SECȚIUNEA 3 [1] CAUZA AYȘE ÖZTÜRK c. TURCIA (Cercetarea nr. 59244/00) HOTĂRÂREA STRASBURG 4 noiembrie 2004 DEFINITIVĂ/02/2005 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă. În cauza Aysche Öztürk c. Turcia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care se află într-o cameră compusă din domni. Ress președintele Cabral Barreto Caflisch Türmen Zupančič Hedigan Tsatsa-Nikolovska, judecători și al dlui V. Berger, grefier de secțiune După ce a intenționat în camera consiliului la 14 octombrie 2004, renunță la hotărâre că aici, adoptat la această dată de procedură La originea cauzei se află o cerere (n 59244/00) îndreptată împotriva Republicii Turcia și al cărei resortisant al acestui stat, Ayșe Öztürk ( În special, recurenta a susținut că a fost victima unei încălcări a articolelor 3, 5, 6 și 14 din Convenție. La 20 noiembrie 2001, Curtea a decis să comunice guvernului cauza privind lipsa de independență și de injumătățire a instanței de securitate a statului care a judecat și condamnat recurenta și a declarat restul cererii inadmisibile. Prin scrisoarea din 18 noiembrie 2002, Curtea a informat părțile că se va pronunța, în temeiul articolului 29 alineatul (1) și al articolului 3 din Convenție, atât cu privire la admisibilitate, cât și la fondul cererii. La 16 octombrie 1995, la ora 23:00, reclamanta, însărcinată pe atunci în șapte săptămâni, a fost arestată de poliție la casa ei din Ankara, după ce a fost denunțată de concubinul ei, dl Y., arestată în contextul unei operațiuni împotriva unei organizații ilegale, și anume MLKP (Parteni marxist, lenionist comunist). Potrivit procesului-verbal de percheziție din aceeași zi, au fost confiscate o broșură intitulată GKH 1. Kongre Belgeleri (Documente din 1 Congresul mișcării tinerilor comuniști), numărul 35 din 10-17 iunie 1995 al revistei At Potrivit procesului-verbal din 24 octombrie 1995, reclamanta nu a răspuns la nicio întrebare în timpul interogatoriului său la sediul Direcției de Securitate din Ankara. 10. La 27 octombrie 1995, aceaceasta a fost adusă în fața procurorului republicii și a negat toate acuzațiile aduse împotriva sa și a protestat pentru nevinovăția sa. 11. În aceeași zi, ea a fost adusă în fața judecătorului care se afla în apropierea Curții de Securitate a statului Ankara, care a dispus reținerea sa provizorie și-a repetat declarațiile făcute în fața procurorului Republicii. Printr-un act de acuzare depus la 4 decembrie 1995, procurorul Republicii lângă curtea de securitate a statului a inițiat o acțiune penală împotriva reclamantei în temeiul articolului 168 alineatul (2) din Codul penal care reprimă dreptul la o organizație ilegală și al articolului 5 din Legea nr. 3713 privind combaterea terorismului. 13. La 16 ianuarie 1996, având în vedere sarcina sa, conducerea casei din Ankara, unde era încarcerată, a decis să transfere reclamanta la spitalul din oraș. Ea a fost examinată la serviciul obstetric. Din raportul medical întocmit la 2 februarie 1996 că era însărcinată în 21 de săptămâni. 14. La 2 aprilie 1996, Curtea de Securitate a Uniunii Europene a condamnat reclamanta la o pedeapsă cu închisoarea de 12 ani și șase luni. La 4 februarie 1997, Curtea de Securitate a Uniunii Europene, compusă din doi judecători civili și un judecător militar, aceasta a condamnat-o pe reclamantă la o pedeapsă cu închisoarea de 12 ani și șase luni. 16 La 6 noiembrie 1997, Curtea de Casație infirmă Tribunalul din 4 februarie 1997 pe motiv de aplicare eronată a legii penale 17. La 3 noiembrie 1998, în conformitate cu hotărârea Curții de Casație, instanța de securitate a statului a condamnat-o pe reclamantă la o pedeapsă cu închisoarea de trei ani și nouă luni, în conformitate cu art. 169 din Codul penal și 5 din Legea nr. 3713. 18. Prin hotărârea din 21 iunie 1999, Curtea de Casație a soluționat hotărârea din 3 noiembrie 1998. II. DREPTUL ȘI PRACTIA INTERNES PERTINENTE 19. Dreptul și practica internă relevante sunt descrise în Hotărârile Özel c. Turcia 4239/98, § 20-21, 7 noiembrie 2002) și Gençel c. Turcia 53431/99, § 11-12, 23 octombrie 2003. ÎN DREPTUL PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ DIN ARTICOLUL 6 DIN CONVENȚIA 20. Recurenta susține că instanța de securitate a statului care a legat și condamnat nu constituie o instanță independentă și imparțială În acest sens, Comisia consideră că este vorba despre o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție, care, în cadrul părților relevante ale acesteia, se citește astfel: Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată în mod echitabil, public (...) de către un tribunal independent și imparțial (...) care va decide (...) că orice acuzație în materie penală îndreptată împotriva ei (...) asupra admisibilității 21. Guvernul invită Curtea să respingă cererea, pentru nerespectarea termenului de șase luni prevăzut la art. 35 din Convenție. El susține că decizia internă definitivă este cea pronunțată de Curtea de Securitate a Statelor Unite. În această privință, acesta susține că nici Curtea de Securitate a la . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . În concluzie, recurenta ar fi trebuit să-și depună cererea în termen de șase luni de la hotărârea Curții de Securitate a Uniunii Europene, și anume la 4 februarie 1997. Or, el subliniază că cererea a fost introdusă la 20 decembrie 1999. 22. Curtea amintește că a respins o excepție similară în cauza Özdemir c. 59659/00, § 26, 6 februarie 2003. Curtea nu percepe niciun motiv de derogare de la concluzia sa anterioară și, prin urmare, respinge excepția guvernului. 23. Curtea apreciază, având în vedere criteriile care decurg din jurisprudența sa (a se vedea, printre altele, Hotărârea Cleraklar c. Turcia , Hotărârea din 28 octombrie 1998, Recuperarea hotărârilor și a deciziilor 1998 VII) și ținând cont de ansamblul elementelor aflate în posesia sa, că restul cererii trebuie să facă obiectul unei examinări pe fond; într-adevăr, Curtea constată că aceasta nu se confruntă cu niciun motiv de acuarelă. Pe fond 24. Curtea a tratat în repetate rânduri cazuri care implică aspecte similare celor din cazul de față și a constatat încălcarea art. 6 alin. 1 din Convenție (a se vedea Özel , citată anterior, §§ 33-34, și Özdemir , citată anterior, §§ 35-36). 25. Curtea a examinat prezenta cauză și consideră că Ön Siguranța Națională a fost temută să nu se prezinte în fața judecătorilor printre care se număra un ofițer de carieră care aparținea magistraturii militare și, prin urmare, putea să se teamă în mod legitim că instanța de securitate a statului s-ar fi lăsat îndrumată în mod nejustificat de considerații străine în natura cauzei sale. Prin urmare, se poate considera că sunt justificate în mod obiectiv îndoielile prezentate de recurentă cu privire la independența și imparțialitatea acestei instanțe (Inflal c. Turcia, Hotărârea din 9 iunie 1998, Rec., 1998-IV, p. 1573, § 72 in fine 26. Curtea concluzionează că, atunci când a judecat și a condamnat recurenta, instanța de securitate a statului Ankara nu era o instanță independentă și imparțială în sensul articolului 6 alineatul (1) din Convenție. II. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIE 27. În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite Ö Õ să se desprindă Õ imprecis consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții Õ, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Pagubă materială și morală 28. Recurenta susține că a suferit un prejudiciu material și moral, fără a-l număra. 29. Guvernul nu se pronunță. 30. În ceea ce privește prejudiciul material pretins, Curtea nu ar putea specula cu privire la rezultatul la care procedura în fața Curții de Securitate de la ë ă ar fi dus dacă nu ar fi avut loc încălcarea Convenției nr. . . . Nu este deci necesar să se acorde recurentei o despăgubire în acest sens Findlay c. Regatul Unit , Hotărârea din 25 februarie 1997, Rec., 1997, p. 284, § 85. 31. În ceea ce privește prejudiciul moral, Curtea consideră că, în circumstanțele din speță, constatarea încălcării constituie, în sine, o satisfacție echitabilă suficientă (de exemplu, glazură, citată anterior, p. 3074, § 49). 32. În cazul în care Curtea concluzionează că condamnarea unui reclamant a fost pronunțată de o instanță care nu era independentă și imparțială în sensul articolului 6 alin. (1), Comisia consideră că, în principiu, redresarea cea mai adecvată ar fi aceea de a rejudeca reclamantul în timp util de către o instanță independentă și imparțială (Gencel, menționat anterior, § 27). Cheltuieli și cheltuieli de judecată 33. Recurenta solicită rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor de judecată efectuate în fața Curții. Aceasta nu formulează nicio evaluare criptată și nu furnizează nicio justificare. 34. 35. Ținând cont de elementele aflate în posesia sa și de jurisprudența sa în acest domeniu, Curtea consideră rezonabilă suma de 2 000 EUR (EUR), toate costurile și acordul cu reclamanta. Interese moratorii 36. Curtea consideră că este oportun să se bazeze rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. PRIN CES MOTIVE, CURTEA, ÎN L faptul că prezenta hotărâre constituie prin ea însăși o satisfacție echitabilă suficientă pentru prejudiciul moral afirmă că statul pârât trebuie să plătească recurentei, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din Convenție, 2 000 EUR (două mii EUR) pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată, plus orice sumă care poate fi datorată în temeiul taxei pe valoarea adăugată sau orice alte costuri fiscale care trebuie suportate în momentul plății, care urmează să fie convertită în cărți turcești la rata aplicabilă la data regulamentului de la data expirării termenului menționat și până la data de plată, această sumă va crește de la o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene care se aplică în această perioadă, plus trei puncte procentuale resping cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Adoptat în limba franceză și apoi comunicat în scris la 4 noiembrie 2004 în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Vincent Berger Georg Ress Modululer Președinte [1] În componența sa anterioară datei de 1 noiembrie 2004.
[1]
AFFAIRE AYȘE ÖZTÜRK c. TURQUIE
(Requête n
o
59244/00)
ARRÊT
4 novembre 2004
04/02/2005
Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article
44 §
2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.
En l’affaire Ayșe Öztürk c. Turquie,
La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant en une chambre composée de
:
MM.
G.
Ress
,
président
,
I.
Cabral Barreto
,
L.
Caflisch
,
R.
Türmen
,
B.
Zupančič
,
J.
Hedigan
,
M
me
M.
Tsatsa-Nikolovska,
juges
,
et de M. V.
Berger,
greffier de section
,
Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 14 octobre 2004,
Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date
:
1.
A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n
o
59244/00) dirigée contre la République de Turquie et dont une ressortissante de cet Etat, M
me
Ayșe Öztürk («
la requérante
»), a saisi la Cour le 20 décembre 1999 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales («
la Convention
»).
2.
La requérante est représentée par M
e
le Gouvernement
») n’a pas désigné d’agent pour la procédure devant la Cour.
3.
La requérante alléguait, notamment, avoir été victime d’une violation des articles 3, 5, 6 et 14 de la Convention.
4.
Le 20 novembre 2001, la Cour a décidé de communiquer au Gouvernement le grief concernant le manque d’indépendance et d’impartialité de la cour de sûreté de l’Etat qui avait jugé et condamné la requérante, et a déclaré le restant de la requête irrecevable.
5.
Par une lettre du 18 novembre 2002, la Cour a informé les parties qu’elle se prononcerait, en application de l’article 29 §§ 1 et 3 de la Convention, tant sur la recevabilité que sur le fond de la requête.
I.
6.
La requérante est née en 1974.
7.
Le 16 octobre 1995 à 23 heures, la requérante, alors enceinte de sept semaines, fut arrêtée par la police à son domicile à Ankara, après avoir été dénoncée par son concubin, M.Y., arrêté dans le contexte d’une opération dirigée contre une organisation illégale, à savoir le MLKP (Parti marxiste, léniniste communiste). Elle fut accusée d’être membre de cette organisation.
8.
D’après le procès-verbal de perquisition du même jour, une brochure intitulée
GKH 1. Kongre Belgeleri
(Documents du 1
er
congrès du Mouvement des jeunes communistes), le numéro 35 du 10-17 juin 1995 de la revue
Atılım
ainsi que plusieurs documents manuscrits concernant les activités de l’organisation en question furent saisis.
9.
D’après le procès-verbal du 24 octobre 1995, la requérante ne répondit à aucune question lors de son interrogatoire dans les locaux de la direction de sûreté d’Ankara.
10.
Le 27 octobre 1995, elle fut traduite devant le procureur de la République. Elle nia toutes les accusations portées à son encontre et protesta de son innocence.
11.
Le même jour, elle fut traduite devant le juge assesseur près la cour de sûreté de l’Etat d’Ankara qui ordonna sa détention provisoire. Elle réitéra ses déclarations faites devant le procureur de la République.
12.
Par un acte d’accusation déposé le 4 décembre 1995, le procureur de la République près la cour de sûreté de l’Etat engagea une action pénale contre la requérante sur la base de l’article 168 § 2 du code pénal réprimant l’appartenance à une organisation illégale et de l’article 5 de la loi n
o
3713 relative à la lutte contre le terrorisme.
13.
Le 16 janvier 1996, compte tenu de sa grossesse, la direction de la maison d’arrêt d’Ankara, où elle était incarcérée, décida de transférer la requérante vers l’hôpital de la ville. Elle y fut examinée au service obstétrique. Il ressort du rapport médical établi le 2 février 1996 qu’elle était enceinte de vingt et une semaines.
14.
Le 2 avril 1996, la cour de sûreté de l’Etat ordonna l’élargissement de la requérante.
15.
Le 4 février 1997, la cour de sûreté de l’Etat, composée de deux juges civils et d’un juge militaire, condamna la requérante à une peine d’emprisonnement de douze ans et six mois. A l’appui de sa conclusion, elle tint pour acquis qu’il ressortait des dépositions de M.Y. ainsi que de l’ensemble des éléments du dossier que l’accusée avait participé à plusieurs activités de l’organisation incriminée (meetings, ouverture de pancartes lors de manifestations, etc.).
16.
Le 6 novembre 1997, la Cour de cassation infirma l’arrêt du 4
février 1997 au motif d’une application erronée de la loi pénale.
17.
Le 3 novembre 1998, conformément à l’arrêt de la Cour de cassation, la cour de sûreté de l’Etat condamna la requérante à une peine d’emprisonnement de trois ans et neuf mois, en application des articles
169 du code pénal et 5 de la loi n
o
3713.
18.
Par un arrêt du 21 juin 1999, la Cour de cassation confirma l’arrêt du 3
novembre 1998.
II.
19.
Le droit et la pratique internes pertinents sont décrits dans les arrêts
Özel c. Turquie
(n
o
42739/98, §§ 20-21, 7 novembre 2002) et
Gençel c.
Turquie
(n
o
53431/99, §§ 11-12, 23 octobre 2003).
I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 DE LA CONVENTION
20.
La requérante allègue que la cour de sûreté de l’Etat qui l’a jugée et condamnée ne constitue pas un «
tribunal indépendant et impartial
» qui eût pu lui garantir un procès équitable en raison de la présence d’un juge militaire en son sein. Elle y voit une violation de l’article 6 § 1 de la Convention qui, en ses parties pertinentes, se lit ainsi
:
«
1.
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement, publiquement (...) par un tribunal indépendant et impartial (...) qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle (...)
(...)
»
A.
Sur la recevabilité
21.
Le Gouvernement invite la Cour à rejeter la requête, pour non-respect du délai de six mois prévu à l’article 35 de la Convention. Il soutient que la décision interne définitive est celle rendue par la cour de sûreté de l’Etat. A cet égard, il fait valoir que ni la cour de sûreté de l’Etat ni la Cour de cassation n’étaient habilitées à se prononcer sur le grief concernant le manque d’indépendance et d’impartialité de la cour de sûreté de l’Etat dans la mesure où la composition des cours de sûreté de l’Etat découlait, à l’époque des faits, de la législation interne. Il en conclut que la requérante aurait dû introduire sa requête dans les six mois suivant l’arrêt de la cour de sûreté de l’Etat, à savoir, le 4 février 1997. Or, il souligne que la requête a été introduite le 20 décembre 1999.
22.
La Cour rappelle qu’elle a rejeté une exception semblable dans l’affaire
Özdemir c. Turquie
(n
o
59659/00, § 26, 6 février 2003). Elle n’aperçoit aucun motif de déroger à sa précédente conclusion et rejette donc l’exception du Gouvernement.
23.
La Cour estime, à la lumière des critères qui se dégagent de sa jurisprudence (voir, notamment,
Çıraklar c. Turquie
, arrêt du 28
octobre 1998,
Recueil des arrêts et décisions
1998
‑
VII) et compte tenu de l’ensemble des éléments en sa possession, que le restant de la requête doit faire l’objet d’un examen au fond. Elle constate en effet que celle-ci ne se heurte à aucun motif d’irrecevabilité.
B.
Sur le fond
24.
La Cour a traité à maintes reprises d’affaires soulevant des questions semblables à celles du cas d’espèce et a constaté la violation de l’article
6 §
1 de la Convention (voir
Özel
, précité, §§ 33-34, et
Özdemir
, précité, §§
35-36).
25.
La Cour a examiné la présente affaire et considère que le Gouvernement n’a fourni aucun fait ni argument pouvant mener à une conclusion différente dans le cas présent. Elle constate qu’il est compréhensible que la requérante, qui répondait devant une cour de sûreté de l’Etat d’infractions relatives à la «
sécurité nationale
», ait redouté de comparaître devant des juges parmi lesquels figurait un officier de carrière appartenant à la magistrature militaire. De ce fait, elle pouvait légitimement craindre que la cour de sûreté de l’Etat se laissât indûment guider par des considérations étrangères à nature de sa cause. Partant, on peut considérer qu’étaient objectivement justifiés les doutes nourris par la requérante quant à l’indépendance et à l’impartialité de cette juridiction (
Incal c.
Turquie
, arrêt du 9 juin 1998,
Recueil
1998-IV, p. 1573, § 72
in fine
).
26.
La Cour conclut que, lorsqu’elle a jugé et condamné la requérante, la cour de sûreté de l’Etat d’Ankara n’était pas un tribunal indépendant et impartial au sens de l’article 6 § 1 de la Convention.
II.
SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION
27.
Aux termes de l
’
article 41 de la Convention,
«
Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.
»
A.
Dommage matériel et moral
28.
La requérante allègue avoir subi un préjudice matériel et moral, sans le chiffrer.
29.
Le Gouvernement ne se prononce pas.
30.
En ce qui concerne le dommage matériel allégué, la Cour ne saurait spéculer sur le résultat auquel la procédure devant la cour de sûreté de l’Etat aurait abouti si l’infraction à la Convention n’avait pas eu lieu. Il n’y a donc pas lieu d’accorder à la requérante une indemnité à ce titre
(
Findlay c.
Royaume-Uni
, arrêt du 25 février 1997,
Recueil
1997-I, p. 284, § 85).
31.
Quant au préjudice moral, la Cour estime que, dans les circonstances de l’espèce, le constat de violation constitue en soi une satisfaction équitable suffisante (
Çıraklar
, précité, p. 3074, § 49).
32.
Lorsque la Cour conclut que la condamnation d’un requérant a été prononcée par un tribunal qui n’était pas indépendant et impartial au sens de l’article
6 § 1, elle estime qu’en principe le redressement le plus approprié serait de faire rejuger le requérant en temps utile par un tribunal indépendant et impartial (
Gençel
, précité, § 27).
B.
Frais et dépens
33.
La requérante demande le remboursement des frais et dépens encourus devant la Cour. Elle ne formule aucune évaluation chiffrée et ne fournit aucun justificatif.
34.
Le Gouvernement ne se prononce pas.
35.
Compte tenu des éléments en sa possession et de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime raisonnable la somme de 2
000 euros (EUR), tous frais confondus et l’accorde à la requérante.
C.
Intérêts moratoires
36.
La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage.
1.
Déclare
le restant de la requête recevable
;
2.
Dit
qu’il y a eu violation de l’article
6 § 1 de la Convention
;
3.
Dit
que le présent arrêt constitue par lui-même une satisfaction équitable suffisante pour le préjudice moral
;
4.
Dit
a)
que l
’
Etat défendeur doit verser à la requérante, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article
44 § 2 de la Convention, 2
000 EUR (deux mille euros) pour frais et dépens, plus tout montant pouvant être dû au titre de la taxe sur la valeur ajoutée ou toutes autres charges fiscales exigibles au moment du versement, à convertir en livres turques au taux applicable à la date du règlement
;
b)
qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ce montant sera à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage
;
5.
Rejette
la demande de satisfaction équitable pour le surplus.
Fait en français, puis communiqué par écrit le 4 novembre 2004 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement.
Vincent
Berger
Georg
Ress
Greffier
Président
[1]
Dans sa composition antérieure au 1
er
novembre 2004.