discriminări.
La 4 iulie 2000, Curtea (prima secție) a hotărât comunicarea cerererii Guvernului.
Atât reclamanții cât și Guvernul au prezentat observații scrise cu privire la admisibilitate și pe fond.
La 1 noiembrie 2001, Curtea a modificat componența secțiunilor sale (articolul 25 § 1 din regulament). Cererea prezentă a fost alocată secțiunii patru astfel reorganizate (articolul 52 § 1).
Printr-o scrisoare din 9 octombrie 2002, Curtea a informat părțile că va decide, în aplicarea articolului 29 §§ 1 și 3 din Convenție, atât cu privire la admisibilitate cât și pe fond. A invitat de asemenea părțile să prezinte observații suplimentare pe fond și pe reclamanții să prezinte cererea de satisfacție echitabilă.
Printr-o scrisoare din 5 noiembrie 2002, Guvernul a prezentat observații suplimentare cu privire la admisibilitate.
La 25 decembrie 2002, reclamanții au transmis Curții observații suplimentare pe fond și cererea de satisfacție echitabilă.
Printr-o scrisoare din 4 februarie 2003, Guvernul a prezentat comentarii cu privire la cererile de satisfacție echitabilă.
PE PLAN FACTUAL
Reclamanții s-au născut respectiv în 1976, 1978 și 1977.
I. CIRCUMSTANȚELE CAUZEI
A. Reclamantul Emrah Dertlî
La 25 iunie 1996, reclamantul a fost arestat la ieșire din sediul Asociației Drepturilor Omului (IHD) și plasat sub urmărire.
La 1 iulie 1996, reclamantul a fost audiat de procurorul de pe lângă curtea de securitate a statului din Izmir care i-a reproșat că este membru al unei organizații armate ilegale, și anume TDP (Partidul Revoluționar al Turciei).
În aceeași zi, reclamantul a fost adus în fața judecătorului de instrucție care a ordonat plasarea sa în detenție preventivă.
Printr-un act de inculpare prezentat pe 4 iulie 1996, procurorul de pe lângă Republică, care i-a reproșat reclamantului că aparține unei organizații armate ilegale, a cerut aplicarea articolelor 168 § 2 din codul penal care pedepsește formarea de benzi armate susceptibile să comită delicte împotriva statului și articolul 5 din legea nr. 3713 privind lupta împotriva terorismului.
Printr-o sentință din 9 septembrie 1997, curtea de securitate a statului din Izmir, compusă din doi judecători civili și un judecător militar, a găsit reclamantul vinovat al infracțiunii prevăzute la articolele 168 § 2 din codul penal și articolul 5 din legea nr. 3713. L-a condamnat la o pedeapsă de zece ani de închisoare pe motiv că cu ocazia zilei de 1 mai, reclamantul a scris pe pereții caselor cu vopsea roșie și neagră: "Trăiască 1 mai, TDP", "Să ne manifestăm pe 1 mai pentru egalitate, libertate, justiție, Partidul Revoluției Turciei TDP", "Partidul Revoluției Turciei - să învingem sau să murim", "Să învingem sau să murim împotriva fascismului, să ne manifestăm pe 1 mai, TDP". În conformitate cu articolul 5 din legea nr. 3713, Curtea a majorat pedeapsa de închisoare cu jumătate. În aplicarea articolului 59 din codul penal privind circumstanțele atenuante, a condamnat reclamantul la o pedeapsă de doisprăzece ani și șase luni de închisoare.
Printr-o sentință din 28 mai 1998, pronunțată pe 10 iunie 1998, Curtea de Casație a respins recursul în casație introduc de reclamant.
B. Reclamanții Mahir Karadayı și Hasan Atar
La 4 septembrie 1996, reclamanții au fost plasați sub urmărire de direcția securității din Izmir.
La 5 septembrie 1996, au fost aduși în fața judecătorului de instrucție care a ordonat plasarea lor în detenție preventivă pentru apartenență la o organizație armată ilegală, TDP (Partidul Revoluționar al Turciei).
Printr-un act de inculpare prezentat pe 4 iulie 1996, procurorul de pe lângă curtea de securitate a statului din Izmir, care le-a reproșat reclamanților că aparțin unei organizații armate ilegale, a intentat acțiune penală împotriva lor pe baza articolelor 168 § 2 din codul penal și articolul 5 din legea nr. 3713.
Printr-o sentință din 9 septembrie 1997, curtea de securitate a statului din Izmir, compusă din doi judecători civili și un judecător militar, a găsit reclamanții vinovați de ajutorare și susținere a unei organizații ilegale, infracțiune pedepsită de articolul 169 din codul penal. I-a condamnat la o pedeapsă de trei ani de închisoare pe motiv că au "ajutat organizația în voie și cu vinovăție deplină". Apoi, în conformitate cu articolul 5 din legea nr. 3713, a majorat pedeapsa de închisoare cu jumătate. În fine, în aplicarea articolului 59 din codul penal, a redus această pedeapsă de închisoare la trei ani și nouă luni.
Printr-o sentință din 28 mai 1998, pronunțată pe 10 iunie 1998, Curtea de Casație a respins recursul în casație introduc de reclamanți.
II. DREPTUL ȘI PRACTICA INTERN RELEVANTE
Înainte de reforma din 18 iunie 1999, partea relevantă a articolului 143 din Constituție care reglementează organizarea judiciară a curților de securitate a statului era redactată după cum urmează:
"Se instituie curți de securitate a statului încărcate cu examinarea infracțiunilor comise împotriva Republicii – ale căror caracteristici sunt enunțate în Constituție –, împotriva integrității teritoriale a statului sau unității indivizibile a națiunii și împotriva ordinii libere și democratice, precum și a infracțiunilor care afectează direct securitatea internă sau externă a statului.
Curțile de securitate a statului sunt compuse dintr-un președinte, doi membri titulari, doi membri supleanți, un procuror și un număr suficient de substituți.
Președintele, un membru titular, un membru suplean și procurorul sunt aleși, conform procedurilor definite prin legi speciale, dintre judecătorii și procurorii Republicii de prim rang, un titular și un suplean dintre judecătorii militari de prim rang, și substitușii dintre procurorii Republicii și judecătorii militari.
Președinții și membrii titulari și supleanți (...) ai curților de securitate a statului sunt numiți pentru o durată de patru ani reînnoibilă.
Curtea de Casație cunoaște apelurile formulate împotriva hotărârilor date de curțile de securitate a statului (...)"
Legea nr. 4388 din 18 iunie 1999 privind înființarea curților de securitate a statului a modificat articolul 143 din Constituție, redactat după cum urmează:
"(...) Curțile de securitate a statului sunt compuse dintr-un președinte, doi membri titulari, un membru suplean, un procuror general al Republicii și un număr suficient de procurori ai Republicii.
Președintele, doi membri titulari, un membru suplean și procurorul general al Republicii sunt numiți dintre judecătorii și procurorii de prim rang, procurorii Republicii dintre procurorii altor ranguri, pentru patru ani, de către Consilul Superior al Judecătorilor și Procurorilor, conform procedurii definite în legea specială. Mandatul lor este reînnoibil (...)"
PE PLAN JURIDIC
I. PRIVIND PRESUPUSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 6 DIN CONVENȚIE
Reclamanții susțin încălcarea articolului 6 § 1 din Convenție în măsura în care cauza lor nu ar fi fost ascultată în mod echitabil de un tribunal independent și imparțial. Ei expun în această privință că un judecător militar, ale cărui independență față de superiorities militare nu este asigurată în corespundere, ședea în cadrul curții de securitate a statului din Izmir. Articolul 6 § 1 din Convenție care, în partea sa relevantă, citește după cum urmează:
"Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată în mod echitabil, în public și în termen rezonabil, de un tribunal independent și imparțial, stabilit prin lege, care va decide fie asupra contestărilor referitoare la drepturile și obligațiile sale de natură civilă, fie asupra temeinicului oricărei acuzații în materie penală îndreptate împotriva sa. (...)"
A. Cu privire la admisibilitate
Guvernul susține nerespectarea de către reclamanți a termenului de șase luni pentru introducerea cererrii, în conformitate cu articolul 35 din Convenție. Conform acestuia, termenul începe să curgă de la data la care curtea de securitate a statului a dat decizia, și anume pe 9 septembrie 1997.
Reclamanții se opun acestei teze a Guvernului.
Curtea reamintește că aceasta poate fi sesizată doar după epuizarea căilor de atac interne și în termen de șase luni de la data deciziei interne definitive.
Curtea consideră că decizia internă definitiv este sentința Curții de Casație, dată pe 28 mai 1998 și pronunțată pe 10 iunie 1998. Reclamantul a sesizat Curtea mai puțin de șase luni mai târziu, și anume pe 2 decembrie 1998. Ținând seama de cele de mai sus, Curtea consideră că cererea nu este tardivă în sensul articolului 35 § 1 din Convenție.
Ca urmare, Curtea respinge excepția preliminară a Guvernului.
Curtea estimează că, în lumina criteriilor care se desprind din jurisprudența sa (vezi în special Çıraklar c. Turcia, hotărâre din 28 octombrie 1998, Culegere de hotărâri și decizii 1998-VII), și ținând seama de ansamblul elementelor în posesia sa, acest motiv de plângere trebuie să fii supus unui examen pe fond. Constată de asemenea că acest motiv de plângere nu se lovește de nici un alt motiv de inadmisibilitate.
B. Cu privire la fond
Guvernul susține, în primul rând, că prezența unui magistrat militar în cadrul unui tribunal alături de judecători civili nu constituie, în sine, o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție. Pentru a susține argumentația sa, se referă la jurisprudența Curții (printre altele, hotărârile Engel și alții c. Olanda, 8 iunie 1976, seria A nr. 22, Belilos c. Elveția, 29 aprilie 1988, seria A nr. 132, și Campbell și Fell c. Regatul Unit, 28 iunie 1984, seria A nr. 80).
Guvernul susține de asemenea că prevederile constituționale care reglementează numirea judecătorilor și legea privind magistrații militari ședând în cadrul curților de securitate a statului, precum și garanțiile de care se bucură aceștia în exercitarea funcțiilor judiciare, sunt atare că aceste curți satisfac pe deplin cerința de independență și imparțialitate enunțată la articolul 6 § 1 din Convenție.
Guvernul observă de asemenea că pe 18 iunie 1999 s-a intervenit amendamentul constituțional privind articolul 143 din Constituție care reglementează componența curților de securitate a statului. Susține în special că, în urma acestui amendament, legea nr. 4390 prevede acum că funcțiile magistraților și procurorilor militari încetează pe 22 iunie 1999. Guvernul concluzionează că reclamanții nu pot avea interes juridic cu privire la plângerea lor bazată pe încălcarea articolului 6 § 1 din Convenție.
Reclamanții se opun tezei Guvernului. Referindu-se la cauza Incal c. Turcia (hotărâre din 9 iunie 1998, Culegere 1998-IV, § 72), susțin că curtea de securitate a statului în fața căreia au fost judecați și condamnați nu poate fi considerată un "tribunal independent și imparțial" în sensul articolului 6 § 1 din Convenție.
Curtea reamintește că, în hotărârile Incal și Çıraklar citate mai sus, a examinat deja plângeri similare cu cele ridicate în prezenta cauză. A remarcat în special că anumite caracteristici ale statutului judecătorilor militari ședând în cadrul curților de securitate a statului făceau independența și imparțialitatea acestora subiectul îndoielilor (hotărârea Incal citată mai sus, p. 1571, § 68). Ainsi, a subliniat că interesații erau militari continuând să aparțină armatei, deci puterii executive, că rămâneau supuși disciplinei militare și erau notați de armată în această privință, că desemnarea și numirea lor necesitau într-o mare măsură intervenția administrației și a armatei și, în fine, că mandatul lor ca judecător la curtea de securitate a statului era de patru ani și putea fi reînnoit.
Curtea, totuși, ia în considerare informațiile Guvernului conform cărora legislația turcă a fost amendată pentru a răspunde cerințelor Convenției. Cu toate acestea, precizează că sarcina sa se limitează la aprecierea circumstanțelor proprii acestei cauze; nu poate prin urmare să concluzioneze că o cauză nu mai prezintă interes juridic valid pentru reclamanți pe motiv că evoluții ar fi intervenit în legislația internă de la perioada relevantă (vezi Sadak și alții c. Turcia (nr. 1), nr. 29900/96, 29901/96, 29902/96 și 29903/96, § 38, CEDH 2001-VIII).
Îi revine, prin urmare, să cerceteze dacă interesații aveau în mod obiectiv motiv legitim să se teamă de lipsa independenței și imparțialității jurisdicției care i-a judecat (hotărârea Incal citată mai sus, p. 1572, § 70, și Çıraklar citată mai sus, p. 3072, § 38).
Sub această formă, Curtea nu vede nici un motiv să se abată de la concluzia la care a ajuns în ceea ce privește MM. Incal și Çıraklar, care, ca și reclamanții, erau cu amândoi civili. Este comprehensibil în prezenta cauză că reclamanții, care răspundeau în fața unei curți de securitate a statului pentru acuzații de apartenență și ajutorare și susținere a unei organizații ilegale, infracțiuni pedepsite de articolele 168 § 2 și 169 din codul penal, să se teamă să apară în fața judecătorilor dintre care făcea parte un ofițer de carieră aparținând magistraturii militare. Din acest motiv, puteau în mod legitim să se teamă că curtea de securitate a statului din Izmir ar fi fost indebitor ghidată de considerații străine naturii cauzei sale. Ca urmare, poate fi considerat că erau obiectiv justificate îndoielile hrănite de reclamanți cu privire la independența și imparțialitatea acestei jurisdicții (hotărârea Incal citată mai sus, p. 1573, § 72 in fine).
Ca urmare, Curtea concluzionează că, atunci când a judecat și condamnat reclamanții, curtea de securitate a statului din Izmir nu era un tribunal independent și imparțial în sensul articolului 6 § 1 din Convenție.
II. PRIVIND PRESUPUSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 14 DIN CONVENȚIE COMBINAT CU ARTICOLUL 6
Invocând articolul 14 din Convenție combinat cu articolul 6, reclamanții susțin că legislația turcă determină o discriminare între drepturile persoanelor plasate sub urmărire în procedura din fața curților de securitate a statului și cele din fața jurisdicțiilor penale ordinare. Articolul 14 din Convenție citește după cum urmează:
"Exercitarea drepturilor și libertăților recunoscute în (...) Convenție trebuie să fie asigurată fără nici o discriminare, în special pe motiv de sex, rasă, culoare, limbă, religie, opiniuni politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenența la o minoritate națională, avere, naștere sau orice altă situație."
Susținând că legea nr. 3842 are în principiu scopul de a pedepsi persoanele vinovate de infracțiuni teroriste și că orice persoană condamnată în baza acestei legi este supusă unui tratament mai puțin favorabil decât cel al dreptului comun, Guvernul subliniază că distincția litigioasă nu se aplică unor grupuri diferite de persoane, ci unor tipuri diferite de infracțiuni, în conformitate cu gravitatea pe care o recunoaște legiuitorul. Pentru a susține argumentația sa, se referă la jurisprudența Curții (printre altele, hotărârile Gerger c. Turcia [GC], nr. 24919/94, 8 iulie 1999, nepublicată, și Kjeldsen, Busk Madsen și Pedersen c. Danemarca, 7 decembrie 1976, seria A nr. 23).
Reclamanții nu ia poziție.
Curtea estimează că, în lumina criteriilor care se desprind din jurisprudența sa și ținând seama de ansamblul elementelor în posesia sa, nu vede nici un element care ar putea o duce la a concluziona că există o "discriminare" contrară Convenției. Ca urmare, nu a existat încălcare a articolului 14 din Convenție combinat cu articolul 6.
III. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUI 41 DIN CONVENȚIE
Conform articolului 41 din Convenție:
"Dacă Curtea declară că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor sale, și dacă dreptul intern al Părții Contractante nu permite decât parțial să se îndepărteze consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă."
A. Prejudiciu
Reclamanții Emrah Dertlî și Hasan Atar susțin că au suferit un prejudiciu material corespunzând unei pierderi de venit egală cu anii petrecuți sau ce vor fi petrecuți în închisoare și pe care o evaluează respectiv la 13.500 și 3.878 euro (EUR). De altfel, reclamantul Emrah Dertlî cere 40.000 EUR și ceilalți doi reclamanți 15.000 EUR pentru prejudiciu moral pe care ar fi suferit din cauza condamnării lor.
Guvernul estimează că sumele cerute de reclamanți sunt excesive și nejustificate, și ar echivala, dacă ar fi acordate, cu un îmbogățire fără titlu. Cât privește prejudiciul moral, Guvernul consideră că constatarea încălcării constituie o satisfacție echitabilă suficientă.
Cât privește prejudiciul material susținut, Curtea nu poate specula asupra rezultatului la care ar fi ajuns procedura în fața curții de securitate a statului dacă încălcarea Convenției nu ar fi avut loc. Nu este, prin urmare, loc pentru a acorda reclamanților o indemnizație pentru prejudiciu material (vezi Findlay c. Regatul Unit, hotărâre din 25 februarie 1997, Culegere 1997-I, p. 284, § 85).
Cu privire la despăgubirea prejudiciului moral, Curtea estimează că, în circumstanțele acestei cauze, constatarea încălcării constituie în sine o satisfacție echitabilă suficientă pentru prejudiciul moral susținut (hotărârea Çıraklar citată mai sus, § 49).
B. Cheltuieli și onorarii
Sub titlul cheltuielilor și honorariilor aferente reprezentării lor în fața autorităților turce și apoi în fața Curții, reclamanții cer în total, fără documente justificative, 8.500 EUR.
Guvernul consideră că cererea privind cheltuielile și honorarii nu este corespunzător documentată.
Pe baza elementelor în posesia sa, Curtea, pronunțând-se în echitate, acordă reclamanților reuniți 1.500 EUR, minus 630 EUR plătiți de Consilul Europei sub titlul asistență judiciare.
C. Dobânzi de întârziere
Curtea consideră că rata dobânzilor de întârziere trebuie să reflecte alegerea pe care a făcut-o de a adopta euro ca monedă de referință. Consideră potrivit să fixeze ca regulă generală că rata dobânzilor de întârziere de plată pe sumele datorite exprimate în euro trebuie să se bazeze pe rata dobânzii din facilitatea de creditare marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale (vezi Christine Goodwin c. Regatul Unit [GC], nr. 28957/95, § 124, CEDH 2002-VI).
DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,
Declară cererea admisibilă;
Afirmă că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție;
Afirmă că nu a existat o încălcare a articolului 14 din Convenție combinat cu articolul 6;
Afirmă că prezenta hotărâre constituie prin ea însăși o satisfacție echitabilă suficientă pentru prejudiciul moral susținut;
Declară:
a) că Statul defendent trebuie să verse reclamanților, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitiv în conformitate cu articolul 44 § 2 din Convenție, 1.500 EUR (o mie cinci sute euro) pentru cheltuieli și onorarii, minus 630 EUR (șase sute treizeci euro) percepuți sub titlul asistență judiciară, a se converti în lire turce la rata aplicabilă la data plății, plus orice sumă care poate fi datorată pentru taxa pe valoarea adăugată sau orice alte impozite applicable la momentul plății;
b) că din expirarea acelui termen și până la plată, suma va fi majorată cu o dobândă simplă egală cu rata dobânzii din facilitatea de creditare marginală a Băncii Centrale Europene, aplicabilă în perioada respectivă, majorată cu trei puncte procentuale;
Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru partea rămasă.
Întocmit în franceză, apoi comunicat în scris pe 24 iunie 2003 în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 din regulament.
Michael O'Boyle
Nicolas Bratza
Grefier
Președinte