DAGOT contre la FRANCE

A DOUA DECIZIE PARTIALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 55084/00 prezentate de Jacqueline DAGOT împotriva Franței La Curtea Europeană a Drepturilor LUI Având în vedere cererea sus-menționată formulată la 14 octombrie 1999, După ce a deliberat, face următoarea decizie: reclamanta, dna Jacqueline Dagot, este o resortisantă franceză, născută în 1933 și rezidentă în Montreux. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de recurentă, pot fi rezumate după cum urmează: La 26 octombrie 1983, Hotărârea departamentului pentru Ocuparea Forței de Muncă a autorizat societatea DISCEAZ să demisioneze din punct de vedere economic mai mulți dintre angajații săi, inclusiv reclamanta. La 14 noiembrie 1983, reclamanta a citat societatea în fața Consiliului de la Prud În ianuarie 1985, Consiliul Prud. a constatat că reclamanta contesta legalitatea concedierii sale economice; în consecință, el a reușit să se pronunțe și a solicitat instanței administrative să se prezinte în fața instanței administrative, singurul competent să soluționeze o astfel de problemă. noiembrie 1985, Consiliul lui Prud. El a luat în considerare o eroare materială în judecata sa și a modificat dispozitivul pentru a indica faptul că el însuși sesiza tribunalul administrativ din Paris. Prin hotărârea din 30 septembrie 1986, Tribunalul Administrativ din Paris a declarat în mod ilegal autorizația de concediere din 26 octombrie 1983. Această hotărâre a fost confirmată în apel printr-o hotărâre a Consiliului din 20 iulie 1988, pe motiv că comitetul de întreprindere nu fusese consultat în mod regulat cu privire la proiectul de concediere. Între timp, luând act de hotărârea Tribunalului Administrativ din Paris din 16 martie 1986, Consiliul de la Prud Cu toate acestea, sesizată de societatea DISC az, Tribunalul de apel al Versailles, printr-o hotărâre din 7 octombrie 1988, a reformat această hotărâre și a exonerat reclamanta de toate cererile sale. ;că anularea deciziei de autorizare din 23 octombrie 1985 pentru încălcarea dispozițiilor articolului L. 321-4 din cauza unei deficiențe în informarea comitetului de întreprindere nu înseamnă că cauza economică invocată de angajatorul respectiv a fost inexactă ; căi ......................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................... 321-12 din Codul muncii nu prevede condamnarea angajatorului la daune-interese pentru încălcarea abuzivă a contractului de muncă decât în cazul în care ar fi procedat la concediere din motive economice, fără a fi prezentat o cerere de autorizare autorității administrative competente sau de necunoaștere a dispozițiilor ultimului paragraf al articolului L. 321-9 din Codul muncii, sub rezerva cazului în care frauda angajatorului ar fi dovedită, în speță, că participarea societății MUSIDISC la capitalul DISC ; că toate posturile personalului serviciilor artistice și promoționale din care face parte dl Dagot au fost eliminate (...); că angajatorul a urmat procedura de autorizare administrativă pe lângă conducerea muncii și a ocupării forței de muncă, competentă din cauza locului său de muncă, și a efectuat concedierea domnului Dagot după primirea acordului de către autoritatea administrativă Întrucât participarea unei societăți la o altă societate nu constituie o modificare juridică a situației angajatorului prevăzută în art. L. 122-12 din Codul muncii, în cele din urmă, nu se deduce din nici un element că societatea DISC a comis o fraudă, Dagot nu a prezentat nicio dovadă a faptului că angajatorul său a acționat în mod intenționat în intenția de a se separa de angajații bine remunerați sau prea în vârstă, având în vedere că cererea de despăgubire este, prin urmare, nefondată (...) printr-o hotărâre din 27 iunie 1990, Curtea de Casație a respins recursul formulat de recurentă împotriva acestei hotărâri. La 18 octombrie 1991, recurenta sesizează Tribunalul Administrativ de la Paris cu privire la o cerere de condamnare a statului la plata unei despăgubiri pentru prejudiciile suferite ca urmare a deciziei Direcției departamentului pentru ocuparea forței de muncă din 26 octombrie 1983. Această cerere a fost respinsă printr-o hotărâre din 22 iunie 1994. Sesizată de recurentă la 7 martie 1996, instanța administrativă da . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Recursul formulat de recurentă la 8 august 1996 a fost respins printr-o hotărâre a Consiliului din 5 iulie 1999. GRIEFS 1. Invocând art. 6 alineatul (1) din Convenție, recurenta se plânge de durata procedurii. 2. Pe baza acestei dispoziții, recurenta denunță o încălcare a dreptului său de a-și vedea cauza în mod echitabil (...) de către o instanță imparțială În această privință, Comisia se plânge că instanțele administrative și-au respins cererea de condamnare a statului la plata unei despăgubiri pentru prejudiciul pe care l-a suferit ca urmare a deciziei Direcției departamentului pentru ocuparea forței de muncă din 26 octombrie 1983 pe motiv că această ilegalitate nu caracteriza o abatere gravă. Invocând art. 14 din Convenție, recurenta se plânge că instanțele administrative și-au respins cererea de despăgubire pe motiv că numai o greșeală gravă comisă de administrație putea angaja răspunderea statului. Aceasta prezintă doar o greșeală de neiertat decât atunci când persoana concediată este, așa cum a fost ea, un salariat neprotejat; o greșeală simplă ar fi suficientă atunci când o greșeală este vorba despre un reprezentant al personalului. Ea vede că o discriminare contrară Convenției. Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță independentă (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale civile (...) În stadiul actual al dosarului, Curtea nu consideră că este în măsură să se pronunțe asupra admisibilității acestei părți a cererii și consideră că este necesar să o comunice guvernului pârât pentru observații, în conformitate cu art. 54 alineatul (3) litera (b) din Regulamentul său de procedură, pe baza aceleiași dispoziții, recurenta denunță o încălcare a dreptului său de a-și vedea cauza. ascultat în mod echitabil (...) de o instanță imparțială În această privință, Comisia se plânge că instanțele administrative și-au respins cererea de condamnare a statului la plata unei despăgubiri pentru prejudiciul pe care l-a suferit ca urmare a deciziei Direcției departamentului pentru ocuparea forței de muncă din 26 octombrie 1983 pe motiv că această ilegalitate nu caracteriza o abatere gravă. Curtea amintește că nu este de competența sa să cunoască erori de fapt sau de drept săvârșite de o instanță internă, cu excepția cazului în care și în măsura în care acestea ar fi putut aduce atingere drepturilor și libertăților protejate prin convenție (a se vedea, de exemplu, García Ruiz c. Spania [GC], n 30544/96, Hotărârea din 21 ianuarie 1999, CEDH 1999-I, § 28). În speță, instanțele administrative au considerat în mod suveran că nu au fost îndeplinite condițiile necesare în temeiul dreptului intern pentru angajarea răspunderii pentru statul membru în cauză. Constatând că reclamanta a putut, în diferitele etape ale procedurii, să-și apere cauza în condiții conforme cu cerințele prevăzute la art. 6 alineatul (1) din convenție, Curtea concluzionează că această parte a cererii și respingerea acesteia nu au fost întemeiate în mod clar, în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din convenție. Recurenta se plânge de faptul că instanțele administrative au respins cererea sa de despăgubire pe motiv că în materie de concediere economică numai o greșeală grea a administrației putea angaja responsabilitatea pentru statul respectiv. Aceasta arată că o astfel de greșeală nu este decât atunci când persoana concediată este, așa cum a fost ea, un salariat neprotejat ; o greșeală simplă ar fi de ajuns atunci când este vorba despre un reprezentant al personalului; aceasta consideră că o discriminare este contrară articolului 14 din Convenție, conform căruia Drepturile și libertățile recunoscute în (...) Convenția trebuie să fie asigurate, fără deosebire, pe baza sexului, rasei, culorii, limbii, religiei, opiniilor politice sau în orice altă direcție, originii naționale sau sociale, aparținând unei minorități naționale, averii, nașterii sau oricărei alte situații. Curtea constată că recurenta nu a invocat această dispoziție în fața Consiliului de la . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Din acest motiv, recurenta nu a adus în discuție acest lucru în esență. În esență, prezentul at în fața Înaltei Instanțe Administrative înainte de a sesiza Curtea; prin urmare, aceasta nu a epuizat căile de atac interne în sensul art. 35 alin. (1) din Convenție. Prin urmare, această parte a cererii trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 alin. (4) din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, amână examinarea ui reclamantei întemeiat pe art. 6 alineatul (1) din Convenție și cu privire la durata procedurii Declară cererea inadmisibilă pentru surplus. Dolle Loucrafts Presidente

DEUXIÈME SECTION

DÉCISION PARTIELLE

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n

o

55084/00

présentée par Jacqueline DAGOT

contre la France

La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 1

er

juillet 2003 en une chambre composée de

MM.

L.

Loucaides

,

président

,

J.-P.

Costa

,

C.

Bîrsan

,

K.

Jungwiert

,

V.

Butkevych

,

M

mes

W.

Thomassen

,

A.

Mularoni,

juges

,

et de M.

S.

Dollé,

greffière de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite le 14 octobre 1999,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

La requérante, M

me

Jacqueline Dagot, est une ressortissante française, née en 1933 et résidant à Montreux.

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par la requérante, peuvent se résumer comme suit.

Le 26 octobre 1983, la Direction départementale de l’Emploi autorisa la société DISC’AZ à procéder au licenciement économique de plusieurs de ses employés, dont la requérante.

Le 14 novembre 1983, la requérante cita la société devant le conseil de Prud’hommes de Nanterre (elle réclamait essentiellement une indemnité pour licenciement abusif, une indemnité pour non respect de la procédure de licenciement, et une indemnité pour préjudice moral). Par jugement du 8

janvier 1985, le conseil des Prud’hommes constata que la requérante contestait la légalité de son licenciement économique

; en conséquence, il sursit à statuer et invita l’intéressée à se pourvoir auprès du juge administratif, seul compétent pour trancher une telle question. Le 22

novembre 1985, le conseil de Prud’hommes se saisit d’une erreur matérielle dans son jugement et modifia le dispositif pour indiquer qu’il saisissait lui-même le tribunal administratif de Paris.

Par un jugement du 30 septembre 1986 le tribunal administratif de Paris, déclara illégale l’autorisation de licencier du 26 octobre 1983. Ce jugement fut confirmé en appel par un arrêt du Conseil d’Etat du 20 juillet 1988, au motif que le comité d’entreprise n’avait pas été régulièrement consulté sur le projet de licenciement.

Entre temps, prenant acte du jugement du tribunal administratif de Paris du 16 mars 1986, le conseil de Prud’Homme de Nanterre avait, par un jugement du 9 juin 1987, alloué 100 000 francs à la requérante à titre d’indemnité pour préjudice moral, la déboutant de ses autres demandes. Cependant, saisie par la société DISC’AZ, la cour d’appel de Versailles, par un arrêt du 7 octobre 1988, réforma ce jugement et débouta la requérante de l’ensemble de ses demandes. L’arrêt est ainsi motivé

:

«

Considérant qu’il résulte de l’article L. 321-9 du code du travail que c’est l’autorité administrative qui a la charge de vérifier la réalité du motif invoqué par l’employeur

; que l’annulation de la décision d’autorisation du 23 octobre 1985 pour violation des dispositions de l’article L. 321-4 en raison d’un carence dans l’information du comité d’entreprise n’implique pas que la cause économique invoquée par l’employeur ait été inexacte

; qu’il n’appartient pas à la cour à nouveau saisie après décision de la juridiction administrative de livrer à un examen du fond du motif de licenciement

;

Considérant que l’article L. 321-12 du code du travail ne prévoir la condamnation de l’employeur à des dommages-intérêts pour rupture abusive du contrat de travail que s’il avait procédé au licenciement pour cause économique sans avoir présenté une demande d’autorisation à l’autorité administrative compétente ou en méconnaissance des dispositions du dernier alinéa de l’article L. 321-9 du code du travail, sous réserve du cas où la fraude de l’employeur serait prouvée

;

Considérant qu’en l’espèce il ressort des pièces du dossier que la prise de participation de la société MUSIDISC dans le capital de DISC’AZ a été effectuée dans le cadre d’un projet de restructuration de la société DISC’AZ

; que la totalité des postes du personnel des services artistiques et promotionnel auquel appartenait M

me

Dagot a été supprimé (...)

; que l’employeur a suivi la procédure d’autorisation administrative auprès de la direction du travail et de l’emploi, compétente en raison du lieu de son siège social, et a procédé au licenciement de M

me

Dagot qu’après réception de l’accord de l’autorité administrative

;

Considérant que la prise de participation d’une société dans une autre société ne constitue pas la modification juridique de la situation de l’employeur prévue par l’article L. 122-12 du code du travail

;

Considérant enfin qu’il ne se déduit d’aucun élément que la société DISC’AZ se serait livrée à une fraude, M

me

Dagot n’ayant rapporté aucune preuve de ce que son employeur a délibérément agi dans l’intention de se séparer des salariés bien rémunérés ou trop âgés

;

Considérant que la demande de dommages-intérêts est donc mal fondée

;

(...)

»

Par un arrêt du 27 juin 1990, la Cour de cassation rejeta le pourvoi formé par la requérante contre cet arrêt.

Le 18 octobre 1991, la requérante saisit le tribunal administratif de Paris d’une demande tendant à la condamnation de l’Etat à lui verser une indemnité en réparation du préjudice qu’elle estimait avoir subi du fait de l’illégalité de la décision de la Direction départementale de l’Emploi du 26

octobre 1983. Cette demande fut rejetée par un jugement du 22

juin

1994.

Saisie par la requérante le 7 mars 1996, la cour administrative d’appel de Paris confirma ce jugement par un arrêt du 21 mars 1996, au motif que «

l’ensemble des illégalités dont est entaché la décision critiquée ne peut être regardé comme constitutif d’une faute lourde de nature à engager la responsabilité de l’Etat

».

Le pourvoi formé par la requérante le 8 août 1996 fut rejeté par un arrêt du Conseil d’Etat du 5 juillet 1999.

GRIEFS

entendue équitablement (...) par un tribunal impartial

». Elle se plaint à cet égard du fait que les juridictions administratives ont rejeté sa demande tendant à la condamnation de l’Etat à lui verser une indemnité en réparation du préjudice qu’elle estimait avoir subi du fait de l’illégalité de la décision de la Direction départementale de l’Emploi du 26 octobre 1983 au motif que cette illégalité ne caractérisait pas une faute lourde.

; une faute simple suffirait lorsqu’il s’agit d’un représentant du personnel. Elle voit là une discrimination contraire à la Convention.

EN DROIT

1.

La requérante se plaint de la durée de la procédure. Elle invoque l’article 6 § 1 de la Convention, aux termes duquel

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal indépendant (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)

»

En l’état actuel du dossier, la Cour ne s’estime pas en mesure de se prononcer sur la recevabilité de cette partie de la requête et juge nécessaire de la communiquer au gouvernement défendeur pour observations, conformément à l’article 54 § 3 b) de son règlement

2.

Sur le fondement de cette même disposition, la requérante dénonce une violation de son droit à voir sa cause «

entendue équitablement (...) par un tribunal impartial

». Elle se plaint à cet égard du fait que les juridictions administratives ont rejeté sa demande tendant à la condamnation de l’Etat à lui verser une indemnité en réparation du préjudice qu’elle estimait avoir subi du fait de l’illégalité de la décision de la Direction départementale de l’Emploi du 26 octobre 1983 au motif que cette illégalité ne caractérisait pas une faute lourde.

La Cour rappelle qu’il ne lui appartient pas de connaître des erreurs de fait ou de droit prétendument commises par une juridiction interne, sauf si et dans la mesure où elles pourraient avoir porté atteinte aux droits et libertés sauvegardés par la Convention (voir, par exemple,

García Ruiz c. Espagne

[GC], n

o

30544/96, arrêt du 21 janvier 1999, CEDH 1999-I, § 28).

En l’espèce, les juridictions administratives ont souverainement jugé que les conditions requises en droit interne pour engager la responsabilité de l’Etat n’étaient pas remplies. Constatant que la requérante a pu, aux différents stades de la procédure, défendre sa cause dans des conditions conformes aux exigences de l’article 6 § 1 de la Convention,

la Cour conclut au défaut manifeste de fondement de cette partie de la requête et à son rejet, en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

3.

La requérante se plaint du fait que les juridictions administratives ont rejeté sa demande d’indemnisation au motif qu’en matière de licenciement économique seule une faute lourde commise par l’administration pouvait engager la responsabilité de l’Etat. Elle expose qu’une telle faute n’est exigée que lorsque la personne licenciée est, comme elle l’était, un salarié non protégé

; une faute simple suffirait lorsqu’il s’agit d’un représentant du personnel. Elle voit là une discrimination contraire à l’article 14 de la Convention, aux termes duquel

:

«

La jouissance des droits et libertés reconnus dans la (...) Convention doit être assurée, sans distinction aucune, fondée notamment sur le sexe, la race, la couleur, la langue, la religion, les opinions politiques ou toutes autres opinions, l’origine nationale ou sociale, l’appartenance à une minorité nationale, la fortune, la naissance ou toute autre situation.

»

La Cour constate que la requérante n’a pas invoqué cette disposition

devant le Conseil d’Etat ; elle s’est bornée à faire état du fait qu’une faute simple suffit lorsque le salarié concerné est un représentant du personnel, sans en tirer aucune conclusion quant à une discrimination dans la jouissance des droits et libertés reconnus par la Convention qui en aurait résulté. Il en résulte que la requérante n’a pas soulevé – ne serait ce qu’en substance – le présent grief devant la haute juridiction administrative avant d’en saisir la Cour

; elle n’a donc pas épuisé les voies de recours interne au sens de l’article 35 § 1 de la Convention. Partant, il y a lieu de rejeter cette partie de la requête en application de l’article 35 § 4 de la Convention.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

Ajourne

l’examen du grief de la requérante tiré de l’article 6 § 1 de la Convention et relatif à la durée de la procédure

;

Déclare

la requête irrecevable pour le surplus.

S.

Dollé

L.

Loucaides

Greffière

Président