CAUZA ÖRNEK ȘI FERENȚA v. TURKIE (Declararea nr. 41306/98) JUDGMENTul de decontare prietenoasă Strasburg 15 iulie 2004 Această hotărâre este finală, dar poate fi supusă revizuirii editoriale. În cazul Örnek și Eren v. Turcia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (A treia secțiune), care stă în calitate de Camera compusă din: G. Ress, Președintele I. Cabral Barreto, L. Caflisch, R. Türmen, J. Hedigan, dna M. Tsatsa-Nikolovska, K. Traja, judecători și grefierul secțiunii Berger, deliberat în privat la 24 iunie 2004, emite următoarea hotărâre, care a fost adoptată la data respectivă: PROCEDURA Cazul a apărut într-o cerere (nr. 41306/98) împotriva Republicii Turciei depusă Comisiei Europene a Drepturilor Omului („Comisia”) în temeiul articolului 25 din Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale (nr. 41306/98) de doi resortisanți turci, dl Tacettin Örnek și dl Abdulvahap Eren (nr. Reclamanții, care au fost acordate asistență juridică, au fost reprezentați de dl Vefa, un avocat care practică în Diyarbakır. Guvernul turc („Guvernul”) au fost reprezentați de agentul lor, dl İșcan, ministru Plenipotentiary, director general adjunct al Consiliului Europei și Drepturilor Omului. Cererea a fost transmisă Curții la 1 noiembrie 1998, când a intrat în vigoare Protocolul nr. 11 la Convenție (art. 5 § 2 din Protocolul nr. 11). Cererea a fost alocată Primei Secțiuni a Curții (Regulamentul nr. 11 la Convenție). 52 § 1 din Regulamentul Curții). În această secțiune, camera care va lua în considerare cazul (art. 27 § 1 din Convenție) a fost constituită în conformitate cu art. 26 § 1. La 22 iunie 1999, acest caz a fost comunicat guvernului contestat. La 1 noiembrie 2001, Curtea a schimbat compoziția secțiunilor sale (art. 25 § 1). Acest caz a fost atribuit nouului capitol al treilea compus (art. 52 § 1). La 9 ianuarie 2003, după ce a obținut observațiile părților, Curtea a declarat cererea parțial admisibilă și restul plângerilor au fost declarate inadmisibile. La 30 septembrie 2003, grefierul a sugerat părților că ar trebui să încerce să ajungă la o soluție prietenoasă în sensul articolului 38 § 1 litera (b) din Convenție. Reclamanții și Guvernul au prezentat declarații formale care acceptă o soluționare prietenoasă a cazului. FACTE 10. Reclamanții, care s-au născut în 1962 și respectiv 1966, trăiesc în Mardin. 11. La 4 ianuarie 1998, ofițerii de poliție din Hotărârea de Securitate Mardin, împreună cu soldații din secția de gendarmerie, au sosit în satul Yüceli și au strâns sătenii în pătratul satului. 20 de săteni, inclusiv reclamanții, au fost invitați să indice locurile în care membrii PKK se ascund. La 5 ianuarie 1998, reclamanții au fost examinați de un medic legist. Potrivit raportului medical, primul reclamant a prezentat o umflare de 8 până la 3 cm pe partea dreaptă a bărbiei, o lacerație și vânătăi de 4 până la 3 cm pe partea din spate a umărului drept, o lacerație de 6 până la 2 cm pe tibia stângă, cicatrici vechi răspândite de 8 și 3 cm pe genunchiul drept, o lacerație de 4 până la 3 cm pe vitelul stâng și lacerații răspândite în jurul buzelor. Un alt raport a fost pregătit pentru al doilea reclamant, care a observat prezența abraziunilor vechi de 4 până la 3 cm pe tibia stângă și 2 până la 2 cm pe tibia dreaptă și 13 sau 14 cicatrici vechi pe brațul drept. 13. După examenele medicale, reclamanții au fost duși înapoi la Hotărârea de Securitate Mardin și plasați în custodie. Pe parcursul perioadei de custodie, reclamanții au fost plicați cu ochi, dezbrăcați dezbrăcați, supuși abuz verbal, furtunați cu apă rece, bătut cu un truncheon, îngropat cu armele și șocurile electrice au fost administrate pe corpurile lor. La 8 ianuarie 1998, reclamanții au fost din nou examinați medical de către un medic. Medicul a elaborat rapoarte și a remarcat prezența diferitelor leziuni similare cu cele înregistrate în rapoartele medicale din 5 ianuarie 1998. 15. La 8 ianuarie 1998, reclamanții au fost aduse în fața Curții de Magistrate Mardin în materie penală. Primul reclamant a admis în fața judecătorului că a ajutat PKK în trecut prin cumpărarea și transferul de alimente pentru membrii săi. Al doilea reclamant a refuzat acuzațiile împotriva lui, totuși a acceptat că a cumpărat alimente pentru membrii PKK într-o ocazie. Curtea a ordonat detenția lor în reținere. 16. La 21 ianuarie 1998, procurorul principal de la Curtea de Securitate a statului Diyarbakır a depus o acuzație în fața instanței și a acuzat reclamanții de aderare la PKK. Acuzațiile au fost formulate în temeiul articolului 168 § 2 din Codul Penal și al articolului 5 din Legea privind prevenirea terorismului (Legea nr. 3713). 17. La 23 ianuarie 1998, reclamanții au fost înaintati Curtea de Securitate de Stat din Diyarbakır pentru o audiere preliminară. Având în vedere natura infracțiunii și dovezile conținute în dosar, instanța a ordonat reclamanților să rămână în detenție la încarcerare. 18. La 19 martie 1998, avocatul reclamanților a afirmat în fața instanței că reclamanții au fost torturați de ofițeri de poliție din Hotărârea de Securitate Mardin. În consecință, el solicită instigarea procedurilor penale împotriva ofițerilor de poliție. Curtea a hotărât să ia în considerare această cerere într-o etapă ulterioară. 19. La 28 mai 1998, reclamanții au susținut în fața instanței că declarațiile lor de poliție au fost extrase sub tortura, întrucât al doilea reclamant suferă de tuberculoză, au cerut instanței să elibereze al doilea reclamant pe cauțiune. Această cerere a fost respinsă. 20. La 26 noiembrie 1998, Curtea de Securitate a statului Diyarbakır a constatat că primul reclamant a fost vinovat de ajutor și de a acuza o organizație teroristă în temeiul articolului 169 din Codul Penal și l-a condamnat la trei ani și nouă luni de închisoare. Curtea a achitat în continuare al doilea reclamant de acuzații împotriva lui. 21. La 6 iulie 1999, Curtea de Casație a respins recursul. 23. Nu au fost introduse proceduri penale împotriva ofițerilor de poliție care ar fi fost torturați reclamanții. La 1 iunie 2004, Curtea a primit următoarea declarație de la Guvern: „1. Guvernul regretă apariția, ca în cazul actual, a cazurilor individuale de maltrat de către autoritățile persoanelor deținute în custodie, în ciuda legislației turce existente și a hotărârii guvernului de a preveni astfel de acțiuni. Se acceptă faptul că recurgerea la tratamentele necorespunzătoare a deținuților ca în cazul reclamanților a constituit o încălcare a articolului 3 din Convenție. Guvernul se angajează să elibereze instrucțiuni adecvate și să adopte toate măsurile necesare pentru a se asigura că interzicerea acestor acte și obligația de a efectua investigații eficace sunt respectate în viitor. Guvernul se referă în acest sens la angajamentele pe care le-au asumat în Declarația convenită în aplicarea nr. 34382/97 și își reiterează hotărârea de a da atingere acestor angajamente. Aceștia observă că au fost adoptate noi măsuri juridice și administrative care au dus la o reducere a apariției de rău tratament în circumstanțe similare cu cele ale cazului instant, precum și la investigații mai eficace. Declar că Guvernul Republicii Turciei propune să plătească ex gratie Reclamanții, dl Tacettin Örnek și dl Abdulvahap Eren, o sumă totală de 50 000 EUR (cinci mii de euro), dintre care 4000 EUR în ceea ce privește costurile și cheltuielile), în vederea asigurării unei soluționari prietenoase a cererii lor înregistrate în temeiul nr. 41306/98. Această sumă, care să acopere orice prejudiciu material și moral, precum și costurile și cheltuielile juridice legate de caz, este eliberată de orice impozit care poate fi aplicabil și care poate fi plătit în Euros unui cont bancar numit de către solicitanți și/sau reprezentantul lor autorizat corespunzător. Această sumă este plătită în termen de trei luni de la data notificării hotărârii pronunțate de Curte în temeiul articolului 39 din Convenția Europeană pentru Drepturile Omului. Această plată va constitui soluționarea finală a cauzei. În cazul în care această sumă nu a fost plătită în termenul de trei luni, guvernul se angajează să plătească, până la decontarea, dobânzi simple pe valoarea la o rată egală cu rata de creditare marginală a Băncii Centrale Europene în perioada de decontare plus trei puncte procentuale. Guvernul consideră că supravegherea de către Comitetul de miniștri al Consiliului Europei privind executarea hotărârilor Curții referitoare la Turcia în aceste cazuri și în cazuri similare constituie un mecanism adecvat pentru asigurarea continuării îmbunătățirilor în acest context. În acest scop, va continua să se efectueze cooperarea necesară în acest proces. În sfârșit, Guvernul se angajează să nu solicite trimiterea cauzei la Marea Camera în temeiul articolului 43 § 1 din Convenție după eliberarea hotărârii Curții.” 25. La 17 mai 2004, Curtea a primit următoarea declarație semnată de reprezentantul reclamanților: „1. În calitatea mea de reprezentant al reclamanților, dl Tacettin Örnek și dl. Abdulvahap Eren, am luat în considerare termenii declarației făcute de Guvernul Republicii Turciei, precum și întreprinderile conținute în această declarație, inclusiv plata reclamanților unei sume totale de EUR 50.000 (50 de mii de euro) (4000 EUR) din care, în ceea ce privește costurile și cheltuielile, în vederea încheierii unei soluții prietenoase a cazului lor care a fost originată în aplicarea nr. 41306/98. După consultarea în mod corespunzător, reclamanții acceptă termenii declarației menționate mai sus și, în consecință, renunțe la toate celelalte cereri împotriva Republicii Turciei în ceea ce privește chestiunile care au fost la originea cererii. Declarăm că cazul a fost rezolvat în cele din urmă și ne angajam să nu solicităm trimiterea cauzei către Marea Camera în temeiul articolului 43 § 1 din Convenție după eliberarea hotărârii Curții.” 26. Curtea ia act de acordul atins între părți (art. 39 din Convenție). Este convins că soluția se bazează pe respectarea drepturilor omului, astfel cum este definită în Convenție sau în protocolele sale (art. 37 § 1 în amenzi a Convenției și art. 62 § 3 din Regulamentul Curții). 27. În consecință, cazul ar trebui să fie scos din listă. Pentru aceste motive, CURTA UNANIMOUSY decide să scoată cazul din listă; ia notă Președintele grefierului Vincent Berger Georg Resss. Președintele în limba engleză și notificat în scris la 15 iulie 2004, în conformitate cu art. 77 §§ 2 și 3 din Regulamentul de judecată.
THIRD SECTION
CASE OF ÖRNEK AND EREN v. TURKEY
(Application no. 41306/98)
(
Friendly Settlement
)
STRASBOURG
15 July 2004
This judgment is final but it may be subject to editorial revision.
In the case of Örnek and Eren v. Turkey,
The European Court of Human Rights (Third Section), sitting as a Chamber composed of:
Mr
President
,
Mr
Mr
Mr
Mr
Mrs
Mr
judges
,
and Mr
V.
Berger
,
Section Registrar
,
Having deliberated in private on 24 June 2004,
Delivers the following judgment, which was adopted on that date:
1.
The case originated in an application (no. 41306/98) against the Republic of Turkey lodged with the European Commission of Human Rights (“the Commission”) under former Article 25 of the Convention for the Protection of Human Rights and Fundamental Freedoms (“the Convention”) by two Turkish nationals, Mr Tacettin Örnek and Mr
Abdulvahap Eren (“the applicants”), on 9 March 1998.
2.
The applicants, who had been granted legal aid, were represented by Mr
M.
Vefa, a lawyer practising in Diyarbakır. The Turkish Government (“the Government”) were represented by their Agent, Mr
E.
İșcan, Minister Plenipotentiary, Deputy Director General for Council of Europe and Human Rights.
3.
The application mainly concerns the applicants’ ill-treatment under police custody. In this respect, they invoked Articles 3, 6, 13 and 14 of the Convention.
4.
The application was transmitted to the Court on 1 November 1998, when Protocol No. 11 to the Convention came into force (Article 5 § 2 of Protocol No. 11).
5.
The application was allocated to the First Section of the Court (Rule
52 § 1 of the Rules of Court). Within that Section, the Chamber that would consider the case (Article 27 § 1 of the Convention) was constituted as provided in Rule 26 § 1.
6.
On 22 June 1999 the case was communicated to the respondent Government.
7.
On 1 November 2001 the Court changed the composition of its Sections (Rule 25 § 1). This case was assigned to the newly composed Third Section (Rule 52 § 1).
8.
On 9 January 2003, having obtained the parties’ observations, the Court declared the application partly admissible and the remainder of the complaints were declared inadmissible.
9.
On 30 September 2003 the Registrar suggested to the parties that they should attempt to reach a friendly settlement within the meaning of Article
38 § 1 (b) of the Convention. The applicants and the Government submitted formal declarations accepting a friendly settlement of the case.
10.
The applicants, who were born in 1962 and 1966 respectively, live in Mardin.
11.
On 4 January 1998 police officers from the Mardin Security Directorate, together with soldiers from the gendarmerie station, arrived in Yüceli village and gathered the villagers in the village square. 20
villagers, including the applicants, were asked to indicate the places where PKK members were hiding. Subsequently the applicants were taken to the Mardin Security Directorate.
12.
On 5 January 1998 the applicants were examined by a forensic doctor. According to the medical report, the first applicant bore a swelling measuring 8 by 3 cm on the right side of his chin, a laceration and bruising measuring 4 by 3 cm on the back of his right shoulder, a laceration measuring 6 by 2 cm on the left tibia, widespread old scars measuring 8 and 3
cm on the right knee, a laceration measuring 4 by 3 cm on the left calf and widespread lacerations around the lips. Another report was prepared for the second applicant, which noted the presence of old abrasions measuring
4 by 3
cm on his left tibia and 2 by 2 cm on his right tibia and 13 or 14 old scars on his right arm.
13.
Following the medical examinations, the applicants were brought back to the Mardin Security Directorate and placed in custody. During their custody period, the applicants were blindfolded, stripped naked, subjected to verbal abuse, hosed with cold water, beaten with a truncheon, strung up by their arms and electric shocks were administered on their bodies. They were also threatened with death and forced to sign statements.
14.
On 8 January 1998 the applicants were medically examined by a doctor once again. The doctor drew up reports and noted the presence of various injuries similar to those recorded in the medical reports of 5
January 1998.
15.
On 8 January 1998 the applicants were brought before the Mardin Magistrate Court in Criminal Matters. The first applicant admitted before the judge that he had helped the PKK in the past by buying and transferring food for its members. The second applicant denied the charges against him however accepted that he had bought food for PKK members on one occasion. The court ordered their detention on remand.
16.
On 21 January 1998 the chief public prosecutor at the Diyarbakır State Security Court filed an indictment with the court and charged the applicants with membership of the PKK. The charges were brought under Article
168 § 2 of the Criminal Code and Article 5 of the Prevention of Terrorism Act (Law no. 3713).
17.
On 23 January 1998 the applicants were brought before the Diyarbakır State Security Court for a preliminary hearing. In view of the nature of the offence and the evidence contained in the file, the court ordered the applicants to remain in detention on remand.
18.
On 19 March 1998, the applicants’ lawyer asserted before the court that the applicants had been tortured by police officers from the Mardin Security Directorate. He accordingly requested that criminal proceedings be instigated against the police officers. The court decided to consider this request at a later stage.
19.
On 28 May 1998 the applicants argued before the court that their police statements had been extracted under torture. As the second applicant was suffering from tuberculosis, they asked the court to release the second applicant on bail. This request was rejected.
20.
On 26 November 1998 the Diyarbakır State Security Court found the first applicant guilty of aiding and abetting a terrorist organisation under Article
169 of the Criminal Code and sentenced him to three years and nine months’ imprisonment. The court further acquitted the second applicant of the charges against him.
21.
The first applicant appealed against the judgment. He submitted to the Court of Cassation that he had been subjected to torture under custody and that the ill-treatment was proved by two medical reports.
22.
On 6 July 1999 the Court of Cassation rejected the appeal.
23.
No criminal proceedings have been brought against the police officers who had allegedly tortured the applicants.
24.
On 1 June 2004 the Court received the following declaration from the Government:
“1.
The Government regret the occurrence, as in the present case, of individual cases of ill-treatment by the authorities of persons detained in custody notwithstanding existing Turkish legislation and the resolve of the Government to prevent such actions. It is accepted that the recourse to ill-treatment of detainees as in the applicants’ case constituted a violation of Article 3 of the Convention. The Government undertake to issue appropriate instructions and adopt all necessary measures to ensure that the prohibition of such acts and the obligation to carry out effective investigations are respected in the future. The Government refer in this connection to the commitments which they undertook in the Declaration agreed on in application no. 34382/97 and reiterate their resolve to give effect to those commitments. They note that new legal and administrative measures have been adopted which have resulted in a reduction in the occurrence of ill-treatment in circumstances similar to those of the instant case as well as more effective investigations.
2.
I declare that the Government of the Republic of Turkey offer to pay
ex gratia
to the applicants, Mr Tacettin Örnek and Mr Abdulvahap Eren, an all-inclusive amount of EUR 50,000 (fifty thousand Euros) (EUR 4,000 of which in respect of costs and expenses), with a view to securing a friendly settlement of their application registered under no. 41306/98. This sum, which is to cover any pecuniary and non-pecuniary damage as well as legal costs and expenses connected with the case, shall be free of any tax that may be applicable and be paid in Euros to a bank account named by the applicants and/or their duly authorised representative. This sum shall be payable within three months from the date of the notification of the judgment delivered by the Court pursuant to Article 39 of the European Convention on Human Rights. This payment will constitute the final settlement of the case. In the event of failure to pay this sum within the said three-month period, the Government undertake to pay, until settlement, simple interest on the amount at a rate equal to the marginal lending rate of the European Central Bank during the default period plus three percentage points.
3.
The Government consider that the supervision by the Committee of Ministers of the Council of Europe of the execution of Court judgments concerning Turkey in this and similar cases is an appropriate mechanism for ensuring that improvements will continue to be made in this context. To this end, necessary co-operation in this process will continue to take place.
4.
Finally, the Government undertake not to request the reference of the case to the Grand Chamber pursuant to Article 43 § 1 of the Convention after the delivery of the Court’s judgment.”
25.
On 17 May 2004 the Court received the following declaration signed by the applicants’ representative:
“1.
In my capacity as the representative of the applicants, Mr Tacettin Örnek and Mr
Abdulvahap Eren, I have taken cognisance of the terms of the declaration made by the Government of the Republic of Turkey as well as the undertakings contained in that declaration, including the payment to the applicants of an all-inclusive amount of EUR
50,000 (fifty thousand Euros) (EUR 4,000 of which in respect of costs and expenses) with a view to concluding a friendly settlement of their case that originated in application no.
41306/98.
2.
Having been duly consulted, the applicants accept the terms of the above-mentioned declaration and, in consequence, waive all other claims against the Republic of Turkey in respect of the matters that were at the origin of the application. We declare that the case has been settled finally and we undertake not to request the reference of the case to the Grand Chamber pursuant to Article 43 § 1 of the Convention after the delivery of the Court’s judgment.”
26.
The Court takes note of the agreement reached between the parties (Article
39 of the Convention). It is satisfied that the settlement is based on respect for human rights as defined in the Convention or its Protocols (Article
37 § 1
in fine
of the Convention and Rule 62 § 3 of the Rules of Court).
27.
Accordingly, the case should be struck out of the list.
1.
Decides
to strike the case out of the list;
2.
Takes note
of the parties’ undertaking not to request a rehearing of the case before the Grand Chamber.
Done in English, and notified in writing on 15 July 2004, pursuant to Rule 77 §§ 2 and 3 of the Rules of Court.
Vincent
Berger
Georg
Ress
Registrar
President