AFFAIRE DEMIRTAS c. TURQUIE (N° 2)

AFFAIRE DEMIRTAS c. TURQUIE (N° 2) (CtEDO, 2003)

Secțiunea a treia din Convenție (n 2) c. TURCIA (solicitarea nr. 37452/97) HOTĂRÂREA STRASBURG 16 octombrie 2003 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. În cauza Demirtaș (n 2) c. Turcia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (în secțiunea a patra), care se află într-o cameră compusă din dnii Res președinte Caflisch Kūris Türmen Hedigan H.S. Greve Traja, judecători și ale domnului V. Berger, grefier de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 25 septembrie 2003, se pronunță la hotărâre că, adoptat la această dată procedural La la originea cauzei se află o cerere (n 37452/97) îndreptată împotriva Republicii Turcia și al cărei resortisant al acestui stat, domnul Nurettin Demirtaș ( La 23 iulie 1997, în temeiul fostului articol 25 din Convenția de salvgardare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale, reclamantul este reprezentat de domnul N. Terzi, avocat la Izmir. Guvernul turc ( La 31 august 1999, Curtea (prima secțiune) a declarat cererea parțial inadmisibilă și a decis să comunice restul cererii guvernului. Prin scrisoarea din 18 noiembrie 2002, Curtea a informat părțile că se va pronunța, în temeiul articolului 29 alineatul (1) și al articolului 3 din Convenție, atât cu privire la admisibilitate, cât și la fondul cererii. La 24 iunie 1993, a fost arestat de poliție și reținut la 2 iulie 1993. La 11 octombrie 1995, Curtea de Securitate de la . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Prin hotărârea din 23 ianuarie 1997, pronunțată la 29 ianuarie 1997, Curtea de Casație a confirmat hotărârea de primă instanță. II. DREPTUL ȘI PRACTICA INTERNE PERTINENTE 10. Dreptul și practica internă relevantă sunt descrise în Hotărârile Özel c. Turcia 4339/98, § 20-21, 7 noiembrie 2002) și Özdemir c. Turcia 59659/00, § 21-22, 6 februarie 2003). PRIVIND VIOLAȚIA ÎNCHEIATĂ DE LA ARTICOLUL 6 ALINEATUL (1) DIN CONVENȚIE 11. Reclamantul susține că instanța de securitate a statului care a judecat și condamnat nu constituie o instanță de drept și independentă care i-a putut garanta un proces echitabil din cauza prezenței unui judecător militar în cadrul său. Pe de altă parte, în observațiile sale scrise trimise la 7 februarie 2000, el se plânge că a fost condamnat pe baza unor dovezi obținute ulterior acuzației sale, de faptul că nu a beneficiat de asistență juridică din partea unui avocat în timpul custodiei sale și de faptul că nu a beneficiat de timpul și de facilitățile necesare pentru pregătirea apărării sale. Acesta declară, de asemenea, că nu a putut exercita o cale de atac împotriva arestării sale. El vede o încălcare a articolului 6 alineatul (1) și a articolului 3 litera (b) și a articolului 3 litera (c) din Convenție care, în părțile sale relevante, se citește astfel Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată în mod echitabil, public (...) de către o instanță independentă și imparțială (...) care va decide... dacă orice acuzație în materie penală îndreptată împotriva ei (...) Orice acuzat are dreptul, printre altele, la (...) de a dispune de timpul și facilitățile necesare pentru pregătirea apărării sale. să se apere pe sine însuși sau să aibă acces la un apărător ales de el și, în cazul în care acesta nu are mijloacele de a plăti un apărător, să poată fi asistat gratuit de un avocat din oficiu, atunci când interesele justiției la În ceea ce privește litigiul reclamantului întemeiat pe lipsa de independență și de imparțialitate a instanței de securitate a statului, guvernul ridică o excepție preliminară bazată pe neobosirea căilor de atac interne. În acest sens, acesta susține că reclamantul nu a invocat articolele relevante ale Convenției în fața Curții de Securitate a statului. În sprijinul argumentației sale, se face trimitere la jurisprudența Curții (a se vedea, printre altele, Carcot c. Franța, Hotărârea din 19 martie 1991, seria A n 200 și Ahmet Sadnak c. Grecia, Hotărârea din 15 noiembrie 1996, Recuperarea hotărârilor și deciziilor 1996 V). 13. Reclamantul contestă argumentele guvernului. 14. Curtea reamintește că a respins o excepție similară în cauza Özel c. Turcia (hotărârea menționată anterior, punctul 25). Comisia nu percepe niciun motiv de derogare de la concluzia sa anterioară și, prin urmare, respinge excepția guvernului. 15. Curtea apreciază, având în vedere criteriile care decurg din jurisprudența sa (a se vedea, în special, Hotărârea T-raklar c. Turcia, Hotărârea din 28 octombrie 1998, Rec., 1998, VII) și ținând cont de ansamblul elementelor aflate în posesia sa, că acest spătarul trebuie să facă obiectul unei examinări pe fond. În plus, aceasta constată că acesta nu se confruntă cu niciun alt motiv de nerespectare a termenului de șase luni. Cu privire la celelalte obiecții întemeiate pe art. 6 alin. (1) și (3) lit. (b) și (c) din Convenția 16. Guvernul pledează în favoarea acestei părți a cererii de nerespectare a termenului de șase luni. 17. Curtea arată că obiecțiunile invocate de reclamant nu au fost prezentate spre examinare la data de 23 iulie 1997. Aceaceasta este o cauză a noilor obiecții formulate, ca atare, pentru prima dată de reclamant în observațiile sale privind admisibilitatea și temeinicia cererii, pe care le-a adresat la data de 7 Februarie 2000. Or, Curtea amintește că decizia internă definitivă în cazul de față a fost pronunțată la 29 ianuarie 1997 de Curtea de Casație. Prin urmare, prezentarea acestei părți a respondenței și că aceasta trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 alineatele (1) și (4) din Convenție. Pe fond 18. Curtea a tratat în repetate rânduri cauze care ridică probleme similare celor din cazul de față și a constatat încălcarea articolului 6 alineatul (1) din convenție (a se vedea Özel , citată anterior, §§ 33-34, și Özdemir , citată anterior, §§§ 36). Curtea a examinat prezenta cauză și consideră că Ön a furnizat niciun fapt sau argument care ar putea conduce la o concluzie diferită în cazul de față. Aceasta constată că este de înțeles că reclamantul, care răspundea în fața unei instanțe de securitate din statul membru în cauză prevăzute și reprimate de Codul penal, s-a temut să nu se prezinte în fața judecătorilor printre care se număra un ofițer de carieră care aparținea magistraturii militare. Din acest motiv, el putea să se teamă în mod legitim că instanța de securitate a statului se va lăsa ghidată în mod nejustificat de considerații străine naturii cauzei sale. Prin urmare, se poate considera că În fine, Curtea concluzionează că, atunci când l-a judecat și l-a condamnat pe solicitant, instanța de securitate a statului membru nu era o instanță independentă și imparțială în sensul articolului 6 alineatul (1). III. PRIVIND LIMITAREA ARTICOLULUI 41 DIN CONVENȚIE 21. În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite d ă ț ii t ă ț ii t ă ț ii t ă ț ii t ă ț ii t ă ț ii t ă ț ii t ă ț ii t ă ț ii t ă ț ii , Curtea acordă părții care a încălcat-o, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Reclamantul susține că a suferit un prejudiciu material și moral pe care îl are în valoare de 28 000 EUR 23. Guvernul contestă aceste pretenții. 24. În ceea ce privește prejudiciul material pretins, Curtea nu ar putea specula asupra rezultatului la care procedura în fața Curții de Securitate de la Ö Õ ï ar fi dus dacă nu ar fi avut loc încălcarea Convenției Õ. Prin urmare, nu este necesar să se acorde reclamantului o despăgubire în acest sens (a se vedea Findlay c. Regatul Unit, Hotărârea din 25 februarie 1997, Rec., 1997-I, p. 284, § 85 25). În ceea ce privește prejudiciul moral, Curtea consideră că, în circumstanțele din speță, constatarea încălcării constituie, în sine, o satisfacție echitabilă suficientă (de exemplu, glazură, citată anterior, p. 3074, § 49). Cheltuieli și cheltuieli de judecată 26. Reclamantul solicită, de asemenea, 3 000 EUR pentru cheltuielile și cheltuielile suportate în fața Comisiei și a Curții. Reclamantul nu furnizează nicio justificare. 27. Guvernul contestă aceste pretenții. 28. Având în vedere elementele aflate în posesia sa și jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră rezonabilă suma de 2 000 EUR minus 625,05 EUR plătiți de Consiliul Europei pentru asistență judiciară. Interese moratorii 29. Curtea consideră că este oportun să se bazeze rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. PE CES MOTIVE, CURȚA Declară, în unanimitate, cererea admisibilă în ceea ce privește motivul lipsei de independență și de imparțialitate a instanței de securitate a statului ÕIzmir și inadmisibilă pentru surplusul menționat , în unanimitate, că a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție din cauza lipsei de independență și de imparțialitate a Curții de Siguranță de la . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 alin. (2) din Convenție, 2 000 EUR (două mii de euro) minus 625,05 EUR (șase sute douăzeci și cinci de euro și cinci de cenți) încasate pentru asistență judiciară, pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată, plus orice sumă care poate fi datorată în temeiul taxei pe valoarea adăugată sau orice alte cheltuieli fiscale datorate în momentul plății, care trebuie convertită în cărți turcești la rata aplicabilă la data regulamentului de la data expirării termenului menționat și până la data de plată, această sumă va crește de la o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale, în unanimitate, cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Adoptată în limba franceză și apoi comunicată în scris la 16 octombrie 2003 în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Vincent Berger Georg Ress Modululer Președinte

TROISIÈME SECTION

AFFAIRE

DEMİRTAȘ (n

o

2) c. TURQUIE

(Requête n

o

37452/97)

ARRÊT

STRASBOURG

16 octobre 2003

Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article

44 §

2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.

En l’affaire Demirtaș (n

o

2) c. Turquie,

La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant en une chambre composée de

:

MM.

G.

Ress

,

président

,

L.

Caflisch

,

P.

Kūris

,

R.

Türmen

,

J.

Hedigan

,

M

me

H.S.

Greve

,

M.

K.

Traja,

juges

,

et de M. V.

Berger,

greffier de section

,

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 25

septembre 2003,

Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n

o

37452/97) dirigée contre la République de Turquie et dont un ressortissant de cet Etat, M.

Nurettin Demirtaș («

le requérant

»), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme («

la Commission

») le 23 juillet 1997 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales («

la Convention

»).

2.

Le requérant est représenté par M

e

M. N. Terzi, avocat à Izmir. Le gouvernement turc («

le Gouvernement

») n’a pas désigné d’agent dans la procédure devant la Cour.

3.

Le 31 août 1999, la Cour (première section) a déclaré la requête partiellement irrecevable et a décidé de communiquer le restant de la requête au Gouvernement.

4.

Par une lettre du 18 novembre 2002, la Cour a informé les parties qu’elle se prononcerait, en application de l’article 29 §§ 1 et 3 de la Convention, tant sur la recevabilité que sur le fond de la requête.

EN FAIT

I.

LES CIRCONSTANCES DE L’ESPÈCE

5.

Le requérant, né en 1972, était détenu à la maison d’arrêt de Buca lors de l’introduction de la requête.

6.

Le 24 juin 1993, il fut arrêté par la police et placé en garde à vue.

7.

Le 2 juillet 1993, il fut placé en détention provisoire. Il lui était reproché d’être le responsable d’Izmir de la section jeunesse du PKK.

8.

Le 11 octobre 1995, la cour de sûreté de l’Etat d’Izmir, composée de deux juges civils et d’un juge militaire ayant le grade de capitaine, déclara le requérant coupable d’infraction au regard des articles

168 du code pénal et 5

de la loi n

o

3713 relative à la lutte contre le terrorisme. Elle le condamna en conséquence à une peine de dix-huit ans et neuf mois d’emprisonnement.

9.

Par un arrêt du 23 janvier 1997, prononcé le 29 janvier 1997, la Cour de cassation confirma l’arrêt de première instance.

II.

LE DROIT ET LA PRATIQUE INTERNES PERTINENTS

10.

Le droit et la pratique internes pertinents sont décrits dans les arrêts

Özel c. Turquie

(n

o

42739/98, §§ 20-21, 7 novembre 2002) et

Özdemir c.

Turquie

(n

o

59659/00, §§ 21-22, 6 février 2003).

EN DROIT

I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION

11.

Le requérant allègue que la cour de sûreté de l’Etat qui l’a jugé et condamné ne constitue pas un «

tribunal impartial et indépendant

» qui eût pu lui garantir un procès équitable en raison de la présence d’un juge militaire en son sein.

Par ailleurs, dans ses observations écrites expédiées le 7 février 2000, il se plaint d’avoir été condamné sur la base d’éléments de preuves obtenus postérieurement à son inculpation, de n’avoir pas bénéficié de l’assistance d’un avocat lors de sa garde à vue et de n’avoir pas bénéficié du temps et des facilités nécessaires à la préparation de sa défense. Il déclare également n’avoir pu exercer de recours contre son placement en garde à vue.

Il y voit une violation de l’article 6 §§ 1 et 3 b) et c) de la Convention qui, en ses parties pertinentes, se lit ainsi

:

«

1.

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement, publiquement (...) par un tribunal indépendant et impartial (...) qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle (...)

3.

Tout accusé a droit notamment à

:

(...)

b)

disposer du temps et des facilités nécessaires à la préparation de sa défense

;

c)

se défendre lui-même ou avoir l’assistance d’un défenseur de son choix et, s’il n’a pas les moyens de rémunérer un défenseur, pouvoir être assisté gratuitement par un avocat d’office, lorsque les intérêts de la justice l’exigent (...)

»

A.

Sur la recevabilité

1.

Sur l’indépendance et l’impartialité de la cour de sûreté de l’Etat

12.

En ce qui concerne le grief du requérant tiré du manque d’indépendance et d’impartialité de la cour de sûreté de l’Etat, le Gouvernement soulève une exception préliminaire tirée du non-épuisement des voies de recours internes. Il soutient à cet égard que le requérant n’a pas invoqué les articles pertinents de la Convention devant la cour de sûreté de l’Etat. A l’appui de son argumentation, il fait référence à la jurisprudence de la Cour (voir, entre autres,

Cardot c. France

, arrêt du 19 mars 1991, série

A n

o

200 et

Ahmet Sadık c. Grèce

, arrêt du 15 novembre 1996,

Recueil des arrêts et décisions

1996

‑

V).

13.

Le requérant conteste les arguments du Gouvernement.

14.

La Cour rappelle qu’elle a rejeté une exception semblable dans l’affaire

Özel c. Turquie

(arrêt précité, § 25). Elle n’aperçoit aucun motif de déroger à sa précédente conclusion et rejette donc l’exception du Gouvernement.

15.

La Cour estime, à la lumière des critères qui se dégagent de sa jurisprudence (voir notamment

Çıraklar c. Turquie

, arrêt du 28

octobre 1998,

Recueil

1998

‑

VII) et compte tenu de l’ensemble des éléments en sa possession, que ce grief doit faire l’objet d’un examen au fond. Elle constate en outre que celui-ci ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité.

2.

Sur les autres griefs tirés de l’article 6 §§ 1 et 3 b) et c) de la Convention

16.

Le Gouvernement plaide l’irrecevabilité de cette partie de la requête pour non-respect du délai de six mois.

17.

La Cour relève que les griefs invoqués par le requérant ne lui ont pas été soumis pour examen lors de l’introduction de la requête le 23

juillet 1997. Il s’agit de griefs nouveaux formulés, en tant que tels, pour la première fois par le requérant dans ses observations sur la recevabilité et le bien-fondé de la requête, qu’il a expédiées le 7

février 2000. Or, la Cour rappelle que la décision interne définitive dans le cas d’espèce a été prononcée le 29 janvier 1997 par la Cour de cassation. Il s’ensuit que la présentation de cette partie de la requête s’avère tardive et que celle-ci doit être rejetée en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention.

B.

Sur le fond

18.

La Cour a traité à maintes reprises d’affaires soulevant des questions semblables à celles du cas d’espèce et a constaté la violation de l’article

6 §

1 de la Convention (voir

Özel

, précité, §§ 33-34, et

Özdemir

, précité, §§

35

‑

36).

19.

La Cour a examiné la présente affaire et considère que le Gouvernement n’a fourni aucun fait ni argument pouvant mener à une conclusion différente dans le cas présent. Elle constate qu’il est compréhensible que le requérant, qui répondait devant une cour de sûreté de l’Etat d’infractions prévues et réprimées par le code pénal, ait redouté de comparaître devant des juges parmi lesquels figurait un officier de carrière appartenant à la magistrature militaire. De ce fait, il pouvait légitimement craindre que la cour de sûreté de l’Etat se laissât indûment guider par des considérations étrangères à la nature de sa cause. Partant, on peut considérer qu’étaient objectivement justifiés les doutes nourris par le requérant quant à l’indépendance et à l’impartialité de cette juridiction (

İncal c. Turquie

, arrêt du 9 juin 1998,

Recueil

1998

‑

IV, p. 1573, § 72

in fine

).

20.

La Cour conclut que, lorsqu’elle a jugé et condamné le requérant, la cour de sûreté de l’Etat n’était pas un tribunal indépendant et impartial au sens de l’article 6 § 1.

III.

SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION

21.

Aux termes de l

’

article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

A.

Dommage matériel et moral

22.

Le requérant allègue avoir subi un préjudice matériel et moral qu’il évalue à 28 000 euros (EUR).

23.

Le Gouvernement conteste ces prétentions.

24.

En ce qui concerne le dommage matériel allégué, la Cour ne saurait spéculer sur le résultat auquel la procédure devant la cour de sûreté de l’Etat aurait abouti si l’infraction à la Convention n’avait pas eu lieu. Il n’y a donc pas lieu d’accorder au requérant une indemnité à ce titre

(voir

Findlay c.

Royaume-Uni

, arrêt du 25 février 1997,

Recueil

1997-I, p. 284, § 85).

25.

Quant au préjudice moral, la Cour estime que, dans les circonstances de l’espèce, le constat de violation constitue en soi une satisfaction équitable suffisante (

Çıraklar

, précité, p. 3074, § 49).

B.

Frais et dépens

26.

Le requérant demande également 3 000 EUR pour les frais et dépens encourus devant la Commission et la Cour. Le requérant ne fournit aucun justificatif.

27.

Le Gouvernement conteste ces prétentions.

28.

Compte tenu des éléments en sa possession et de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime raisonnable la somme de 2 000 EUR moins les 625,05

EUR versés par le Conseil de l’Europe au titre de l’assistance judiciaire.

C.

Intérêts moratoires

29.

La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage.

PAR CES MOTIFS, LA COUR

1.

Déclare

, à l’unanimité, la requête recevable quant au grief tiré du manque d’indépendance et d’impartialité de la cour de sûreté de l’Etat d’Izmir et irrecevable pour le surplus

;

2.

Dit

, à l’unanimité, qu’il y a eu violation de l’article

6 § 1 de la Convention en raison du manque d’indépendance et d’impartialité de la cour de sûreté de l’Etat d’Izmir

;

3.

Dit

, par six voix contre une, que le présent arrêt constitue par lui-même une satisfaction équitable suffisante pour le préjudice moral allégué

;

4.

Dit

, à l’unanimité,

a)

que l

’

Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article

44 § 2 de la Convention, 2 000 EUR (deux mille euros) moins les 625,05 EUR (six cent vingt-cinq euros et cinq centimes) perçus au titre de l’assistance judiciaire, pour frais et dépens, plus tout montant pouvant être dû au titre de la taxe sur la valeur ajoutée ou toutes autres charges fiscales exigibles au moment du versement, à convertir en livres turques au taux applicable à la date du règlement

;

b)

qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ce montant sera à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage

;

5.

Rejette

, à l’unanimité, la demande de satisfaction équitable pour le surplus.

Fait en français, puis communiqué par écrit le 16 octobre 2003 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement.

Vincent

Berger

Georg

Ress

Greffier

Président