SECȚIUNEA A PATRA CAUZA MUSTAFA YÜKSEL c. TURCIA (solicitarea nr. 4243/98) HOTĂRÂREA STRASBURG 24 iunie 2003 DEFINIF 24/09/2003 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă. În cauza Mustafa Yüksel c. Turcia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului ( Nicolas Bratza președinte Pellonpää Palm dnii Türmen Fischbach Casadevall Pavlovschi, judecători și al dlui O Mustafa Yüksel ( I.G. Kireçkaya, avocată la d noiembrie 1998, data intrării în vigoare a Protocolului nr. 11 la Convenție [art. 5 alineatul (2) din Protocolul nr. 11]. La 4 iulie 2000, Curtea (prima secțiune) a decis să comunice cererea guvernului pârât. Atât reclamantul, cât și guvernul au prezentat observații scrise privind admisibilitatea și fondul cauzei. noiembrie 2001, Curtea a modificat componența secțiunilor sale [art. 25 alineatul (1) din Regulamentul de procedură]. Prezenta cerere a fost atribuită celei de-a patra secțiuni, astfel modificată [art. 52 alineatul (1) ]. Prin scrisoarea din 9 octombrie 2002, Curtea a informat părțile că aceasta se va pronunța, în temeiul articolului 29 alineatul (1) și al articolului 3 din Convenție, atât cu privire la admisibilitate, cât și la fondul cererii. La 12 noiembrie 2002, guvernul a transmis Curții observațiile sale suplimentare cu privire la admisibilitatea cererii. 10. Prin scrisoarea din 25 decembrie 2002, reclamantul și-a prezentat observațiile suplimentare cu privire la fondul cauzei, precum și cererea de satisfacție echitabilă. 11. Printr-o scrisoare din 5 februarie 2003, guvernul și-a prezentat comentariile cu privire la cererea de satisfacție echitabilă. De fapt, 12. Reclamantul s-a născut în 1977. La 19 august 1995, reclamantul a fost arestat de către polițiștii din cadrul Direcției de Securitate, secțiunea Antiteroristă, d Printr-un act de punere sub acuzare prezentat la 6 septembrie 1995, procurorul Republicii lângă curtea de securitate a statului Izmir a formulat o acțiune penală împotriva sa pe baza articolelor 168 alineatul (2) din Codul penal care reprimă formarea benzilor armate care pot comite acte împotriva statului și 5 din Legea nr. 3713 privind combaterea terorismului. 17. Prin hotărârea din 25 martie 1997, tribunalul de securitate al statului Izmir, compus din doi judecători civili și un judecător militar, l-a declarat pe reclamant vinovat de încălcarea dreptului menționat la art. 168 din Codul Penal. Ea l-a condamnat la o pedeapsă de închisoare de 12 ani, șase luni și douăzeci și șapte de zile pe motiv că a comis un atac la În legătură cu o cafenea, distribuirea revistelor și a fluturașilor, cum ar fi: Adunăm, protestăm și înfățișăm forța noastră în putere, Prin hotărârea din 3 noiembrie 1997, Curtea de Casație a respins recursul formulat de reclamant. Această hotărâre a fost pronunțată la 12 noiembrie 1997. II. DREPTUL ȘI PRACTICA INTERNELE PERTINENTE 19. Înainte de reforma din 18 iunie 1999, partea relevantă a articolului 143 din Constituția care reglementează organizarea judiciară a cursurilor de securitate a statului era astfel formulată Se instituie cursuri de securitate a statului însărcinat cu cunoașterea infracțiunilor comise împotriva Republicii mai întâi ale căror caracteristici sunt enunțate în constituție . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Cursurile de securitate din statul membru sunt formate dintr-un președinte, doi membri titulari, doi membri supleanți, un procuror și un număr suficient de înlocuitori. Președintele, un membru titular, un membru supleant și procurorul sunt aleși, în conformitate cu procedurile stabilite prin legi speciale, dintre judecătorii și procurorii Republicii de prim rang, un titular și un supleant dintre judecătorii militari de prim rang și înlocuitorii dintre procurorii Republicii și judecătorii militari. Președinții și membrii deținători și supleanți (...) cursuri de securitate de lape sunt numiți pentru o perioadă de patru ani, care poate fi reînnoită. Curtea de Casație cunoaște apeluri formulate împotriva hotărârilor pronunțate de cursurile de securitate de lape (...) 20. Legea nr. 4388 din 18 iunie 1999 privind inițierea cursurilor de securitate de la . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Președintele, doi membri titulari, un membru supleant și procurorul general al Republicii sunt numiți printre judecători și procurori de prim rang, procurorii Republicii printre procurorii din alte domenii, timp de patru ani, de către Înaltul Consiliu al judecătorilor și procurorilor, în conformitate cu procedura prevăzută în legea specială. Mandatul acestora poate fi reînnoit (...) CU PRIVIRE LA VIOLAȚIA DE LA ARTICOLUL 6 DIN CONVENȚIA 21. În acest sens, reclamantul declară că un judecător militar, a cărui independență față de superiorii săi militari nu este asigurată în mod corespunzător, se afla în cadrul Curții de Securitate a statului d 1 din Convenție, în partea sa relevantă, se citește astfel Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată în mod echitabil, public și într-un termen rezonabil de către o instanță independentă și imparțială, stabilită prin lege, care va decide, fie cu privire la drepturile și obligațiile sale civile, fie cu privire la temeinicia oricărei acuzații în materie penală îndreptată împotriva ei. (...) Cu privire la admisibilitatea 22. Guvernul pledează pentru nerespectarea de către reclamant a termenului de șase luni pentru a-și depune cererea, în conformitate cu art. 35 din convenție. Curtea amintește că nu poate fi sesizată decât după epuizarea căilor de atac interne și în termen de șase luni de la data deciziei interne definitive. 25. Curtea consideră că decizia internă definitivă este hotărârea Curții de Casație, pronunțată la 3 noiembrie 1997 și pronunțată la 12 noiembrie 1997. Reclamantul a sesizat Curtea mai puțin de șase luni mai târziu, și anume 11 mai 1998. Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că cererea nu este tardivă în sensul articolului 35 alineatul (1) din Convenție. 26. Prin urmare, Curtea respinge excepia preliminară a guvernului. 27. Curtea consideră că, în lumina criteriilor care decurg din jurisprudena sa (a se vedea în special Hotărârea din 28 octombrie 1998, Rec., 1998, și având în vedere toate elementele aflate în posesia sa, Turcia, Rec., 1998, Rec., 1998, p. Guvernul susține, într-o primă etapă, că prezența unui magistrat militar în cadrul unui tribunal cu judecători civili nu constituie, în sine, o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din convenție. În sprijinul argumentării sale, acesta se referă la jurisprudența Curții (printre altele, hotărârile Engel și alte hotărâri C. Țările de Jos, 8 iunie 1976, seria A n 22, Belilos c. Elveția , 29 aprilie 1988, seria A n 132, și Campbell și Fell c. Regatul Unit, 28 iunie 1984, seria A n 80 ). 29. Guvernul afirmă, de asemenea, că dispozițiile constituționale care reglementează numirea judecătorilor și legea privind magistrații militari care se află în cadrul Curților de Securitate de Stat, precum și garanțiile de care aceștia din urmă își exercită funcțiile judiciare sunt astfel încât aceste cursuri să îndeplinească pe deplin cerința de independență și imparțialitate prevăzută la art. 6 alin. (1) din Convenție. 30. Guvernul subliniază, de asemenea, că, la 18 iunie 1999, a avut loc amendamentul constituțional referitor la art. 143 din Constituție, care reglementează compoziția cursurilor de securitate a statului. În special, el susține că, în urma acestui amendament, legea nr. 4390 prevede acum că funcțiile magistraților și procurorilor militari se încheie la 22 iunie 1999. Guvernul concluzionează că reclamantul nu poate avea un interes juridic în ceea ce privește încălcarea art. 6 alin. (1) din Convenție. 31. 1998-IV, § 72), acesta susține că instanța de securitate a statului în fața căreia a fost judecat și condamnat nu poate fi considerată drept un tribunal independent și imparial Comisia a examinat deja obiecții similare celor invocate în prezenta cauză și a constatat, printre altele, că anumite caracteristici ale statutului judecătorilor militari care se află în cadrul cursurilor de securitate de la Õ ð ï ï în ceea ce privește independența și imparțialitatea lor supuse cauțiunii (hotărârea Incal menționată anterior, p. 1571, § 68). Aceasta a subliniat astfel că cei interesați erau militari care continuau să se înroleze în armată, așadar în puterea executivă, pe care au rămas supuși disciplinei militare și cărora li s-au acordat ratinguri de către armată în această privință, că desemnarea și numirea lor pretindeau, pentru o mare parte, intervenția administrației și a armatei și, în cele din urmă, mandatul lor ca judecător la curtea de securitate a statului era de patru ani și putea fi reînnoit. 33. Cu toate acestea, Curtea ia în considerare informațiile guvernului potrivit cărora legislația turcă a fost modificată astfel încât să îndeplinească cerințele Convenției. Cu toate acestea, Curtea precizează că sarcina sa se limitează la aprecierea circumstanțelor specifice speței Prin urmare, Comisia nu poate fi chemată să concluzioneze că o cauză nu mai prezintă un interes juridic valabil pentru solicitanți pe motiv că s-ar fi produs evoluții în legislația internă de la momentul respectiv relevant (a se vedea Sadak și alții c. Turcia (n., n. 29900/96, 29901/96, 29902/96 și 29903/96, § 38, CEDH 2001-VIII). 34. Prin urmare, îi revine sarcina de a căuta dacă Õ a avut în mod obiectiv un motiv legitim de a se teme de o lipsă de independență și de imparțialitate din partea instanței care îl judeca (hotărârea Incal citată anterior, p. 1572, § 70, și de Õraklar menționat anterior, p. 3072, § 38). 35. În această privință, Curtea nu vede niciun motiv de s Õ în afara concluziei la care a ajuns în ceea ce privește domnii. Incal și ãlaraklar, care, la fel ca reclamantul, erau amândoi civili. Este de înțeles în prezenta cauză că reclamantul, care răspundea în fața unei instanțe de securitate din statul de drept al procurorului general al unei organizații ilegale, reprimată prin art. 168 alin. (2) din Codul penal, s-a temut să se prezinte în fața judecătorilor printre care se număra un ofițer de carieră care aparținea magistraturii militare. Din acest motiv, el putea, în mod legitim, să se teamă că instanța de siguranță a statului Izmir s-ar fi lăsat ghidată în mod nejustificat de considerații străine naturii cauzei sale. Prin urmare, se poate considera că sunt justificate în mod obiectiv îndoielile susținute de reclamant cu privire la independența și la imparțialitatea acestei jurisdicții (hotărârea Incal menționată anterior, p. 1573, § 72 in fine 36. Prin urmare, Curtea concluzionează că, atunci când l-a judecat și l-a condamnat pe solicitant, instanța de securitate a statului membru nu era o instanță independentă și imparțială în sensul articolului 6 alineatul (1) din Convenție. II. PRIVIND ÎNCHEIEREA ARTICOLULUI 41 DIN CONVENȚIA 37. În conformitate cu art. 41 din Convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite Ö Õ să se desprindă de consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții Õ, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Reclamantul susține că a suferit un prejudiciu material care corespunde unei lipse de câștig echivalente anilor în care va trebui să treacă în închisoare și că se ridică la 13 500 EUR; în plus, consideră că a suferit o pagubă morală de 40 000 EUR din cauza condamnării sale. 39. Guvernul consideră că sumele solicitate de solicitant sunt excesive și nejustificate, iar prejudiciul moral consideră că constatarea încălcării constituie o satisfacție suficientă. În ceea ce privește presupusul prejudiciu material, Curtea nu ar putea specula cu privire la rezultatul la care procedura în fața Curții de Securitate a Uniunii Europene ar fi încheiat în cazul în care încălcarea convenției nu ar fi avut loc. Prin urmare, nu este necesar să se acorde reclamantului o despăgubire pentru prejudicii materiale (a se vedea Findlay c. Regatul Unit, Hotărârea din 25 februarie 1997, Rec., 1997-I, p. 284, punctul 85). 41. În ceea ce privește despăgubirea prejudiciului moral, Curtea consideră că, în circumstanțele din speță, constatarea încălcării constituie, în sine, o satisfacție echitabilă suficientă pentru pretinsul prejudiciu moral (hotărârea cu privire la care se face referire mai sus, punctul 49). În ceea ce privește cheltuielile și cheltuielile de judecată aferente reprezentării sale în fața autorităților turce și în fața Curții, reclamantul solicită în total, fără a aduce atingere articolului 3 500 EUR. 43. Guvernul consideră că cererea privind cheltuielile și cheltuielile de judecată nu este documentată în mod corespunzător. 44. Pe baza elementelor aflate în posesia sa, Curtea, hotărând în echitate, acordă reclamantului 1 500 EUR, minus 630 EUR plătiți de Consiliul European pentru asistență judiciară. Interese moratorii 45. Curtea consideră că rata dobânzii moratorii trebuie să reflecte alegerea pe care a făcut-o aceasta de adopție euro ca monedă de referință. Comisia consideră oportun să stabilească ca regulă generală că rata dobânzii moratorii care trebuie plătită pe sumele datorate exprimate în euro trebuie să se bazeze pe rata dobânzii la facilitatea de împrumut marginală a Băncii Centrale Europene plus trei puncte procentuale (a se vedea Christine Goodwin c. Regatul Unit [GC], nr 28957/95, § 124, CEDO 2002-VI). cererea admisibilă A declarat că a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din convenție A declarat că prezenta hotărâre constituie prin sine o satisfacție echitabilă suficientă pentru presupusul prejudiciu moral A declarat că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din convenție, 1 500 EUR (mii de cinci sute de euro) pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată, minus 630 EUR (șase sute treizeci de euro) percepute pentru asistență judiciară, care urmează să fie convertită în cărți turcești la rata aplicabilă la data regulamentului, plus orice sumă care poate fi datorată în temeiul taxei pe valoarea adăugată la orice alte costuri fiscale suportate la data plății de la data expirării termenului menționat și până la data de plată, această sumă va crește de la o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene, aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Făcută în limba franceză și apoi comunicată în scris la 24 iunie 2003 în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Michael O
QUATRIÈME SECTION
MUSTAFA YÜKSEL c. TURQUIE
(Requête n
o
42430/98)
ARRÊT
24 juin 2003
24/09/2003
Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article
44 §
2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.
En l’affaire Mustafa Yüksel c. Turquie,
La Cour européenne des Droits de l’Homme (quatrième section), siégeant en une chambre composée de
:
Sir
Nicolas
Bratza
,
président
,
M.
M.
Pellonpää
,
M
me
E.
Palm
,
MM.
R.
Türmen
,
M.
Fischbach
,
J.
Casadevall
,
S.
Pavlovschi,
juges
,
et de M.
M.
O’Boyle,
greffier de section
,
Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 3 juin 2003,
Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date
:
1.
A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n
o
42430/98) dirigée contre la République de Turquie et dont un ressortissant de cet Etat, M.
Mustafa Yüksel («
le requérant
»), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme («
la Commission
») le 11 mai 1998 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales («
la Convention
»).
2.
Le requérant, qui a été admis au bénéfice de l’assistance judiciaire, est représenté par M
e
I.G. Kireçkaya, avocate à d’Izmir. Le gouvernement turc («
le Gouvernement
») n’a pas désigné d’agent pour la procédure devant la Cour.
3.
Le requérant alléguait notamment avoir été victime d’une violation de l’article
6 § 1 de la Convention du fait du manque d’indépendance et d’impartialité de la cour de sûreté de l’Etat qui l’avait jugé et condamné.
4.
La requête a été transmise à la Cour le 1
er
novembre 1998, date d’entrée en vigueur du Protocole n
o
11 à la Convention (article 5 § 2 du Protocole n
o
11).
5.
Le 4 juillet 2000, la Cour (première section) a décidé de communiquer la requête au Gouvernement défendeur.
6.
Tant le requérant que le Gouvernement ont déposé des observations écrites sur la recevabilité et le fond de l’affaire.
7.
Le 1
er
novembre 2001, la Cour a modifié la composition de ses sections (article 25 § 1 du règlement). La présente requête a été attribuée à la quatrième section ainsi remaniée (article 52 § 1).
8.
Par une lettre du 9 octobre 2002, la Cour a informé les parties qu’elle se prononcerait, en application de l’article 29 §§ 1 et 3 de la Convention, tant sur la recevabilité que sur le fond de la requête. Elle a également invité les parties à présenter leurs observations complémentaires sur le fond de l’affaire, et le requérant à présenter sa demande de satisfaction équitable.
9.
Le 12 novembre 2002, le Gouvernement a transmis à la Cour ses observations complémentaires sur la recevabilité de la requête.
10.
Par une lettre du 25 décembre 2002, le requérant a présenté ses observations complémentaires sur le fond de l’affaire ainsi que sa demande de satisfaction équitable.
11.
Par une lettre du 5 février 2003, le Gouvernement a présenté ses commentaires sur la demande de satisfaction équitable.
12.
Le requérant est né en 1977.
I.
13.
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.
14.
Le 19 août 1995, le requérant fut arrêté par les policiers de la direction de la sûreté, section antiterroriste, d’Aydın et placé en garde à vue.
15.
Le 22 août 1995, il fut entendu par le procureur de la République d’Aydın, puis traduit devant le juge d’instruction qui ordonna sa mise en détention provisoire.
16.
Par un acte d’accusation présenté le 6 septembre 1995, le procureur de la République près la cour de sûreté de l’Etat d’Izmir, reprochant au requérant d’appartenir à une organisation armée illégale, le DHKP/C (Parti révolutionnaire de la libération du peuple/Front), intenta une action pénale à son encontre sur le fondement des articles 168 § 2 du code pénal réprimant la formation des bandes armées pouvant commettre des délits contre l’Etat et
5 de la loi n
o
3713 relative à la lutte contre le terrorisme.
17.
Par un jugement du 25 mars 1997, la cour de sûreté de l’Etat d’Izmir, composée de deux juges civils et d’un juge militaire, déclara le requérant coupable de l’infraction visée à l’article 168 du code pénal. Elle le condamna à une peine d’emprisonnement de douze ans, six mois et vingt-sept jours au motif qu’il avait commis un attentat au «
cocktail Molotov
» visant un café, distribué des revues et des tracts, tels que «
Rassemblons-nous, protestons et montrons notre force au pouvoir
», «
(...) c’est l’Etat terroriste qui fait disparaître et exécute
», «
Nous protestons contre les pressions exercées dans les prisons, les disparitions pendant les gardes à vue, les exécutions extrajudiciaires, les forces du peuple révolutionnaire
», «
Le fasciste MHP s’organise dans votre café (...)
».
18.
Par un arrêt du 3 novembre 1997, la Cour de cassation rejeta le pourvoi introduit par le requérant. Cet arrêt fut prononcé le 12
novembre 1997.
II.
19.
Avant la réforme du 18 juin 1999, la partie pertinente de l’article
143 de la Constitution régissant l’organisation judiciaire des cours de sûreté de l’Etat, était ainsi libellée
:
«
Il est institué des cours de sûreté de l’Etat chargées de connaître des infractions commises contre la République – dont les caractéristiques sont énoncées dans la Constitution –, contre l’intégrité territoriale de l’Etat ou l’unité indivisible de la nation et contre l’ordre libre et démocratique, ainsi que des infractions touchant directement à la sécurité intérieure ou extérieure de l’Etat.
Les cours de sûreté de l’Etat se composent d’un président, de deux membres titulaires, de deux membres suppléants, d’un procureur et d’un nombre suffisant de substituts.
Le président, un membre titulaire, un membre suppléant et le procureur sont choisis, selon des procédures définies par des lois spéciales, parmi les juges et les procureurs de la République de premier rang, un titulaire et un suppléant parmi les juges militaires de premier rang, et les substituts parmi les procureurs de la République et les juges militaires.
Les présidents et les membres titulaires et suppléants (...) des cours de sûreté de l’Etat sont nommés pour une durée de quatre ans renouvelable.
La Cour de cassation connaît des appels formés contre les arrêts rendus par les cours de sûreté de l’Etat (...)
»
20.
La loi n
o
4388 du 18 juin 1999 relative à l’instauration des cours de sûreté de l’Etat a modifié l’article 143 de la Constitution, ainsi libellé
:
«
(...) Les cours de sûreté de l’Etat se composent d’un président, de deux membres titulaires, d’un membre suppléant, d’un procureur général de la République et d’un nombre suffisant de procureurs de la République.
Le président, deux membres titulaires, un membre suppléant et le procureur général de la République sont nommés parmi les juges et les procureurs de premier rang, les procureurs de la République parmi les procureurs d’autres rangs, pour quatre ans, par le Haut Conseil des juges et des procureurs, selon la procédure définie dans la loi spéciale. Leur mandat est renouvelable (...)
»
I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 DE LA CONVENTION
21.
Le requérant allègue la violation de l’article 6 § 1 de la Convention dans la mesure où sa cause n’aurait pas été entendue équitablement par un tribunal indépendant et impartial. Il expose à cet égard qu’un juge militaire, dont l’indépendance à l’égard de ses supérieurs militaires n’est pas dûment assurée, siégeait au sein de la Cour de sûreté de l’Etat d’Izmir. L’article
6
§
1 de la Convention, en sa partie pertinente, se lit ainsi
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement, publiquement et dans un délai raisonnable, par un tribunal indépendant et impartial, établi par la loi, qui décidera, soit des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil, soit du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle. (...)
»
A.
Sur la recevabilité
22.
Le Gouvernement plaide le non-respect par le requérant du délai de six mois pour
introduire
sa requête, conformément à l’article 35 de la Convention. D’après lui, ce délai commence à courir à partir de la date à laquelle la cour de sûreté de l’Etat a rendu sa décision, à savoir le 25
mars
1997.
23.
Le requérant s’oppose à la thèse du Gouvernement.
24.
La Cour rappelle qu’elle ne peut être saisie qu’après épuisement des voies de recours internes et dans un délai de six mois à partir de la date de la décision interne définitive.
25.
La Cour considère que la décision interne définitive est l’arrêt de la Cour de cassation, rendu le 3 novembre 1997 et prononcé le 12
novembre
1997.Le requérant a saisi la Cour moins de six mois plus tard, à savoir le 11
mai 1998. Au vu de ce qui précède, la Cour considère que la requête n’est pas tardive au sens de l’article 35 § 1 de la Convention.
26.
Partant, la Cour rejette l’exception préliminaire du Gouvernement.
27.
La Cour estime qu’à la lumière des critères qui se dégagent de sa jurisprudence (voir notamment
Çıraklar c. Turquie
, arrêt du 28
octobre
1998,
Recueil des arrêts et décisions
1998-VII), et compte tenu de l’ensemble des éléments en sa possession, ce grief doit faire l’objet d’un examen au fond. Elle constate en outre que ce grief ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité.
B.
Sur le fond
28.
Le Gouvernement fait valoir, dans un premier temps, que la présence d’un magistrat militaire au sein d’un tribunal aux côtés de juges civils ne constitue pas, en soi, une violation de l’article 6 § 1 de la Convention. A l’appui de son argumentation, il se réfère à la jurisprudence de la Cour (entre autres, les arrêts
Engel et autres c. Pays Bas
, 8 juin 1976, série
A n
o
22,
Belilos c. Suisse
, 29 avril 1988, série A n
o
132, et
Campbell et Fell c.
Royaume-Uni
, 28 juin 1984, série A n
o
80 ).
29.
Le Gouvernement fait également valoir que les dispositions constitutionnelles régissant la nomination des juges et la loi relative aux magistrats militaires siégeant au sein des cours de sûreté de l’Etat ainsi que les garanties dont ces derniers jouissent dans l’exercice de leurs fonctions judiciaires sont telles que ces cours satisfont pleinement à l’exigence d’indépendance et d’impartialité énoncée à l’article 6 § 1 de la Convention.
30.
Le Gouvernement fait observer en outre que le 18 juin 1999 est intervenu l’amendement constitutionnel relatif à l’article 143 de la Constitution régissant la composition des cours de sûreté de l’Etat. Il fait notamment valoir que, suite à cet amendement, la loi n
o
4390 dispose désormais que les fonctions des magistrats et procureurs militaires prennent fin le 22 juin 1999. Le Gouvernement en conclut que le requérant ne peut disposer d’un intérêt juridique quant à son grief tiré de la violation de l’article
6 § 1 de la Convention.
31.
Le requérant s’oppose à la thèse du Gouvernement. Se référant à l’affaire
Incal c. Turquie
(arrêt du 9 juin 1998,
Recueil
1998-IV, § 72), il soutient que la cour de sûreté de l’Etat devant laquelle il a été jugé et condamné ne peut passer pour un «
tribunal indépendant et impartial
» au sens de l’article 6 § 1 de la Convention.
32.
La Cour rappelle que, dans les arrêts
Incal
et
Çıraklar
précités, elle a déjà examiné des griefs similaires à ceux soulevés dans la présente affaire. Elle a notamment relevé que certaines caractéristiques du statut des juges militaires siégeant au sein des cours de sûreté de l’Etat rendaient leur indépendance et leur impartialité sujettes à caution (arrêt
Incal
précité, p.
1571, § 68). Elle a ainsi souligné que les intéressés étaient des militaires continuant d’appartenir à l’armée, donc au pouvoir exécutif, qu’ils restaient soumis à la discipline militaire et faisaient l’objet de notations par l’armée à cet égard, que leurs désignation et nomination requéraient pour une large part l’intervention de l’administration et de l’armée et qu’enfin, leur mandat comme juge à la cour de sûreté de l’Etat était de quatre ans et pouvait se voir renouvelé.
33.
La Cour, cependant, prend en considération les renseignements du Gouvernement selon lesquels la législation turque a été amendée de manière à répondre aux exigences de la Convention. Toutefois, elle précise que sa tâche se limite à l’appréciation des circonstances propres à l’espèce
; elle ne saurait donc être appelée à conclure qu’une affaire ne présente plus un intérêt juridique valable pour les requérants au motif que des développements seraient survenus dans la législation interne depuis l’époque pertinente (voir
Sadak et autres c. Turquie (n
o
1)
, n
os
29900/96, 29901/96, 29902/96 et 29903/96, § 38, CEDH 2001-VIII).
34.
Il lui incombe dès lors de rechercher si l’intéressé avait objectivement un motif légitime de redouter un manque d’indépendance et d’impartialité de la part de la juridiction qui le jugeait (arrêt
Incal
précité, p.
1572, § 70, et
Çıraklar
précité, p. 3072, § 38).
35.
A cet égard, la Cour ne voit aucune raison de s’écarter de la conclusion à laquelle elle est parvenue en ce qui concerne MM. Incal et Çıraklar, qui, comme le requérant, étaient tous deux des civils. Il est compréhensible dans la présente affaire que le requérant, qui répondait devant une cour de sûreté de l’Etat du chef d’accusation d’appartenance à une organisation illégale, infraction réprimée par l’article 168 § 2 du code pénal, ait redouté de comparaître devant des juges parmi lesquels figurait un officier de carrière appartenant à la magistrature militaire. De ce fait, il pouvait légitimement craindre que la cour de sûreté de l’Etat d’Izmir se laissât indûment guider par des considérations étrangères à la nature de sa cause. Partant, on peut considérer qu’étaient objectivement justifiés les doutes nourris par le requérant quant à l’indépendance et à l’impartialité de cette juridiction (arrêt
Incal
précité, p.
1573, § 72
in fine
).
36.
Partant, la Cour conclut que, lorsqu’elle a jugé et condamné le requérant, la cour de sûreté de l’Etat n’était pas un tribunal indépendant et impartial au sens de l’article 6 § 1 de la Convention.
II.
SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION
37.
Aux termes de l
’
article 41 de la Convention,
«
Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.
»
A.
Dommage
38.
Le requérant allègue avoir subi un préjudice matériel correspondant à un manque à gagner équivalant aux années qu’il devra passer en prison et qu’il évalue à 13
500 euros (EUR). Par ailleurs, il estime avoir subi un dommage moral de 40
000 EUR en raison de sa condamnation.
39.
Le Gouvernement estime que les sommes réclamées par le requérant sont excessives et injustifiées. Quant au préjudice moral, il considère que le constat de violation constitue une satisfaction équitable suffisante.
40.
Quant au dommage matériel allégué, la Cour ne saurait spéculer sur le résultat auquel la procédure devant la cour de sûreté de l’Etat aurait abouti si l’infraction à la Convention n’avait pas eu lieu. Il n’y a donc pas lieu d’accorder au requérant une indemnité pour dommage matériel
(voir
Findlay c. Royaume-Uni
, arrêt du 25 février 1997,
Recueil
1997-I, p.
284, §
85).
41.
Pour ce qui est du dédommagement du préjudice moral, la Cour estime que, dans les circonstances de l’espèce, le constat de violation constitue en soi une satisfaction équitable suffisante pour le préjudice moral allégué (arrêt
Çıraklar
précité, § 49).
B.
Frais et dépens
42.
Au titre des frais et dépens afférents à sa représentation devant les autorités turques puis devant la Cour, le requérant réclame au total, sans justificatifs à l’appui, 3
43.
Le Gouvernement considère que la demande relative aux frais et dépens n’est pas dûment documentée.
44.
Sur la base des éléments en sa possession, la Cour, statuant en équité, accorde au requérant 1
500 EUR, moins les 630 EUR versés par le Conseil de l’Europe au titre de l’assistance judiciaire.
C.
Intérêts moratoires
45.
La Cour considère que le taux des intérêts moratoires doit refléter le choix qu’elle a fait d’adopter l’euro comme monnaie de référence. Elle juge approprié de fixer comme règle générale que le taux des intérêts moratoires à payer sur les montants dus exprimés en euros doit être basé sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage (voir
Christine
Goodwin c.
Royaume-Uni
[GC], n
o
1.
Déclare
la requête recevable
;
2.
Dit
qu’il y a eu violation de l’article
6 § 1 de la Convention
;
3.
Dit
que le présent arrêt constitue par lui-même une satisfaction équitable suffisante pour le préjudice moral allégué
;
4.
Dit
a)
que l
’
Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article
44 § 2 de la Convention, 1
500 EUR (mille cinq cents euros) pour frais et dépens, moins les 630
EUR (six cent trente euros) perçus au titre de l’assistance judiciaire, à convertir en livres turques au taux applicable à la date du règlement, plus tout montant pouvant être dû au titre de la taxe sur la valeur ajoutée au toutes autres charges fiscales exigibles au moment du versement
;
b)
qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ce montant sera à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne, applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage
;
5.
Rejette
la demande de satisfaction équitable pour le surplus.
Fait en français, puis communiqué par écrit le 24 juin 2003 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement.
Michael
O’Boyle
Nicolas
Bratza
Greffier
Président