În cauza Halatas c. Grecia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), care se află într-o cameră compusă din domnii Lorenzen președinte C.L. Rozakis mes Tulkens Vajić dnii Levits Kovler Zagrebelsky, judecători și a dlui Nielsen, grefier adjunct al secțiunii După ce a deliberat în camera Consiliului la 16 ianuarie și 5 iunie 2003, înmânează hotărârea adoptată la această ultimă dată de procedură La originea cauzei se află o cerere (n 64825/01) îndreptată împotriva Republicii Elene, printre care și o resortisantă a acestui stat, M Maria Halatas ( La data de 31 iulie 2000, Curtea a sesizat Curtea în temeiul articolului 34 din Convenția de salvgardare a drepturilor omului și a Libertăților Fundamentale ( G. Skiani, director pe lângă Consiliul Juridic al statului și domnul D. Kalogiros, auditor la Consiliul Juridic al statului. Recurenta se plângea, în special, pe teren la articolele 6 alineatul (1) din Convenție și 1 din Protocolul nr. 1, numai refuzul autorităților competente de a se conforma pentru o lungă perioadă de timp hotărârii nr. 4332/1999 al Curții Administrative de Apel din Atena nu și-a respectat dreptul la o protecție judiciară efectivă în ceea ce privește contestațiile privind drepturile sale cu caracter civil și a încălcat dreptul acesteia la respectarea proprietăților sale. În plus, reclamanta se plângea de durata procedurii. La 16 ianuarie 2003, după ce a primit observațiile părților, Curtea a declarat cererea admisibilă în ceea ce privește aceste obiecțiuni. Alte obiecțiuni ale recurentei au fost declarate inadmisibile la aceeași dată. La 29 aprilie 2003, reclamanta și guvernul au prezentat declarații formale de acceptare a unei soluționări amiabile a cauzei. Recurenta s-a născut în 1958 și își are reședința în Atena. În 1977, reclamanta a construit un teren de 303 m2 situat în Porto Rafti, un loc de pășunat în apropiere de Atena. În 1977, a construit un pavilion de 28 m2 fără autorizație prealabilă, în 1984, după ce a făcut toate demersurile prevăzute de Legea nr. 1337/1983 pentru a-și legaliza pavilionul, aceasta l-a extins la 40,12 m2. La 6 februarie 1986, o echipă a biroului de urbanism din regiune, care se înșela în privința legitimității construcției, a demolat pavilionul în cauză, pe motiv că era ilegal (αυθαίρετο). La 12 decembrie 1989, recurenta sesizează Tribunalul Administrativ de Primă Instanță din Atena cu privire la o cerere de despăgubire împotriva statului în temeiul articolului 105 din legea de însoțire a codului civil. Acest articol stabilește conceptul de act dăunător special de drept public, creând o responsabilitate extracontractuală a statului. Recurenta solicita suma de 2 237 000 drahme (6 565 EUR) ca compensație pentru demolarea ilegală a pavilionului său. 10. La 29 octombrie 1990, prin decizia nr. 13222/1990, Tribunalul a considerat că organele de stat nu au manifestat diligență în exercitarea funcțiilor lor și că demolarea în litigiu era un act ilicit. Tribunalul a condamnat statul să plătească reclamantei suma de 1 370 000 drahme (4 020 EUR). La 4 februarie 1991, statul interjet a solicitat această decizie. 11. La 30 decembrie 1992, Curtea Administrativă de Apel din Atena a respins apelul și a confirmat decizia atacată (hotărârea nr. 4400/1992). La 18 august 1993, statul s-a ocupat de Casație. 12. La 9 septembrie 1998, Consiliul de Stat a clasat hotărârea atacată pe motiv că Curtea Administrativă de Apel a omis să răspundă unui motiv invocat de stat privind valoarea reală a bunului demolat. Cazul a fost apoi trimis înapoi la Curtea Administrativă de Apel (hotărârea nr. 3326/98). 13. La 13 octombrie 1999, Curtea a modificat decizia nr. 13222/1990 al Tribunalului Administrativ de Primă Instanță și a condamnat statul să plătească recurentei suma de 800 000 drahme (2 347 EUR) ca compensație (hotărârea nr. 4332/1999). Această hotărâre a fost notificată reclamantei la 14 februarie 2000. Statul nu a efectuat plata sumei datorate. La 29 aprilie 2003, Curtea a primit de la guvern următoarea declarație: Declar că, în vederea unei soluționări amiabile a cauzei menționate anterior, guvernul elen oferă Mariei Halatas suma de 14 500 EUR, pe de o parte, din compensația acordată recurentei în temeiul deciziei nr. 4332/1999 al Curții Administrative de Apel de la Atena și, pe de altă parte, pentru prejudicii materiale și morale, precum și pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată, în termen de trei luni de la data pronunțării hotărârii Curții pronunțate în conformitate cu art. 39 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Această plată va aduce soluționarea definitivă a cazului. În plus, guvernul se angajează să nu solicite trimiterea cauzei la Marea Cameră în conformitate cu art. 43 alineatul (1) din Convenție. 15. În aceeași zi, Curtea a primit următoarea declarație, semnată de consiliul recurentei, observ că guvernul elen este pregătit să plătească către M. Maria Halatas suma de 14 500 EUR pentru o parte din compensația acordată recurentei în temeiul deciziei n 4332/1999 al Curții Administrative de Apel de la Atena și, pe de altă parte, pentru prejudicii materiale și morale, precum și pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată în vederea unei soluționări amiabile a cauzei care are ca origine cererea menționată anterior pendinte în fața Curții Europene a Drepturilor Omului. Accept această propunere și renunț, de asemenea, la orice altă pretenție împotriva Greciei cu privire la faptele care au stat la baza acestei cereri și declar că această declarație este soluționată definitiv, în cadrul regulamentului amiabil la care au ajuns guvernul și reclamanta. În plus, mă angajez să nu solicit, după pronunțarea hotărârii, trimiterea cauzei la Marea Cameră în conformitate cu art. 43 alineatul (1) din Convenție. 16. Curtea ia act de soluționarea amiabilă la care au ajuns părțile [art. 39 din Convenție]. Curtea se asigură că acest regulament se inspiră din respectarea drepturilor omului, așa cum le recunosc Convenția sau protocoalele sale [art. 37 alineatul (1) in fine din Convenție și art. 62 alineatul (3) din Regulamentul de procedură]. Decide să șteargă cazul rolului Ia act de angajamentul părților de a nu solicita trimiterea cauzei la Marea Cameră. Făcut în franceză și apoi comunicat în scris la 26 iunie 2003 în temeiul art. 77 alin. (2) și (3) din Regulamentul de procedură. Søren Nielsen Peer Lorenzen Grefier Adjunct Președinte
PREMIÈRE SECTION
HALATAS c. GRÈCE
(Requête n
o
64825/01)
ARRÊT
(Règlement amiable)
26 juin 2003
Cet arrêt est définitif. Il peut subir des retouches de forme.
En l'affaire Halatas c. Grèce,
La Cour européenne des Droits de l'Homme (première section), siégeant en une chambre composée de
:
MM.
P.
Lorenzen
,
président
,
C.L.
Rozakis
,
M
mes
F.
Tulkens
,
N.
Vajić
,
MM.
E.
Levits
,
A.
Kovler
,
V.
Zagrebelsky,
juges
,
et de M.
S.
Nielsen,
greffier adjoint de section
,
Après en avoir délibéré en chambre du conseil les 16 janvier et 5
juin 2003,
Rend l'arrêt que voici, adopté à cette dernière date
:
1.
A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n
o
64825/01) dirigée contre la République hellénique et dont une ressortissante de cet Etat, M
me
Maria Halatas («
la requérante
»), a saisi la Cour le 31 juillet 2000 en vertu de l'article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l'Homme et des Libertés fondamentales («
la Convention
»).
2.
La requérante est représentée devant la Cour par M
e
le Gouvernement
») est représenté par les délégués de son agent, M
me
Kalogiros, auditeur auprès du Conseil Juridique de l'Etat.
3.
La requérante se plaignait, notamment, sur le terrain des articles 6 § 1 de la Convention et 1 du Protocole n
o
1, que le refus des autorités compétentes de se conformer pendant une longue période à l'arrêt n
o
4332/1999 de la cour administrative d'appel d'Athènes méconnaissait son droit à une protection judiciaire effective s'agissant des contestations sur ses droits de caractère civil et portait atteinte à son droit au respect de ses biens. La requérante se plaignait en outre de la durée de la procédure.
4.
Le 16 janvier 2003, après avoir recueilli les observations des parties, la Cour a déclaré la requête recevable en ce qui concerne ces griefs. D'autres griefs de la requérante ont été déclarés irrecevables à la même date.
5.
Le 29 avril 2003, la requérante et le Gouvernement ont présenté des déclarations formelles d'acceptation d'un règlement amiable de l'affaire.
6.
La requérante est née en 1958 et réside à Athènes.
7.
La requérante est propriétaire d'un terrain de 303 m² sis à Porto Rafti, un lieu de villégiature aux alentours d'Athènes. En 1977, elle y fit bâtir, sans autorisation préalable, un pavillon de 28 m². En 1984, après avoir accompli toutes les démarches prévues par la loi n
o
1337/1983 afin de légaliser son pavillon, elle le fit agrandir à 40,12 m².
8.
Le 6 février 1986, une équipe du bureau d'urbanisme de la région, se trompant sur la légitimité de la construction, procéda à la démolition du pavillon en question, au motif qu'il était illégal (αυθαίρετο).
9.
Le 12 décembre 1989, la requérante saisit le tribunal administratif de première instance d'Athènes d'une demande en réparation contre l'Etat en vertu de l'article 105 de la loi d'accompagnement du code civil. Cet article établit le concept d'acte dommageable spécial de droit public, créant une responsabilité extra-contractuelle de l'Etat. La requérante sollicitait la somme de 2 237 000 drachmes (6 565 euros environ) à titre d'indemnité pour la démolition illégale de son pavillon.
10.
Le 29 octobre 1990, par décision n
o
13222/1990, le tribunal considéra que les organes de l'Etat n'avaient pas fait preuve de diligence dans l'exercice de leurs fonctions et que la démolition litigieuse était un acte illicite. Le tribunal condamna l'Etat à payer à la requérante la somme de 1
370 000 drachmes (4 020 euros environ). Le 4 février 1991, l'Etat interjeta appel de cette décision.
11.
Le 30 décembre 1992, la cour administrative d'appel d'Athènes rejeta l'appel et confirma la décision attaquée (arrêt n
o
4400/1992). Le 18
août 1993, l'Etat se pourvut en cassation.
12.
Le 9 septembre 1998, le Conseil d'Etat cassa l'arrêt attaqué au motif que la cour administrative d'appel avait omis de répondre à un moyen soulevé par l'Etat concernant la valeur réelle du bien démoli. L'affaire fut alors renvoyée devant la cour administrative d'appel (arrêt n
o
3326/1998).
13.
Le 13 octobre 1999, la cour modifia la décision n
o
13222/1990 du tribunal administratif de première instance et condamna l'Etat à verser à la requérante la somme de 800 000 drachmes (2 347 euros environ) à titre d'indemnité (arrêt n
o
4332/1999). Cet arrêt fut notifié à la requérante le 14
février 2000. L'Etat n'a pas procédé au paiement de la somme due.
14.
Le 29 avril 2003, la Cour a reçu du Gouvernement la déclaration suivante
:
«
Je déclare qu'en vue d'un règlement amiable de l'affaire susmentionnée, le gouvernement grec offre de verser à
Maria Halatas la somme de 14 500 euros au titre d'une part, de la compensation allouée à la requérante en vertu de la décision n
o
4332/1999 de la cour administrative d'appel d'Athènes et, d'autre part, au titre du préjudice matériel et moral ainsi que pour frais et dépens, dans les trois mois suivant la date du prononcé de l'arrêt de la Cour rendu conformément à l'article 39 de la Convention européenne des Droits de l'Homme. Ce versement vaudra règlement définitif de l'affaire.
En outre, le Gouvernement s'engage à ne pas demander le renvoi de l'affaire à la Grande Chambre conformément à l'article 43 § 1 de la Convention.
»
15.
Le même jour, la Cour a reçu la déclaration suivante, signée par le conseil de la requérante
:
«
Je note que le gouvernement grec est prêt à verser à M
me
Maria Halatas la somme de 14 500 euros au titre d'une part, de la compensation allouée à la requérante en vertu de la décision n
o
4332/1999 de la cour administrative d'appel d'Athènes et, d'autre part, au titre du préjudice matériel et moral ainsi que pour frais et dépens en vue d'un règlement amiable de l'affaire ayant pour origine la requête susmentionnée pendante devant la Cour européenne des Droits de l'Homme.
J'accepte cette proposition et renonce par ailleurs à toute autre prétention à l'encontre de la Grèce à propos des faits à l'origine de ladite requête. Je déclare l'affaire définitivement réglée.
La présente déclaration s'inscrit dans le cadre du règlement amiable auquel le Gouvernement et la requérante sont parvenus.
En outre, je m'engage à ne pas demander, après le prononcé de l'arrêt, le renvoi de l'affaire à la Grande Chambre conformément à l'article 43 § 1 de la Convention.
»
16.
La Cour prend acte du règlement amiable auquel sont parvenues les parties (article 39 de la Convention). Elle est assurée que ce règlement s'inspire du respect des droits de l'homme tels que les reconnaissent la Convention ou ses Protocoles (articles 37 § 1
in fine
de la Convention et 62
17.
Partant, il convient de rayer l'affaire du rôle.
PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L'UNANIMITÉ,
1.
Décide
de rayer l'affaire du rôle
;
2.
Prend acte
de l'engagement des parties de ne pas demander le renvoi de l'affaire à la Grande Chambre.
Fait en français, puis communiqué par écrit le 26 juin 2003 en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement.
Søren
Nielsen
Peer
Lorenzen
Greffier adjoint
Président