Dertli și alții împotriva Turciei

La originea cauzei se află o cerere (nr. 45672/99) îndreptată împotriva Republicii Turcia și depusă de trei cetățeni ai acestui stat, MM. Emrah Dertlî, Mahir Karadayı și Hasan Atar ("reclamanții"), în fața Curții pe 2 decembrie 1998 în conformitate cu articolul 34 din Convenția de apărare a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale ("Convenția").

Reclamanții, care au beneficiat de asistență judiciară, sunt reprezentați de Doamna I.G. Kireckaya, avocat la Izmir. Guvernul turc ("Guvernul") nu a desemnat un agent pentru procedura din fața Curții.

Reclamanții susțineau în special că au fost victime ale unei încălcări a articolului 6 § 1 din Convenție, luată izolat, din cauza lipsei independenței și imparțialității curții de securitate a statului care i-a judecat și condamnat, și combinată cu articolul 14 din cauza unei pretinse discriminări.

La 4 iulie 2000, Curtea (prima secție) a hotărât comunicarea cerererii Guvernului.

Atât reclamanții cât și Guvernul au prezentat observații scrise cu privire la admisibilitate și pe fond.

La 1 noiembrie 2001, Curtea a modificat componența secțiunilor sale (articolul 25 § 1 din regulament). Cererea prezentă a fost alocată secțiunii patru astfel reorganizate (articolul 52 § 1).

Printr-o scrisoare din 9 octombrie 2002, Curtea a informat părțile că va decide, în aplicarea articolului 29 §§ 1 și 3 din Convenție, atât cu privire la admisibilitate cât și pe fond. A invitat de asemenea părțile să prezinte observații suplimentare pe fond și pe reclamanții să prezinte cererea de satisfacție echitabilă.

Printr-o scrisoare din 5 noiembrie 2002, Guvernul a prezentat observații suplimentare cu privire la admisibilitate.

La 25 decembrie 2002, reclamanții au transmis Curții observații suplimentare pe fond și cererea de satisfacție echitabilă.

Printr-o scrisoare din 4 februarie 2003, Guvernul a prezentat comentarii cu privire la cererile de satisfacție echitabilă.

La 25 iunie 1996, reclamantul a fost arestat la ieșire din sediul Asociației Drepturilor Omului (IHD) și plasat sub urmărire.

La 1 iulie 1996, reclamantul a fost audiat de procurorul de pe lângă curtea de securitate a statului din Izmir care i-a reproșat că este membru al unei organizații armate ilegale, și anume TDP (Partidul Revoluționar al Turciei).

În aceeași zi, reclamantul a fost adus în fața judecătorului de instrucție care a ordonat plasarea sa în detenție preventivă.

Printr-un act de inculpare prezentat pe 4 iulie 1996, procurorul de pe lângă Republică, care i-a reproșat reclamantului că aparține unei organizații armate ilegale, a cerut aplicarea articolelor 168 § 2 din codul penal care pedepsește formarea de benzi armate susceptibile să comită delicte împotriva statului și articolul 5 din legea nr. 3713 privind lupta împotriva terorismului.

Printr-o sentință din 9 septembrie 1997, curtea de securitate a statului din Izmir, compusă din doi judecători civili și un judecător militar, a găsit reclamantul vinovat al infracțiunii prevăzute la articolele 168 § 2 din codul penal și articolul 5 din legea nr. 3713. L-a condamnat la o pedeapsă de zece ani de închisoare pe motiv că cu ocazia zilei de 1 mai, reclamantul a scris pe pereții caselor cu vopsea roșie și neagră: "Trăiască 1 mai, TDP", "Să ne manifestăm pe 1 mai pentru egalitate, libertate, justiție, Partidul Revoluției Turciei TDP", "Partidul Revoluției Turciei - să învingem sau să murim", "Să învingem sau să murim împotriva fascismului, să ne manifestăm pe 1 mai, TDP". În conformitate cu articolul 5 din legea nr. 3713, Curtea a majorat pedeapsa de închisoare cu jumătate. În aplicarea articolului 59 din codul penal privind circumstanțele atenuante, a condamnat reclamantul la o pedeapsă de doisprăzece ani și șase luni de închisoare.

Printr-o sentință din 28 mai 1998, pronunțată pe 10 iunie 1998, Curtea de Casație a respins recursul în casație introduc de reclamant. B. Reclamanții Mahir Karadayı și Hasan Atar

La 4 septembrie 1996, reclamanții au fost plasați sub urmărire de direcția securității din Izmir.

La 5 septembrie 1996, au fost aduși în fața judecătorului de instrucție care a ordonat plasarea lor în detenție preventivă pentru apartenență la o organizație armată ilegală, TDP (Partidul Revoluționar al Turciei).

Printr-un act de inculpare prezentat pe 4 iulie 1996, procurorul de pe lângă curtea de securitate a statului din Izmir, care le-a reproșat reclamanților că aparțin unei organizații armate ilegale, a intentat acțiune penală împotriva lor pe baza articolelor 168 § 2 din codul penal și articolul 5 din legea nr. 3713.

Printr-o sentință din 9 septembrie 1997, curtea de securitate a statului din Izmir, compusă din doi judecători civili și un judecător militar, a găsit reclamanții vinovați de ajutorare și susținere a unei organizații ilegale, infracțiune pedepsită de articolul 169 din codul penal. I-a condamnat la o pedeapsă de trei ani de închisoare pe motiv că au "ajutat organizația în voie și cu vinovăție deplină". Apoi, în conformitate cu articolul 5 din legea nr. 3713, a majorat pedeapsa de închisoare cu jumătate. În fine, în aplicarea articolului 59 din codul penal, a redus această pedeapsă de închisoare la trei ani și nouă luni.

Printr-o sentință din 28 mai 1998, pronunțată pe 10 iunie 1998, Curtea de Casație a respins recursul în casație introduc de reclamanți.

Legea nr. 4388 din 18 iunie 1999 privind înființarea curților de securitate a statului a modificat articolul 143 din Constituție, redactat după cum urmează: "(...) Curțile de securitate a statului sunt compuse dintr-un președinte, doi membri titulari, un membru suplean, un procuror general al Republicii și un număr suficient de procurori ai Republicii. Președintele, doi membri titulari, un membru suplean și procurorul general al Republicii sunt numiți dintre judecătorii și procurorii de prim rang, procurorii Republicii dintre procurorii altor ranguri, pentru patru ani, de către Consilul Superior al Judecătorilor și Procurorilor, conform procedurii definite în legea specială. Mandatul lor este reînnoibil (...)"

Guvernul susține nerespectarea de către reclamanți a termenului de șase luni pentru introducerea cererrii, în conformitate cu articolul 35 din Convenție. Conform acestuia, termenul începe să curgă de la data la care curtea de securitate a statului a dat decizia, și anume pe 9 septembrie 1997.

Reclamanții se opun acestei teze a Guvernului.

Curtea reamintește că aceasta poate fi sesizată doar după epuizarea căilor de atac interne și în termen de șase luni de la data deciziei interne definitive.

Curtea consideră că decizia internă definitiv este sentința Curții de Casație, dată pe 28 mai 1998 și pronunțată pe 10 iunie 1998. Reclamantul a sesizat Curtea mai puțin de șase luni mai târziu, și anume pe 2 decembrie 1998. Ținând seama de cele de mai sus, Curtea consideră că cererea nu este tardivă în sensul articolului 35 § 1 din Convenție.

Ca urmare, Curtea respinge excepția preliminară a Guvernului.

Curtea estimează că, în lumina criteriilor care se desprind din jurisprudența sa (vezi în special Çıraklar c. Turcia, hotărâre din 28 octombrie 1998, Culegere de hotărâri și decizii 1998-VII), și ținând seama de ansamblul elementelor în posesia sa, acest motiv de plângere trebuie să fii supus unui examen pe fond. Constată de asemenea că acest motiv de plângere nu se lovește de nici un alt motiv de inadmisibilitate. B. Cu privire la fond

Guvernul susține, în primul rând, că prezența unui magistrat militar în cadrul unui tribunal alături de judecători civili nu constituie, în sine, o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție. Pentru a susține argumentația sa, se referă la jurisprudența Curții (printre altele, hotărârile Engel și alții c. Olanda, 8 iunie 1976, seria A nr. 22, Belilos c. Elveția, 29 aprilie 1988, seria A nr. 132, și Campbell și Fell c. Regatul Unit, 28 iunie 1984, seria A nr. 80).

Guvernul susține de asemenea că prevederile constituționale care reglementează numirea judecătorilor și legea privind magistrații militari ședând în cadrul curților de securitate a statului, precum și garanțiile de care se bucură aceștia în exercitarea funcțiilor judiciare, sunt atare că aceste curți satisfac pe deplin cerința de independență și imparțialitate enunțată la articolul 6 § 1 din Convenție.

Guvernul observă de asemenea că pe 18 iunie 1999 s-a intervenit amendamentul constituțional privind articolul 143 din Constituție care reglementează componența curților de securitate a statului. Susține în special că, în urma acestui amendament, legea nr. 4390 prevede acum că funcțiile magistraților și procurorilor militari încetează pe 22 iunie 1999. Guvernul concluzionează că reclamanții nu pot avea interes juridic cu privire la plângerea lor bazată pe încălcarea articolului 6 § 1 din Convenție.

Reclamanții se opun tezei Guvernului. Referindu-se la cauza Incal c. Turcia (hotărâre din 9 iunie 1998, Culegere 1998-IV, § 72), susțin că curtea de securitate a statului în fața căreia au fost judecați și condamnați nu poate fi considerată un "tribunal independent și imparțial" în sensul articolului 6 § 1 din Convenție.

Curtea reamintește că, în hotărârile Incal și Çıraklar citate mai sus, a examinat deja plângeri similare cu cele ridicate în prezenta cauză. A remarcat în special că anumite caracteristici ale statutului judecătorilor militari ședând în cadrul curților de securitate a statului făceau independența și imparțialitatea acestora subiectul îndoielilor (hotărârea Incal citată mai sus, p. 1571, § 68). Ainsi, a subliniat că interesații erau militari continuând să aparțină armatei, deci puterii executive, că rămâneau supuși disciplinei militare și erau notați de armată în această privință, că desemnarea și numirea lor necesitau într-o mare măsură intervenția administrației și a armatei și, în fine, că mandatul lor ca judecător la curtea de securitate a statului era de patru ani și putea fi reînnoit.

Curtea, totuși, ia în considerare informațiile Guvernului conform cărora legislația turcă a fost amendată pentru a răspunde cerințelor Convenției. Cu toate acestea, precizează că sarcina sa se limitează la aprecierea circumstanțelor proprii acestei cauze; nu poate prin urmare să concluzioneze că o cauză nu mai prezintă interes juridic valid pentru reclamanți pe motiv că evoluții ar fi intervenit în legislația internă de la perioada relevantă (vezi Sadak și alții c. Turcia (nr. 1), nr. 29900/96, 29901/96, 29902/96 și 29903/96, § 38, CEDH 2001-VIII).

Îi revine, prin urmare, să cerceteze dacă interesații aveau în mod obiectiv motiv legitim să se teamă de lipsa independenței și imparțialității jurisdicției care i-a judecat (hotărârea Incal citată mai sus, p. 1572, § 70, și Çıraklar citată mai sus, p. 3072, § 38).

Sub această formă, Curtea nu vede nici un motiv să se abată de la concluzia la care a ajuns în ceea ce privește MM. Incal și Çıraklar, care, ca și reclamanții, erau cu amândoi civili. Este comprehensibil în prezenta cauză că reclamanții, care răspundeau în fața unei curți de securitate a statului pentru acuzații de apartenență și ajutorare și susținere a unei organizații ilegale, infracțiuni pedepsite de articolele 168 § 2 și 169 din codul penal, să se teamă să apară în fața judecătorilor dintre care făcea parte un ofițer de carieră aparținând magistraturii militare. Din acest motiv, puteau în mod legitim să se teamă că curtea de securitate a statului din Izmir ar fi fost indebitor ghidată de considerații străine naturii cauzei sale. Ca urmare, poate fi considerat că erau obiectiv justificate îndoielile hrănite de reclamanți cu privire la independența și imparțialitatea acestei jurisdicții (hotărârea Incal citată mai sus, p. 1573, § 72 in fine).

Ca urmare, Curtea concluzionează că, atunci când a judecat și condamnat reclamanții, curtea de securitate a statului din Izmir nu era un tribunal independent și imparțial în sensul articolului 6 § 1 din Convenție. II. PRIVIND PRESUPUSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 14 DIN CONVENȚIE COMBINAT CU ARTICOLUL 6

Invocând articolul 14 din Convenție combinat cu articolul 6, reclamanții susțin că legislația turcă determină o discriminare între drepturile persoanelor plasate sub urmărire în procedura din fața curților de securitate a statului și cele din fața jurisdicțiilor penale ordinare. Articolul 14 din Convenție citește după cum urmează: "Exercitarea drepturilor și libertăților recunoscute în (...) Convenție trebuie să fie asigurată fără nici o discriminare, în special pe motiv de sex, rasă, culoare, limbă, religie, opiniuni politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenența la o minoritate națională, avere, naștere sau orice altă situație."

Susținând că legea nr. 3842 are în principiu scopul de a pedepsi persoanele vinovate de infracțiuni teroriste și că orice persoană condamnată în baza acestei legi este supusă unui tratament mai puțin favorabil decât cel al dreptului comun, Guvernul subliniază că distincția litigioasă nu se aplică unor grupuri diferite de persoane, ci unor tipuri diferite de infracțiuni, în conformitate cu gravitatea pe care o recunoaște legiuitorul. Pentru a susține argumentația sa, se referă la jurisprudența Curții (printre altele, hotărârile Gerger c. Turcia [GC], nr. 24919/94, 8 iulie 1999, nepublicată, și Kjeldsen, Busk Madsen și Pedersen c. Danemarca, 7 decembrie 1976, seria A nr. 23).

Reclamanții nu ia poziție.

Curtea estimează că, în lumina criteriilor care se desprind din jurisprudența sa și ținând seama de ansamblul elementelor în posesia sa, nu vede nici un element care ar putea o duce la a concluziona că există o "discriminare" contrară Convenției. Ca urmare, nu a existat încălcare a articolului 14 din Convenție combinat cu articolul 6.

Reclamanții Emrah Dertlî și Hasan Atar susțin că au suferit un prejudiciu material corespunzând unei pierderi de venit egală cu anii petrecuți sau ce vor fi petrecuți în închisoare și pe care o evaluează respectiv la 13.500 și 3.878 euro (EUR). De altfel, reclamantul Emrah Dertlî cere 40.000 EUR și ceilalți doi reclamanți 15.000 EUR pentru prejudiciu moral pe care ar fi suferit din cauza condamnării lor.

Guvernul estimează că sumele cerute de reclamanți sunt excesive și nejustificate, și ar echivala, dacă ar fi acordate, cu un îmbogățire fără titlu. Cât privește prejudiciul moral, Guvernul consideră că constatarea încălcării constituie o satisfacție echitabilă suficientă.

Cât privește prejudiciul material susținut, Curtea nu poate specula asupra rezultatului la care ar fi ajuns procedura în fața curții de securitate a statului dacă încălcarea Convenției nu ar fi avut loc. Nu este, prin urmare, loc pentru a acorda reclamanților o indemnizație pentru prejudiciu material (vezi Findlay c. Regatul Unit, hotărâre din 25 februarie 1997, Culegere 1997-I, p. 284, § 85).

Cu privire la despăgubirea prejudiciului moral, Curtea estimează că, în circumstanțele acestei cauze, constatarea încălcării constituie în sine o satisfacție echitabilă suficientă pentru prejudiciul moral susținut (hotărârea Çıraklar citată mai sus, § 49). B. Cheltuieli și onorarii

Sub titlul cheltuielilor și honorariilor aferente reprezentării lor în fața autorităților turce și apoi în fața Curții, reclamanții cer în total, fără documente justificative, 8.500 EUR.

Guvernul consideră că cererea privind cheltuielile și honorarii nu este corespunzător documentată.

Pe baza elementelor în posesia sa, Curtea, pronunțând-se în echitate, acordă reclamanților reuniți 1.500 EUR, minus 630 EUR plătiți de Consilul Europei sub titlul asistență judiciare. C. Dobânzi de întârziere

Curtea consideră că rata dobânzilor de întârziere trebuie să reflecte alegerea pe care a făcut-o de a adopta euro ca monedă de referință. Consideră potrivit să fixeze ca regulă generală că rata dobânzilor de întârziere de plată pe sumele datorite exprimate în euro trebuie să se bazeze pe rata dobânzii din facilitatea de creditare marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale (vezi Christine Goodwin c. Regatul Unit [GC], nr. 28957/95, § 124, CEDH 2002-VI). DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE, 1. Declară cererea admisibilă; 2. Afirmă că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție; 3. Afirmă că nu a existat o încălcare a articolului 14 din Convenție combinat cu articolul 6; 4. Afirmă că prezenta hotărâre constituie prin ea însăși o satisfacție echitabilă suficientă pentru prejudiciul moral susținut; 5. Declară: a) că Statul defendent trebuie să verse reclamanților, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitiv în conformitate cu articolul 44 § 2 din Convenție, 1.500 EUR (o mie cinci sute euro) pentru cheltuieli și onorarii, minus 630 EUR (șase sute treizeci euro) percepuți sub titlul asistență judiciară, a se converti în lire turce la rata aplicabilă la data plății, plus orice sumă care poate fi datorată pentru taxa pe valoarea adăugată sau orice alte impozite applicable la momentul plății; b) că din expirarea acelui termen și până la plată, suma va fi majorată cu o dobândă simplă egală cu rata dobânzii din facilitatea de creditare marginală a Băncii Centrale Europene, aplicabilă în perioada respectivă, majorată cu trei puncte procentuale; 6. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru partea rămasă. Întocmit în franceză, apoi comunicat în scris pe 24 iunie 2003 în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 din regulament. Michael O'Boyle Nicolas Bratza Grefier Președinte

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 45672/99) dirigée contre la République de Turquie et dont trois ressortissants de cet Etat, MM. Emrah Dertli, Mahir Karadayı et Hasan Atar (« les requérants »), ont saisi la Cour le 2 décembre 1998 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).

Les requérants, qui ont été admis au bénéfice de l’assistance judiciaire, sont représentés par M e I.G. Kireckaya, avocate à Izmir. Le gouvernement turc (« le Gouvernement ») n’a pas désigné d’agent pour la procédure devant la Cour.

Les requérants alléguaient notamment avoir été victimes d’une violation de l’article 6 § 1 de la Convention pris isolement, du fait du manque d’indépendance et d’impartialité de la cour de sûreté de l’Etat qui les avait jugés et condamnés, et combiné avec l’article 14 du fait d’une prétendue discrimination.

Le 4 juillet 2000, la Cour (première section) a décidé de communiquer la requête au Gouvernement.

Tant les requérants que le Gouvernement ont déposé des observations écrites sur la recevabilité et le bien-fondé de l’affaire.

Le 1 er novembre 2001, la Cour a modifié la composition de ses sections (article 25 § 1 du règlement). La présente requête a été attribuée à la quatrième section ainsi remaniée (article 52 § 1).

Par une lettre du 9 octobre 2002, la Cour a informé les parties qu’elle se prononcerait, en application de l’article 29 §§ 1 et 3 de la Convention, tant sur la recevabilité que sur le fond de la requête. Elle a également invité les parties à présenter leurs observations complémentaires sur le fond de l’affaire, et les requérants à présenter leur demande de satisfaction équitable.

Par une lettre du 5 novembre 2002, le Gouvernement a présenté ses observations complémentaires sur la recevabilité de l’affaire.

Le 25 décembre 2002, les requérants ont transmis à la Cour leurs observations complémentaires sur le fond de l’affaire ainsi que leur demande de satisfaction équitable.

Par une lettre du 4 février 2003, le Gouvernement a présenté ses commentaires sur les demandes de satisfaction équitable. EN FAIT

Les requérants sont nés respectivement en 1976, 1978 et 1977. I.

Le 25 juin 1996, le requérant fut arrêté à sa sortie des locaux de l’Association des Droits de l’Homme (IHD) et placé en garde à vue.

Le 1 er juillet 1996, le requérant fut entendu par le procureur de la République près la cour de sûreté de l’Etat d’Izmir qui lui reprocha d’être membre d’une organisation armée illégale, à savoir le TDP (Parti révolutionnaire de Turquie).

Le même jour, le requérant fut traduit devant le juge d’instruction qui ordonna sa mise en détention provisoire.

Par un acte d’accusation présenté le 4 juillet 1996, le procureur de la République, reprochant au requérant d’appartenir à une organisation armée illégale, requit l’application des articles 168 § 2 du code pénal réprimant la formation des bandes armées pouvant commettre des délits contre l’Etat et 5 de la loi n o 3713 relative à la lutte contre le terrorisme.

Par un jugement du 9 septembre 1997, la cour de sûreté de l’Etat d’Izmir, composée de deux juges civils et d’un juge militaire, déclara le requérant coupable de l’infraction visée aux articles 168 § 2 du code pénal et 5 de la loi n o 3713. Elle le condamna à une peine d’emprisonnement de dix ans au motif qu’à l’occasion du 1 er mai le requérant avait écrit sur les murs des maisons avec une peinture de couleur rouge et noire : « Vive le 1 er mai, TDP », « Manifestons le 1 er mai pour l’égalité, la liberté, la justice, Parti de la Révolution de la Turquie TDP », « Parti de la Révolution de la Turquie - vaincre ou mourir », « Vaincre ou mourir contre le fascisme, manifestons le 1 er mai, TDP ». Conformément à l’article 5 de la loi n o 3713, la cour augmenta la peine d’emprisonnement de moitié. En application de l’article 59 du code pénal concernant les circonstances atténuantes, elle condamna le requérant à une peine d’emprisonnement de douze ans et six mois.

Par un arrêt du 28 mai 1998, prononcé le 10 juin 1998, la Cour de cassation rejeta le pourvoi introduit par le requérant. B. Les requérants Mahir Karadayı et Hasan Atar

Le 4 septembre 1996, les requérants furent placés en garde à vue par la direction de la sûreté d’Izmir.

Le 5 septembre 1996, ils furent traduits devant le juge d’instruction qui ordonna leur mise en détention provisoire pour appartenance à une organisation armée illégale, le TDP (Parti révolutionnaire de Turquie).

Par un acte d’accusation présenté le 4 juillet 1996, le procureur de la République près la cour de sûreté de l’Etat d’Izmir, reprochant aux requérants d’appartenir à une organisation armée illégale, intenta une action pénale à leur encontre sur le fondement des articles 168 § 2 du code pénal et 5 de la loi n o 3713.

Par un jugement du 9 septembre 1997, la cour de sûreté de l’Etat d’Izmir, composée de deux juges civils et d’un juge militaire, déclara les requérants coupables d’aide et soutien à une organisation illégale, infraction réprimée par l’article 169 du code pénal. Elle les condamna à une peine d’emprisonnement de trois ans au motif qu’ils avaient « aidé l’organisation volontairement et délibérément ». Puis, conformément à l’article 5 de la loi n o 3713, elle augmenta la peine d’emprisonnement de moitié. Enfin, en application de l’article 59 du code pénal, elle réduisit cette peine d’emprisonnement à trois ans et neuf mois.

Par un arrêt du 28 mai 1998, prononcé le 10 juin 1998, la Cour de cassation rejeta le pourvoi introduit par les requérants. II.

La loi n o 4388 du 18 juin 1999 relative à l’instauration des cours de sûreté de l’Etat a modifié l’article 143 de la Constitution, ainsi libellé : « (...) Les cours de sûreté de l’Etat se composent d’un président, de deux membres titulaires, d’un membre suppléant, d’un procureur général de la République et d’un nombre suffisant de procureurs de la République. Le président, deux membres titulaires, un membre suppléant et le procureur général de la République sont nommés parmi les juges et les procureurs de premier rang, les procureurs de la République parmi les procureurs d’autres rangs, pour quatre ans, par le Haut Conseil des juges et des procureurs, selon la procédure définie dans la loi spéciale. Leur mandat est renouvelable (...) » EN DROIT I.

Le Gouvernement plaide le non-respect par les requérants du délai de six mois pour introduire leur requête, conformément à l’article 35 de la Convention. D’après lui, ce délai commence à courir à partir de la date à laquelle la cour de sûreté de l’Etat a rendu sa décision, à savoir le 9 septembre 1997.

Les requérants s’opposent à la thèse du Gouvernement.

La Cour rappelle qu’elle ne peut être saisie qu’après épuisement des voies de recours internes et dans un délai de six mois à partir de la date de la décision interne définitive.

La Cour considère que la décision interne définitive est l’arrêt de la Cour de cassation, rendu le 28 mai 1998 et prononcé le 10 juin 1998. Le requérant a saisi la Cour moins de six mois plus tard, à savoir le 2 décembre 1998. Au vu de ce qui précède, la Cour considère que la requête n’est pas tardive au sens de l’article 35 § 1 de la Convention.

Partant, la Cour rejette l’exception préliminaire du Gouvernement.

La Cour estime qu’à la lumière des critères qui se dégagent de sa jurisprudence (voir notamment Çıraklar c. Turquie , arrêt du 28 octobre 1998, Recueil des arrêts et décisions 1998-VII), et compte tenu de l’ensemble des éléments en sa possession, ce grief doit faire l’objet d’un examen au fond. Elle constate en outre que ce grief ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. B. Sur le fond

Le Gouvernement fait valoir, dans un premier temps, que la présence d’un magistrat militaire au sein d’un tribunal aux côtés de juges civils ne constitue pas, en soi, une violation de l’article 6 § 1 de la Convention. A l’appui de son argumentation, il se réfère à la jurisprudence de la Cour (entre autres, les arrêts Engel et autres c. Pays Bas , 8 juin 1976, série A n o 22, Belilos c. Suisse , 29 avril 1988, série A n o 132, et Campbell et Fell c. Royaume-Uni , 28 juin 1984, série A n o 80).

Le Gouvernement fait également valoir que les dispositions constitutionnelles régissant la nomination des juges et la loi relative aux magistrats militaires siégeant au sein des cours de sûreté de l’Etat ainsi que les garanties dont ces derniers jouissent dans l’exercice de leurs fonctions judiciaires sont telles que ces cours satisfont pleinement à l’exigence d’indépendance et d’impartialité énoncée à l’article 6 § 1 de la Convention.

Le Gouvernement fait observer en outre que le 18 juin 1999 est intervenu l’amendement constitutionnel relatif à l’article 143 de la Constitution régissant la composition des cours de sûreté de l’Etat. Il fait notamment valoir que, suite à cet amendement, la loi n o 4390 dispose désormais que les fonctions des magistrats et procureurs militaires prennent fin le 22 juin 1999. Le Gouvernement en conclut que les requérants ne peuvent disposer d’un intérêt juridique quant à leur grief tiré de la violation de l’article 6 § 1 de la Convention.

Les requérants s’opposent à la thèse du Gouvernement. Se référant à l’affaire Incal c. Turquie (arrêt du 9 juin 1998, Recueil 1998-IV, § 72), ils soutiennent que la cour de sûreté de l’Etat devant laquelle ils ont été jugés et condamnés ne peut passer pour un « tribunal indépendant et impartial » au sens de l’article 6 § 1 de la Convention.

La Cour rappelle que, dans les arrêts Incal et Çıraklar précités, elle a déjà examiné des griefs similaires à ceux soulevés dans la présente affaire. Elle a notamment relevé que certaines caractéristiques du statut des juges militaires siégeant au sein des cours de sûreté de l’Etat rendaient leur indépendance et leur impartialité sujettes à caution (arrêt Incal précité, p. 1571, § 68). Elle a ainsi souligné que les intéressés étaient des militaires continuant d’appartenir à l’armée, donc au pouvoir exécutif, qu’ils restaient soumis à la discipline militaire et faisaient l’objet de notations par l’armée à cet égard, que leurs désignation et nomination requéraient pour une large part l’intervention de l’administration et de l’armée et qu’enfin, leur mandat comme juge à la cour de sûreté de l’Etat était de quatre ans et pouvait se voir renouvelé.

La Cour, cependant, prend en considération les renseignements du Gouvernement selon lesquels la législation turque a été amendée de manière à répondre aux exigences de la Convention. Toutefois, elle précise que sa tâche se limite à l’appréciation des circonstances propres à l’espèce ; elle ne saurait donc être appelée à conclure qu’une affaire ne présente plus un intérêt juridique valable pour les requérants au motif que des développements seraient survenus dans la législation interne depuis l’époque pertinente (voir Sadak et autres c. Turquie (n o 1) , n os 29900/96, 29901/96, 29902/96 et 29903/96, § 38, CEDH 2001-VIII).

Il lui incombe dès lors de rechercher si les intéressés avaient objectivement un motif légitime de redouter un manque d’indépendance et d’impartialité de la part de la juridiction qui les jugeait (arrêt Incal précité, p. 1572, § 70, et Çıraklar précité, p. 3072, § 38).

A cet égard, la Cour ne voit aucune raison de s’écarter de la conclusion à laquelle elle est parvenue en ce qui concerne MM. Incal et Çıraklar, qui, comme les requérants, étaient tous deux des civils. Il est compréhensible dans la présente affaire que les requérants, qui répondaient devant une cour de sûreté de l’Etat des chefs d’accusation d’appartenance et d’aide et soutien à une organisation illégale, infractions réprimées par les articles 168 § 2 et 169 du code pénal, aient redouté de comparaître devant des juges parmi lesquels figurait un officier de carrière appartenant à la magistrature militaire. De ce fait, ils pouvaient légitimement craindre que la cour de sûreté de l’Etat d’Izmir se laissât indûment guider par des considérations étrangères à la nature de sa cause. Partant, on peut considérer qu’étaient objectivement justifiés les doutes nourris par les requérants quant à l’indépendance et à l’impartialité de cette juridiction (arrêt Incal précité, p. 1573, § 72 in fine ).

Partant, la Cour conclut que, lorsqu’elle a jugé et condamné les requérants, la cour de sûreté de l’Etat d’Izmir n’était pas un tribunal indépendant et impartial au sens de l’article 6 § 1 de la Convention. II. SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 14 DE LA CONVENTION COMBINÉ AVEC L’ARTICLE 6

Invoquant l’article 14 de la Convention combiné avec l’article 6, les requérants font valoir que la législation turque entraîne une discrimination entre les droits des personnes gardées à vue dans la procédure devant les cours de sûreté de l’Etat et celles devant les juridictions pénales ordinaires. L’article 14 de la Convention se lit ainsi : « La jouissance des droits et libertés reconnus dans la (...) Convention doit être assurée, sans distinction aucune, fondée notamment sur le sexe, la race, la couleur, la langue, la religion, les opinions politiques ou toutes autres opinions, l’origine nationale ou sociale, l’appartenance à une minorité nationale, la fortune, la naissance ou toute autre situation. »

Faisant valoir que la loi n o 3842 a en principe pour but de sanctionner les personnes coupables d’infractions terroristes et que toute personne condamnée en vertu de cette loi est soumise à un traitement moins favorable que celui du droit commun, le Gouvernement souligne que la distinction litigieuse ne s’applique pas à différents groupes de personnes mais à différents types d’infractions, selon la gravité que leur reconnaît le législateur. A l’appui de son argumentation, il se réfère à la jurisprudence de la Cour (entre autres, les arrêts Gerger c. Turquie [GC], n o 24919/94, 8 juillet 1999, non publié, et Kjeldsen, Busk Madsen et Pedersen c. Danemark , 7 décembre 1976, série A n o 23).

Les requérants ne se prononcent pas.

La Cour estime qu’à la lumière des critères qui se dégagent de sa jurisprudence et compte tenu de l’ensemble des éléments en sa possession, elle ne voit là aucun élément de nature à la conduire à conclure à l’existence d’une « discrimination » contraire à la Convention. Partant, il n’y a pas eu violation de l’article 14 de la Convention combiné avec l’article 6. III.

Les requérants Emrah Dertli et Hasan Atar allèguent avoir subi un préjudice matériel correspondant à un manque à gagner équivalant aux années passées ou à passer en prison et qu’ils évaluent respectivement à 13 500 et 3 878 euros (EUR). Par ailleurs, le requérant Emrah Dertli réclament 40 000 EUR et les deux autres requérants 15 000 EUR, au titre du préjudice moral qu’ils auraient subi en raison de leur condamnation.

Le Gouvernement estime que les sommes réclamées par les requérants sont excessives et injustifiées, et équivaudraient, si elles étaient accordées, à un enrichissement sans cause. Quant au préjudice moral, le Gouvernement considère que le constat de violation constitue une satisfaction équitable suffisante.

Quant au dommage matériel allégué, la Cour ne saurait spéculer sur le résultat auquel la procédure devant la cour de sûreté de l’Etat aurait abouti si l’infraction à la Convention n’avait pas eu lieu. Il n’y a donc pas lieu d’accorder aux requérants une indemnité pour dommage matériel (voir Findlay c. Royaume-Uni , arrêt du 25 février 1997, Recueil 1997-I, p. 284, § 85)

Pour ce qui est du dédommagement du préjudice moral, la Cour estime que, dans les circonstances de l’espèce, le constat de violation constitue en soi une satisfaction équitable suffisante pour le préjudice moral allégué (arrêt Çıraklar précité, § 49). B. Frais et dépens

Au titre des frais et dépens afférents à leur représentation devant les autorités turques puis devant la Cour, les requérants réclament au total, sans justificatifs à l’appui, 8 500 EUR.

Le Gouvernement considère que la demande relative aux frais et dépens n’est pas dûment documentée.

Sur la base des éléments en sa possession, la Cour, statuant en équité, accorde aux requérants réunis 1 500 EUR, moins les 630 EUR versés par le Conseil de l’Europe au titre de l’assistance judiciaire. C. Intérêts moratoires

La Cour considère que le taux des intérêts moratoires doit refléter le choix qu’elle a fait d’adopter l’euro comme monnaie de référence. Elle juge approprié de fixer comme règle générale que le taux des intérêts moratoires à payer sur les montants dus exprimés en euros doit être basé sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage (voir Christine Goodwin c. Royaume-Uni [GC], n o 28957/95, § 124, CEDH 2002-VI). PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable ; 2. Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention ; 3. Dit qu’il n’y a pas eu violation de l’article 14 de la Convention combiné avec l’article 6 ; 4. Dit que le présent arrêt constitue par lui-même une satisfaction équitable suffisante pour le préjudice moral allégué ; 5. Dit a) que l ’ Etat défendeur doit verser aux requérants, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, 1 500 EUR (mille cinq cents euros) pour frais et dépens, moins les 630 EUR (six cent trente euros) perçus au titre de l’assistance judiciaire, à convertir en livres turques au taux applicable à la date du règlement, plus tout montant pouvant être dû au titre de la taxe sur la valeur ajoutée ou toutes autres charges fiscales exigibles au moment du versement ; b) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ce montant sera à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne, applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 6. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 24 juin 2003 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Michael O’Boyle Nicolas Bratza Greffier Président