EKICI contre la TURQUIE

SECȚIUNEA A TREIA DECIZIA PARTIALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 11703/03 prezentate de Mehmet EK Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 5 februarie 2003, După ce a deliberat, face următoarea decizie, făcând trimitere la reclamant, domnul Mehmet Ekici, este un resortisant turc, născut în 1951 și rezident la Ankara. El este reprezentat în fața Curții de către domnul Kaz La 14 ianuarie 2000, reclamantul care a fost angajat în orașul Keçiören (denumit în continuare "Orașul mai jos") s-a pensionat. La 7 septembrie 2000, reclamantul sesizează instanța de muncă din Ankara cu privire la o acțiune în despăgubire, îndreptată împotriva orașului și referitoare la drepturile sale la prime de salariu și la alocațiile sale sociale.

Prin hotărârea din 6 februarie 2001, tribunalul a primit o parte din cererea reclamantului și a ordonat orașului să îi plătească suma de 1 682 509 183 de lire turcești, însoțită de interese simple la rata legală. În lipsa recursului de către părți, hotărârea din 6 februarie 2001 a devenit definitivă. Ulterior, reclamantul a inițiat o procedură de executare forțată împotriva orașului pentru a-i fi plătită indemnizațiile în litigiu. La data la care a depus cererea, reclamantul nu a primit încă indemnizațiile. Reclamantul se plânge de executarea hotărârii din 6 februarie 2001 pronunțată de instanța muncii, recunoscându-i drepturile sale la prime de salariu și alocațiile sale sociale și ordonând orașului să-i plătească suma datorată.

În această privință, el: art. 1 din Protocolul nr 1 și, în esență, art. 6 din convenție. Invocând articolele 17 și 18 din Convenție, reclamantul afirmă că autoritățile naționale nu au luat măsuri adecvate pentru ca orașul să poată plăti suma acordată de instanță și, în opinia sa, această situație constituie o restricție a dreptului său de proprietate. (1) Reclamantul se plânge de executarea hotărârii din 6 februarie 2001 pronunțate de instanța muncii din Ankara, recunoscându-i drepturile la prime de salariu și alocațiile sale sociale și solicitând orașului să-i plătească suma datorată. În această privință, el se referă la art. 1 din Protocolul nr. 1 și, în esență, la art. 6 din Convenție.

În statul în care se află dosarul, Curtea nu consideră că este în măsură să se pronunțe asupra admisibilității acestor obiecțiuni și consideră că este necesar ca această parte a cererii să fie adusă la cunoștința guvernului pârât prin aplicarea articolului 54 alineatul (3) litera (b) din Regulamentul său de procedură. (2) Invocând art. 17 și 18 din Convenție, reclamantul afirmă că autoritățile naționale nu au luat măsuri adecvate pentru ca orașul să poată plăti suma acordată de instanță și, în opinia sa, această situație constituie o restricție a dreptului său de proprietate. Având în vedere toate elementele aflate în posesia sa, Curtea nu observă nicio aparență de încălcare a articolelor menționate mai sus.

Prin urmare, această parte a cererii trebuie respinsă pentru lipsa vădită a temeiului în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, amână art. 1 din Protocolul nr. 1 și art. 6 alin. (1) din Convenție; Se pronunță cererea inadmisibilă pentru surplus. Mark V illiger Georg Ress personal adjunct Președinte

TROISIÈME SECTION

DÉCISION PARTIELLE

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n o 11703/03 présentée par Mehmet EKİCİ contre la Turquie La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant le 26 juin 2003 en une chambre composée de MM. G. Ress , président , L. Caflisch , P. Kūris , R. Türmen , B. Zupančič , J. Hedigan , M me H.S. Greve, juges , et de M. M . V illiger, greffier adjoint de section , Vu la requête susmentionnée introduite le 5 février 2003, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT Le requérant, M. Mehmet Ekici, est un ressortissant turc, né en 1951 et résidant à Ankara. Il est représenté devant la Cour par M e Kazım Bayraktar, avocat au barreau d’Ankara. Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.

Le 14 janvier 2000, le requérant qui était employé à la ville de Keçiören (ci-après « la ville ») prit sa retraite. Le 7 septembre 2000, le requérant saisit le tribunal du travail d’Ankara d’une action en indemnisation, dirigée contre la ville et relative à ses droits à des primes de salaire et ses allocations sociales. Par un jugement du 6 février 2001, le tribunal fit droit à une partie de la demande du requérant et ordonna à la ville de lui payer la somme de 1 682 509 183 livres turques, assortie d’intérêts moratoires simples au taux légal. Faute de pourvoi par les parties, le jugement du 6 février 2001 devint définitif. Par la suite, le requérant entama une procédure d’exécution forcée à l’encontre de la ville pour que lui soient versées les indemnités litigieuses.

A la date de l’introduction de la requête, le requérant n’avait toujours pas perçu ses indemnités. GRIEFS Le requérant se plaint de l’inexécution du jugement du 6 février 2001 rendu par le tribunal du travail, lui reconnaissant ses droits à des primes de salaire et ses allocations sociales, et ordonnant à la ville de lui payer la somme due. A cet égard, il invoque l’article 1 du Protocole n o 1 et, en substance, l’article 6 de la Convention. Invoquant les articles 17 et 18 de la Convention, le requérant affirme que les autorités nationales n’ont pas pris des mesures adéquates afin que la ville puisse payer la somme accordée par le tribunal et selon lui, cette situation constitue une restriction à son droit de propriété.

EN DROIT 1. Le requérant se plaint de l’inexécution du jugement du 6 février 2001 rendu par le tribunal du travail d’Ankara, lui reconnaissant ses droits à des primes de salaire et ses allocation sociales, et ordonnant à la ville de lui payer la somme due. A cet égard, il invoque l’article 1 du Protocole n o 1 et, en substance, l’article 6 de la Convention. En l’état du dossier, la Cour n’estime pas s’être en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ces griefs et juge nécessaire de porter cette partie de la requête à la connaissance du gouvernement défendeur par application de l’article 54 § 3 b) de son règlement. 2. Invoquant les articles 17 et 18 de la Convention, le requérant affirme que les autorités nationales n’ont pas pris des mesures adéquates afin que la ville puisse payer la somme accordée par le tribunal et selon lui, cette situation constitue une restriction à son droit de propriété.

Compte tenu de l’ensemble des éléments en sa possession, la Cour ne relève aucune apparence de violation des articles susmentionnés. Il s’ensuit que cette partie de la requête doit être rejetée pour défaut manifeste de fondement en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Ajourne l’examen des griefs du requérant tirés de l’article 1 du Protocole n o 1 et de l’article 6 § 1 de la Convention ; Déclare la requête irrecevable pour le surplus. Mark V illiger Georg Ress Greffier adjoint Président