CUARTA DECIZIE PARȚIONALĂ PRIVIND ADMINISIBILITATEA cererii nr. 70084/01 și 70085/01 de Selim KABASAKAL și Hasan ATAR împotriva Turciei Curții Europene a Drepturilor Omului (a patra secțiune), care stă în ședința în iulie 2003 în calitate de Cameră compusă de Sir Nicolas Bratza Președintele Pellonpäää dna Palm Türmen Fischbach Pavlovschi Borrego, judecători și dl M. O’Boyle Grefier Având în vedere cererile depuse la 13 decembrie 2000, după ce a deliberat, decide după cum urmează: Reclamanții, dl Selim Kabaskal și dl Hasan Atar, sunt resortisanți turci, care s-au născut în 1979 și, respectiv, în 1977, și-au respectat condamnarea la închisoare în Ordu la momentul cererilor lor la Curte. Ele sunt reprezentate în fața Curții de către dl H. Erdoğan și dl L. Kanat, avocați care practică în Ankara. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de solicitanți, pot fi rezumate după cum urmează. La 11 noiembrie 1998, reclamanții au fost preluați în custodie de poliție de către ofițeri de poliție din filiala anti-terrorist a Direcției de Securitate Sivas cu privire la suspiciunile de a fi afiliați la o organizație ilegală, TDP (partidul revoluționar al Turciei). Ei au rămas în custodie de poliție până la 18 Noiembrie 1998. În timpul detenției lor în custodie de poliție, au fost supuși unui tratament defectuos. Declarațiile lor au fost luate sub presiune. Trebuie remarcat că reclamanții nu au specificat detaliile despre presupusul tratament de rău. La 18 noiembrie 1998 au fost aduse în fața unui judecător care și-a ordonat detenția în reținere. La 31 decembrie 1998, procurorul public șef la Curtea de Securitate a statului Erzurum a depus un proiect de pronunțare în favoarea acesteia, acuzând reclamanții în temeiul articolului 168 § 2 din Codul Penal să adere la o organizație ilegală. La 26 octombrie 1999, Curtea de Securitate a statului Erzurum a condamnat reclamanții de aderare la TDP și le-a condamnat la 12 ani și șase luni de închisoare. La 5 iunie 2000, Curtea de Casație a respins recursul reclamanților și a susținut hotărârea Curții de Securitate a statului Erzurum. Hotărârea Curții de Casație a fost pronunțată la 14 iunie 2000. COMPLAINTE Reclamanții se plâng în temeiul articolului 3 din Convenție că acestea au fost supuși la maltrat în timp ce sunt în custodie de poliție. Reclamanții susțin, în temeiul articolului 5 § 3 din Convenție, că au fost ținuți în custodie de poliție timp de opt zile fără a fi adus în fața unui judecător sau a unui alt ofițer autorizat prin lege să exercite competența judiciară. Reclamanții se plâng în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție că au fost negate o audiere echitabilă din cauza prezenței unui judecător militar pe banca Curții de Securitate de Stat Erzurum, care le-a judecat și le-a condamnat. Reclamanții se plâng în continuare că avizul procurorului public șef în fața Curții de Casație nu a fost niciodată acordat, privand-le astfel de posibilitatea de a-și prezenta contraargumentele. În acest sens, reclamanții invocă art. 6 § 3 litera (b) din Convenție. Acestea se plâng în continuare sub aceeași poziție că nu au avut posibilitatea de a solicita rectificarea hotărârii, deoarece nu a existat nici un raționament detaliat în decizia Curții de Casație. 1. Reclamanții susțin că au fost supuși de maltrat în timpul custodiei lor de poliție în sensul art. 3 din Convenție. Aceștia susțin, de asemenea, că Curtea de Securitate a Erzurumului și-a ignorat acuzațiile de maltrat și coafură. Curtea subliniază că scopul celor șase Regulamentul lunilor este de a promova securitatea legii și de a se asigura că cazurile care pun probleme în temeiul Convenției sunt tratate într-un timp rezonabil. În plus, ar trebui să protejeze autoritățile și alte persoane interesate de a fi sub orice incertitudine pentru o perioadă prelungită de timp (a se vedea Laçin c. Turcia , nr. 23654/94 , Decizia Comisiei din 15 Mai 1995, Hotărârile și rapoartele (DR) 81, p. 80. Curtea reiterează că, în temeiul articolului 35 § 1 din Convenție, aceasta poate aborda o chestiune numai într-o perioadă de șase luni de la data în care decizia finală a fost luată în dreptul intern. Cu toate acestea, într-un caz în care un reclamant se folosește de un remediu intern și devine clar, într-o etapă ulterioară, că acest remediu nu este eficace, perioada de șase luni prevăzută la art. 35 din Convenție ar trebui, în principiu, să fie calculată de la momentul în care reclamantul a devenit conștient sau ar fi trebuit să devină conștient de ineficacitatea remediului (a se vedea cel menționat mai sus) Laçin c. Hotărârea Turciei, p. 81). Curtea constată că, în apărarea la Curtea de Securitate de Stat Erzurum, reclamanții au susținut că au acceptat acuzațiile împotriva lor sub presiune. După audierile din 5 februarie 1999 și 8 septembrie 1999, Curtea de Securitate de Stat a luat anumite decizii procedurale în care nu s-au menținut acuzațiile Reclamanții nu și-au urmărit acuzațiile în cursul altor ședințe judiciare, nici Curtea de Stat nu a menționat acuzațiile reclamanților în hotărârea sa finală. Având în vedere mai sus, Curtea consideră că eșecul autorităților judiciare de a acționa trebuie să devină treptat evident până la 26 octombrie 1999 când Curtea de Securitate de Stat și-a pronunțat hotărârea finală în această privință, reclamanții ar trebui, prin urmare, să fi fost conștienți de ineficacitatea recourslor în dreptul intern până la data respectivă. În consecință, perioada de șase luni prevăzută la art. 35 din Convenția ar trebui să fie considerată că a început să se desfășoare cel târziu la 26 octombrie 1999 (a se vedea İçöz v. Turcia) (dec.), nr. 54919/00, 9 ianuarie 2003, nedeclarat și Veznedaroğlu c. Turcia (dec.), nr. 32357/96, 7 septembrie 1999, nedeclarat). Astfel, cererile ar fi trebuit să fie introduse până în aprilie 2000. Totuși, acestea au fost introduse la Curte la 13 decembrie 2000. În consecință, această parte a cererii a fost introdusă din timp și trebuie respinsă în temeiul articolului 35 §§ § 1 și 4 din Convenție. (2) Reclamanții se plâng în temeiul articolului 5 § 3 din Convenție că nu au fost aduse prompt în fața unui judecător sau a unui alt ofițer autorizat prin lege să exercite competența judiciară. Curtea reiterează că, în conformitate cu art. 35 § 1 din Convenție, Curtea nu poate trata chestiunea decât într-o perioadă de șase luni de la data în care a fost luată decizia finală. Curtea observă că reclamanții au fost reținuți în custodie de poliție la 11 noiembrie 1998 și că detenția lor în custodie de poliție s-a încheiat la 18 noiembrie 1998, atunci când judecătorul a ordonat detenția lor în reținere. Reclamanții și-au prezentat cererile la Curte la 13 decembrie 2000, adică mai mult de șase luni mai târziu. Rezultă că această plângere a fost introdusă din timp și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 §§ § 1 și 4 din Convenție. Reclamanții se plâng în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție că dreptul lor la o audiere echitabilă a fost încălcat în timp ce au fost judecați și condamnați de Curtea de Securitate de Stat Erzurum, care nu a avut independență și imparțialitate. Acestea se plâng în continuare în temeiul articolului 6 § 3 litera (b) că nici o copie a depunerii scrise a Procurorului Principal la Curtea de Casație nu a fost transmisă și că, prin urmare, au fost refuzate dreptul de a răspunde la aceeași autoritate, plângându-se în cele din urmă sub aceeași rută cu privire la absența raționării în decizia Curții de Casație. a) În ceea ce privește plângerea reclamanților cu privire la independența și imparțialitatea Curții de Securitate a statului Erzurum, Curtea consideră că nu poate, pe baza dosarului, determina admisibilitatea acestei plângeri și că, prin urmare, este necesar, în conformitate cu art. 54 §§ b) din Regulamentul Curții, să anunțe această parte a cererii guvernului contestat. b) În ceea ce privește plângerea conform căreia depunerea scrisă a procurorului public șef la Curtea de Casație nu a fost niciodată comunicată reclamanților, privand-i astfel de posibilitatea de a-și prezenta răspunsul, Curtea consideră că aceasta nu poate determina, pe baza dosarului, admisibilitatea acestei plângeri și că, prin urmare, este necesar, în conformitate cu art. 54 alineatul (2) litera (b) din Regulamentul de procedură, să furnizeze o notificare a acestei părți a cererii guvernului contestat. c) În ceea ce privește plângerea reclamanților că decizia Curții de Casație nu a avut raționament detaliat, privand-le de posibilitatea de a solicita rectificarea hotărârii, Curtea reiterează că, în ceea ce privește cazurile de recurs, art. 6 din convenție nu impune ca o instanță, atunci când respinge un recurs prin trimitere la raționamentul dat de o instanță inferioară, să își însoțească decizia prin motive detaliate (a se vedea Ojanen Finlanda , nr. 18686/91, Hotărârea Comisiei din 31 martie 1993, nedeclarată. Curtea observă că hotărârea Curții de Securitate de Stat Erzurum a explicat, deși scurt, faptele dovedite, calificarea juridică a acestora, dispozițiile legale aplicate și sancțiunile impuse. Curtea de Casație a susținut această hotărâre, declarând că evaluarea faptelor, calificarea juridică a acestora și condamnarea acuzatului erau în conformitate cu legea. Prin urmare, Curtea consideră că decizia Curții de Casație trebuie interpretată ca fiind acceptată pe deplin raționarea hotărârii Curții de Securitate de Stat Erzurum. Rezultă că această plângere este evident nefondată și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 §§ 3 și 4 din Convenție. Din aceste motive, Curtea decide în unanimitate să se suspende examinarea plângerilor reclamanților privind independența și imparțialitatea Curții de Securitate de Stat Erzurum și necomunicarea depunerilor procurorului public șef la reclamanții; declara restul cererilor inadmisibil.
Application nos. 70084/01 and 70085/01
by Selim KABASAKAL and Hasan ATAR
against Turkey
The European Court of Human Rights (Fourth Section), sitting on
1
st
July, 2003 as a Chamber composed of
Sir
Nicolas
Bratza
,
President
,
Mr
M.
Pellonpää
,
Mrs
E.
Palm
,
Mr
R.
Türmen
,
Mr
M.
Fischbach
,
Mr
S.
Pavlovschi
,
Mr
J.
Borrego Borrego,
judges
,
and Mr M.
O’Boyle
,
Section Registrar
,
Having regard to the above applications lodged on 13 December 2000,
Having deliberated, decides as follows:
The applicants, Mr Selim Kabasakal and Mr Hasan Atar, are Turkish nationals, who were born in 1979 and 1977 respectively. They were serving their prison sentences in Ordu at the time of their applications to the Court. They are represented before the Court by Mr H. Erdoğan and Mr L. Kanat, lawyers practising in Ankara.
The facts of the case, as submitted by the applicants, may be summarised as follows.
On 11 November 1998 the applicants were taken into police custody by police officers from the anti-terrorist branch of the Sivas
Security Directorate on suspicion of membership of an illegal organisation, the TDP (Revolutionary Party of Turkey). They remained in police custody until 18
November 1998. During their detention in police custody they were subjected to ill-treatment. Their statements were taken under duress. It is to be noted that the applicants did not specify the details of the alleged
ill-treatment and duress.
On 18 November 1998 they were brought before a judge who ordered their detention on remand.
On 31 December 1998 the Chief Public Prosecutor at the Erzurum State Security Court filed a bill of indictment with the latter charging the applicants under Article 168 § 2 of the Criminal Code with membership of an illegal organisation.
Throughout the hearings before the Erzurum State Security Court the applicants stated that they had accepted the allegations against them under duress while in police custody.
On 26 October 1999 the Erzurum State Security Court convicted the applicants of membership of the TDP and sentenced them to twelve years and six months’ imprisonment.
On 5 June 2000 the Court of Cassation rejected the applicants’ appeal and upheld the Erzurum State Security Court’s judgment. The decision of the Court of Cassation was pronounced on 14 June 2000.
The applicants complain under Article 3 of the Convention that they were subjected to ill-treatment while in police custody.
The applicants allege under Article 5 § 3 of the Convention that they were kept in police custody for eight days without being brought before a judge or other officer authorised by law to exercise judicial power.
The applicants complain under Article 6 § 1 of the Convention that they were denied a fair hearing on account of the presence of a military judge on the bench of the Erzurum State Security Court, which tried and convicted them. The applicants further complain that the opinion of the Chief Public Prosecutor to the Court of Cassation was never served on them, thus depriving them of the opportunity to put forward their counter-arguments. In this respect the applicants invoke Article 6 § 3 (b) of the Convention. They further complain under the same heading that they did not have the opportunity to request the rectification of the judgment, as there was no detailed reasoning in the Court of Cassation’s decision.
1.The applicants allege that they were subjected to ill-treatment during their police custody within the meaning of Article 3 of the Convention. They further submit that the Erzurum State Security Court ignored their allegations of ill-treatment and duress.
The Court points out that the purpose of the six
months’ rule is to promote security of law and to ensure that cases raising issues under the Convention are dealt with within a reasonable time. Furthermore, it ought also to protect the authorities and other persons concerned from being under any uncertainty for a prolonged period of time (see
Laçin v. Turkey
, no. 23654/94, Commission decision of 15
May 1995, Decisions and Reports (DR) 81, p. 80).
The Court reiterates that under Article 35 § 1 of the Convention it may only deal with a matter within a period of six months from the date on which the final decision was taken in domestic law. However, in a case where an applicant avails himself of a domestic remedy and it becomes clear, at a later stage, that this remedy is not effective, the six-month period provided for in Article 35 of the Convention should in principle be calculated from the time when the applicant became aware, or should have become aware of, the ineffectiveness of the remedy (see the above
‑
mentioned
Laçin v. Turkey
decision, p.
81).
The Court notes that in their defence submissions to the Erzurum State Security Court the applicants contended that they had accepted the allegations against them under duress. After the hearings on
5 February 1999 and 8 September 1999, the State Security Court took certain
procedural decisions in which no mention was made of the allegations
of
ill-treatment and the applicants did not pursue their allegations in the course of other court hearings. Nor did the State Security Court mention the applicants’ allegations in its final judgment.
In the light of above, the Court considers that the failure of the judicial authorities to act must have become gradually apparent up until 26
October
1999 when the State Security Court rendered its final decision on the matter. The applicants should have therefore been aware of the ineffectiveness of remedies in domestic law by that date. Accordingly, the six-month period provided for in the Article 35 of the Convention should be considered to have started running not later than 26 October 1999 (see
İçöz
v. Turkey
(dec.), no. 54919/00, 9 January 2003, unreported and
Veznedaroğlu v. Turkey
(dec.), no. 32357/96, 7
September 1999, unreported). Thus, the applications should have been introduced not later than April 2000. However, they were introduced with the Court on 13
December 2000.
It follows that this part of the application has been introduced out of time and must be rejected under Article 35 §§ 1 and 4 of the Convention.
2.The applicants complain under Article 5 § 3 of the Convention that they were not brought promptly before a judge or other officer authorised by law to exercise judicial power.
The Court reiterates that pursuant to Article 35 § 1 of the Convention, the Court may only deal with the matter within a period of six months from the date on which the final decision was taken. In the absence of domestic remedies, the six-month period runs from the date of the act complained of.
The Court observes that the applicants were taken into police custody on 11 November 1998 and that their detention in police custody ended on 18
November 1998, when the judge ordered their detention on remand. The applicants introduced their applications with the Court on 13
December
2000, i.e. more than six months later.
It follows that this complaint has been introduced out of time and must be rejected in accordance with Article
35 §§
1 and
4 of the Convention.
3.The applicants complain under Article 6 § 1 of the Convention that their right to a fair hearing was breached as they were tried and convicted by the Erzurum State Security Court, which lacked independence and impartiality. They further complain under Article 6 § 3 (b) that no copy of the Chief Public Prosecutor’s written submission to the Court of Cassation was transmitted to them and that they were thus denied the right to respond to the same authority. They lastly complain under the same heading about the absence of reasoning in the Court of Cassation’s decision.
a) As to the applicants’ complaint regarding the independence and impartiality of the Erzurum State Security Court, the Court considers that it cannot, on the basis of the case file, determine the admissibility of this complaint and that it is therefore necessary, in accordance with
Rule 54 §
2
(b) of the Rules of Court, to give notice of this part of the application to the respondent Government.
b) As regards the complaint that the written submission of the Chief Public Prosecutor to the Court of Cassation was never communicated to the applicants, thus depriving them of the opportunity to put forward their response, the Court considers that it cannot, on the basis of the case file, determine the admissibility of this complaint and that it is therefore necessary, in accordance with Rule 54 § 2 (b) of the Rules of Court, to give notice of this part of the application to the respondent Government.
c) Concerning the applicants’ complaint that the decision of the Court of Cassation lacked detailed reasoning, depriving them of the opportunity to request the rectification of the judgment, the Court reiterates that insofar as appeal instances are concerned, Article 6 of the Convention does not require that a court, when rejecting an appeal by reference to the reasoning given by a lower court, accompanies its decision by detailed reasons (see
Ojanen
v.
Finland
, no. 18686/91, Commission decision of 31 March 1993, unreported).
The Court observes that the Erzurum State Security Court’s judgment, though brief, explained the proven facts, their legal qualification, the legal provisions applied and the sanction imposed. The Court of Cassation upheld this judgment stating that the assessment of the facts, their legal qualification and the conviction of the accused were in accordance with law. The Court considers therefore that the decision of the Court of Cassation must be interpreted to have fully accepted the reasoning of the judgment of the Erzurum State Security Court.
It follows that this complaint is manifestly ill-founded and must be rejected in accordance with Article
35 §§
3 and
4 of the Convention.
For these reasons, the Court unanimously
Decides
to adjourn
the examination of the applicants’ complaints concerning the independence and impartiality of the Erzurum State Security Court and the non-communication of the submissions of the Chief Public Prosecutor to the applicants;
Declares
the remainder of the applications inadmissible.
Michael
O’Boyle
Nicolas
Bratza
Registrar
President