SOCIETE PRISMA PRESS contre la FRANCE

SOCIETE PRISMA PRESS contre la FRANCE (CtEDO, 2003)

A DOUA SECȚIE

DECIZIE

PRIVIND ADMISIBILITATEA

cererei nr. 66910/01

presentată de

SOCIETATEA PRISMA PRESĂ

împotriva Franței

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a doua secție), ședințând pe 1 iulie 2003 într-o cameră compusă din

:

Domi A.B. Baka,

președinte,

J.-P. Costa,

Gaukur Jörundsson,

L. Loucaides,

C. Bîrsan,

M. Ugrekhelidze,

dna A. Mularoni,

judecători,

și din dna S. Dollé,

grefiер de secție,

Având în vedere petiția mențională mai sus presentată pe 29 noiembrie 2000,

După deliberare, adoptă următoarea decizie

:

ASPECTELE FAPTICE

Reclamanta, Societatea Prisma Presă, este o societate în nume colectiv, editoare a revistei «

Voici

». Ea este reprezentată în fața Curții de Mmes Brossollet și d'Antin, avocate la Paris.

A.

Circumstanțele cauzei

Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de reclamantă, pot fi rezumate după cum urmează.

Publicația săptămânală «

Voici

», editată de reclamantă, în numărul 467 din 21 octombrie 1997, a publicat un articol dedicat Doamnei V.D., actriță. Articolul relata sejurul ei în Tunisia în compania unui prieten. Acest articol, având ca antet numele și prenumele acestei actrițe și ca titlu «

Se pare că este bine agățată

!», era însoțit de șase fotografii care arătau persoana interesată și prietenul ei în costum de baie la marginea unei piscine și oferindu-și marturii de afecțiune. Articolul se citea după cum urmează

:

«

Obosită de filmări, stea din «

Cœur Caraïbes

» a plecat să se odihnească în Tunisia unde a fost urmărită de noul ei prieten. După cum arată aceste fotografii, și-a refăcut puterile...

V.D.

Se pare că este bine agățată

!

În insula Djerba, vedeta de M6 și prietenul ei au petrecut puțin din bun timp. O scăpare tete-a-tete, foarte scurtă dar foarte fierbinte...

De această dată, V. este îndrăgostită. Atât de îndrăgostită încât nu suportă să fie departe de iubitul ei prea mult timp. Dovada

? În vacanță la Djerba-la-Dulce cu prietena K., stea din «

Cœur Caraïbes

» nu ținea mai mult de trei zile fără N.-ul ei. Timpul de a-și strânge o geantă și el apare (...) pentru a petrece week-end cu ea. Când se vede starea în care pune acest băiat pe V., se crede ușor că are ceva mai mult decât alții! De la ruptura cu primul ei iubire, modelul top J.-M., tânăra actriță avea greu să-și stabilizeze viața emoțională. Până când a dat seama că pe cel pe care-l căuta disperată se găsea în fața ochilor ei. Cu N., V. a știut să-și ia timp. S-au cunoscut anul trecut, în coridoarele NRJ unde tânărul muncește la serviciul de promovare.

Între ei, nu a fost o lovitură de fulger cum se întâmplă destul de des în show-business. Este mai degrabă începutul unei prietenii profunde și sincere. Și apoi ... Și apoi trece timpul și sentimentele evoluează. Și în Columbia unde filmeaza continuarea «

Cœur Caraïbes

», ceva sau cineva-i lipsește. V. înțelege atunci că N. este, de fapt, mult mai mult decât un simplu prieten. O șansă, el împarte opinia ei! Rezultat, din septembrie, ei curg dragostea perfectă ... Ceea ce explică zâmbetul lor radios la marginea piscinei (...) V. a descoperit secretul iubirii care durează

: nu te încălzești și-ți acorzi timp pentru reflecție!

»

Considerând că acest articol prejudicia viața privată și dreptul pe care-l deținea asupra imaginii sale, V. a acționat reclamanta în fața tribunalului de mare instanță din Paris pentru a obține condamnarea acesteia să-i plătească daunele și interesele și să publice un comunicat privind termenii condamnării care ar urma.

Printr-o sentință din 22 octombrie 1997, tribunalul a condamnat reclamanta să plătească V. suma de 150.000 franci francezi (FRF) în titlu de daunele și interese

:

« (...) Având în vedere că orice persoană, indiferent de notorietate sau naștere, are dreptul la respectul vieții sale private

; că ea stabilește liber limitele a ceea ce poate fi divulgat la acest subiect

;

Că, de asemenea, orice persoană are un drept absolut asupra imaginii sale și poate se-și opună difuzării fără autorizație

;

Având în vedere că, în cauza aceasta, prin publicarea fotografiilor cercetatoarei luate cu teleobjectiv și fără știrea ei, [reclamanta] a prejudiciat dreptul acesteia asupra imaginii

;

Având în vedere că de asemenea prejudiciază viața privată a cercetatoarei, deoarece aceste fotografii fixează momente de intimitate a acesteia

;

Având în vedere că textul articolului este de asemenea constitutiv al unei atingeri la viața privată a cercetatoarei în ce privește relatează relațiile sentimentale ale interesatei care ar curge «

dragostea perfectă cu prietenul ei

»

;

Având în vedere că defendanta invocă fără a o justifica complaisanța culpabilă a cercetatoarei

;

(...)

».

Tribunalul a ordonat de asemenea publicarea - pe pagina 18 a următorului număr al «

Voici

» care urmează a fi publicat de la al șaselea zi după notificarea deciziei, sub penalizare de 10.000 FRF pe numărul în întârziere - publicarea unui comunicat

:

«

PUBLICARE JUDICIARĂ

Printr-o sentință din 22 octombrie 1997, tribunalul de mare instanță din Paris a condamnat reclamanta să plătească Doamnei V. suma de 150.000 FRF în titlu de daunele și interese și să publice prezentul comunicat pentru că în numărul 467 al revistei Voici și în dispreț pentru drepturile V. la respectul vieții sale private și dreptul asupra imaginii sale publicase un articol și fotografii luate cu teleobjectif și fără știrea ei care relata viața sa sentimentală

;

Ordoneaza executarea provizoriu a prezentei sentințe din partea publicării

; (...)

».

Reclamanta a apelat această sentință. Ea a susținut în special că faptele care-i erau atribuite nu erau grave, ținând seama de personalitatea și cariera V., că aceasta făcuse dovadă de complaisanță culpabilă și că publicarea unui comunicat nu era juridic întemeiată și era contrară Convenției europene a drepturilor omului.

Printr-o hotărâre din 19 iunie 1998, curtea de apel a confirmat sentința. Cu privire la atingerea vieții private, aceasta s-a exprimat după cum urmează

:

«

Având în vedere că rezultă din art. 9 al codului civil că orice persoană, indiferent de profesie și notorietate, are dreptul să-și vadă respectată viața privată și să se-și opună difuzării fără autorizația ei expresă a imaginii

;

Având în vedere că este constant că [Voici] a publicat un articol dedicat relațiilor amoroase ale V. cu prietenul ei, în timp ce interesații efectuau un sejur în insula Djerba

; că acest articol este ilustrat cu șase fotografii ale cuplului, luate cu teleobjectif, arătând-l în poziții tandre și comportând legende, uneori ironice, privind activitățile lor

; că nici V. nici companionul lui nu au autorizat publicarea acestor cliș

;

Având în vedere că aceste fapte incontestabile prejudiciază viața privată a V. și dreptul asupra imaginii (...) Că revelația sentimentelor unei persoane față de alta constituie o imixie intolerabilă în viața sentimentală a interesatei care constituie inima vieții private

;

Având în vedere că [reclamanta] invocă complaisanța interesatei în materia (...) Având în vedere că, indiferent care ar fi fost atitudinea persoanei interesate, anterior, concomitent sau posterior apariției revistei incriminate, această persoană conservă întotdeauna dreptul de a refuza să fie stare a vieții sale private și imaginii

; că publicarea articolelor cu acordul interesatei, ceea ce permite acesteia să aibă un control asupra conținutului acestora, este de natură cu totul diferită de cea a articolelor compuse din reflecții ale unui jurnalist însoțite de fotografii furate

; că presupusa complaisanță a V. în alte circumstanțe, atitudine care oricum nu este culpabilă, este deci nesusceptibilă de a înlătura răspunderea [reclamantei] și autorizează doar limitarea sumei prejudiciului susținut

; dar trebuie să se țină seama în cauza aceasta de faptul că aceeași persoană actionase pe 19 septembrie 1996, adică o lună înainte de publicarea articolului litigios, aceeași societate pentru un alt articol publicat în numărul 459 din Voici, și el dedicat unei atracții a V. și ilustrat de fotografii luate cu teleobjectiv fără știrea ei

; că [reclamanta] nu ignora deci că intimata se opunea publicațiilor similare celei incriminate (...)

»

Cu privire la publicarea comunicatului, curtea de apel a considerat

«

(...) că Convenția, pentru a garanta libertatea de exprimare, dispune în art. 10 că limitele la aceasta libertate trebuie prevăzute de lege

; că art. 9 al codului civil, text de natură legislativă, îi permite judecătorului să ia măsurile propre să repare prejudiciul în caz de atingere a vieții private

; că publicarea unui comunicat este proprie să informeze publicul că o jurisdicție a judecat că articolul incriminat prejudiciase drepturile persoanei interesate

; că el este deci conformă Convenției menționate care recunoaște de altfel în art. 8 dreptul la protecție a vieții private de orice persoană

;

Având în vedere că publicarea unui comunicat este deci juridic întemeiată

; că trebuie să se confirme pe acest punct sentința referenziată cu modificările precizate în dispozitiv pentru a aduce precizări necesare reparării just a prejudiciului și ținerea seama de evoluția litigiului

; (...)

»

Reclamanta a formulat un recurs în casație limitând mijloacele sale numai la dispozițiile hotărârii privind publicarea judiciară. Ea a susținut că o asemenea publicare constituia o atingere la libertatea de exprimare în ce privește obliga o gazetă să publice o informație pe care nu a ales să o comunice cititorilor, că o asemenea măsură nu este prevăzută de lege și că nu putea în cauza aceasta fi considerată strict necesară, nici proporționată cu scopul căutat, nici cu faptele cauzei.

Printr-o hotărâre din 30 mai 2000, curtea de casație a respins reclamanta

:

«

(...) având în vedere că judecătorul ține din art. 9 al codului civil puterea de a lua orice măsură propre a asigura repararea prejudiciului suferit în caz de atingere a dreptului persoanei

; că este deci cu dreptate că curtea de apel a hotărât că publicarea unui comunicat menționând condamnarea organului de presă, socotit responsabil de această atingere, constituia o asemenea măsură, și că această restricție la libertatea de exprimare respecta condițiile édictate de art. 10-2 al Convenției precitate, atât cât privește baza legală a măsurii cât și cât privește necesitatea ei pentru protecția drepturilor altuia

; (...)

».

B.

Legea și practica interne și europene relevante

Cod civil

Introdus de legea din 17 iulie 1970, art. 9 al codului civil dispune

:

«

Fiecare are dreptul la respectul vieții sale private.

Judecătorii pot, fără prejudiciul reparării daunei suferite, prescrie orice măsuri, cum ar fi sechestru, sechestru și altele, propre a împiedica sau a pune capăt unei atingeri la intimitatea vieții private

; aceste măsuri pot, dacă există urgență, fi ordonate în procedură de urgență.

»

Jurisprudență

Potrivit unei jurisprudențe constante, dreptul la respectul vieții private permite oricărei persoane, chiar dacă este artist al spectacolului, să se opună difuzării, fără autorizația sa expresă, a imaginii, atribut al personalității sale (a se vedea, de exemplu, CA Paris, 25 octombrie 1982, Dalloz 1983, notă Lindon).

De altfel, «

publicarea comunicatului judecătoresc este una din modalitățile reparării prejudiciilor cauzate prin presă

; dacă această măsură este solicitată de victimă, jurisdicția sesizată nu trebuie să se asigure dacă publicitatea dată deciziei sale este potrivită naturii faptului prejudiciabil și nu riscă să-i agraveze portada, cu condiția ca măsura solicitată și ordonată să fie proporționată cu prejudiciul suferit

» (CA Paris, 1ère ch. A, 28 nov. 1988).

Rezoluția 1165 (1998) a Adunării parlamentare a Consilului Europei

Drept la respectul vieții private

«

(...) Adunarea este conștientă că dreptul la respectul vieții private suferă adesea atingeri, chiar și în țarile dotate cu o legislație specifică care o protejează, deoarece viața privată a devenit o marfă foarte profitabilă pentru anumiți media. Sunt în esență persoanele publice care sunt victimele acestor atingeri, deoarece detaliile vieții lor private reprezintă un argument de vânzare. În același timp, persoanele publice trebuie să-și dea seama că poziția particulară pe care o ocupă în societate, și care este adesea o consecință a propriei lor alegeri, antrenează automat o presiune înaltă în viața lor privată.

(...)

Este în numele unei interpretări unilaterale a dreptului la libertatea de exprimare, garantat de art. 10 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, că media comit adesea atingeri dreptului la respectul vieții private, considerând că cititorii au dreptul să știe totul despre persoanele publice. (...)

Este deci necesar să se găsească modul de a permite exercitarea echilibrată a două drepturi fundamentale, de asemenea garantate de Convenția Europeană a Drepturilor Omului: dreptul la respectul vieții private și dreptul la libertatea de exprimare.

Adunarea reafirmă importanța dreptului la respectul vieții private de orice persoană și dreptul la libertatea de exprimare, ca fundații ale unei societăți democratice. Aceste drepturi nu sunt nici absolute nici ierarhizate între ele, fiind de valoare egală.

Adunarea amintește totuși că dreptul la respectul vieții private garantat de art. 8 al Convenției Europene a Drepturilor Omului trebuie să protejeze individul nu numai împotriva ingerințelor autorităților publice, ci și împotriva celor ale persoanelor și instituțiilor private, inclusiv mijloacele de comunicare de masă.

(...)

Adunarea invită guvernele statelor membre să se doteze, dacă nu există deja, cu o legislație garantând dreptul la respectul vieții private care conține următoarele linii directoare sau, dacă o legislație există, să o completeze cu acestea:

i. garanta posibilitatea de a intenta o acțiune civilă pentru a permite victimei să pretindă daunele și interesele, în caz de atingere a vieții sale private;

ii. face ca directorii de publicare și jurnaliștii să răspundă pentru atingeri ale dreptului la respectul vieții private săvârșite de publicații la fel cum răspund pentru defăimare;

iii. obliga directorii de publicare să publice, la cererea persoanelor interesate, rectificări bine vizibile, după comunicarea de informații care s-au dovedit false;

iv. considera sancțiuni economice împotriva grupelor de presă care prejudiciază viața privată în mod sistematic;

v. interzice urmărirea sau urmărirea unei persoane pentru a o fotografia, filma sau înregistra, în așa fel încât să nu poată se bucure, în sfera vieții sale private, de intimitate și liniște normale, chiar în așa fel că această urmărire provoacă daune fizice;

vi. prevede o acțiune civilă (proces privat) de victimă împotriva unui fotograf sau a unei persoane direct implicate, când paparazzii s-au introdus ilegal sau au folosit «

teleobiecive sau microfoane

» pentru a obține înregistrări pe care nu le-ar fi putut obține fără intruziune;

vii. prevede o acțiune judiciară de urgență în beneficiul unei persoane care cunoaște imediateaza difuzării de informații sau imagini privind viața sa privată, cum ar fi procedura de urgență sau sechestru conservatoriu vizând suspendarea difuzării acestor date, sub rezerva aprecierii de judecător a temeiniciei calificării de atingere a vieții private;

viii. încuraja media să-și stabilească propriile linii directoare privind publicarea și să creeze un organism căruia orice cetățean i-ar putea adresa o plângere pentru atingere a vieții private și cere publicarea unei rectificări

;

(...)

».

PLÂNGERE

Invocând art. 10 al Convenției, reclamanta se plânge de faptul că publicarea judiciară ordonată de jurisdicțiile naționale nu este prevăzută de lege și că constituie de altfel o atingere a libertății de exprimare neproporționată cu scopul căutat, deoarece nu răspunde niciunui nevoie socială imperioasă.

Publicarea judiciară nu ar constitui o reparație ci o sancțiune, măsură pe care judecătorul nu o poate lua în virtutea articolului 9 al codului civil

: precedat de titlul acuzator «

condamnare judiciară a editorului

», această publicare constrânge gazeta să rezerve parte din suprafața redacțională impunând-i, sub penalizare, pagina inserției, data la care trebuie să apară, suprafața care trebuie să-i fie rezervată și libela sa. Unele decizii judiciare revendiă acest obiectiv de sancțiune când publicarea judiciară este ordonată în caz de recidivă, de exemplu. De asemenea, este în relație cu «

presupusa gravitate a faptelor

» că este ordonată publicarea judiciară. Aceasta are deci, potrivit reclamantei, caracter penitiv. În dreptul francez, atingerea vieții private este constituită în ciuda faptului că informația în cauză corespunde sau nu realității

: în materia aceasta, publicarea judiciară nu are deci nici un putere rectificativă și nu valorează negație cu atât mai mult cu cât informarea publicului poate fi realizată prin alte mijloace. Reclamanta adaugă că măsura de publicare judiciară este imprevizibilă, deoarece art. 9 alineat 2 al codului civil nu enumeră mijloacele de reparație la dispoziția judecătorului în caz de atingere a vieții private. În dreptul francez, este reparația financiară care este regula și nu publicarea judiciară care, de altfel, nu este motivată. Reclamanta concluzionează că nu există în dreptul francez un cadru juridic fiabil care să permită să se știe în ce caz judecătorul este susceptibil de a ordona un comunicat judecătoresc.

Reclamanta estimează în al doilea rând că publicarea judiciară constituie o atingere a libertății de exprimare neproporționată cu scopul căutat în special în ce privește nu răspunde niciunei nevoi sociale imperioase. Ea consideră că judecătorii, pentru a evalua nevoia socială imperioasă de a ordona o asemenea măsură, ar fi trebuit să se aplice complaisanței de care V. a făcut mereu dovadă în privința divulgării vieții sale private în media. Articolul litigios nu a fost de natură să prejudicieze reputația actriței și nu este demonstrat că a avut un impact durabil asupra publicului sau că a primit un ecou larg. În aceste condiții, reclamanta estimează că nu era nevoie de a restricționa libertatea editorială a revistei «

Voici

», publicul nefiind necesar să fie informat de existența deciziei pronunțate.

PE DREPTURI

Reclamanta se plânge de faptul că condamnarea sa prejudiciază dreptul la libertatea de exprimare pe motiv că nu era «

prevăzută

» de lege și era injustificată și neproporționată în raport cu scopul căutat. Invocă art. 10 al Convenției, redactat în termenii săi relevanți

:

«

1.

Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept include libertatea de opinie și libertatea de a primi sau comunica informații sau idei fără ingerință a autorităților publice și fără considerare de frontieră. (...)

2.

Exercitarea acestor libertăți, implicând obligații și responsabilități, poate fi supusă anumitor formalități, condiții, restricții sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, (...) la protecția (...) drepturilor altuia, (...). »

Curtea consideră că condamnarea litigioasă se analizează ca o «

ingerință

» în exercitarea de către reclamantă a libertății sale de exprimare. O asemenea imixie încalcă art. 10, dacă nu este «

prevăzută de lege

», dirijată spre un scop sau scopuri legitime la §2 și «

necesară

» într-o societate democratică, pentru a realiza acelea.

Reclamanta susține că ingerința nu era prevăzută de lege. Ea consideră că art. 9 al codului civil nu dă judecătorului puterea de a lua o măsură cum ar fi publicarea judiciară cu atât mai mult cu cât aceasta se analizează ca o sancțiune și nu o reparație în caz de atingere a intimității vieții private.

Curtea reamintește că, potrivit jurisprudenței sale, legea internă aplicabilă trebuie formulată cu suficientă precizie pentru a permite persoanelor interesate - înconjurând-se, dacă este necesar, cu sfatul luminat - să prevadă, la un grad rezonabil în circumstanțele cauzei, consecințele care ar putea rezulta din o acțiune determinată. O lege care confură o putere de apreciere nu se izbește în sine de această cerință, cu condiția ca sfera și modalitățile exercitării unei asemenea puteri să se găsească definite cu suficientă ținută, având în vedere scopul legitim în joc, pentru a furniza individului protecție adecvată împotriva arbitrarului (a se vedea, de exemplu, hotărârea Tolstoy Miloslavsky c. Regatul Unit din 13 iulie 1995, seria A nr. 316-B, pp. 71-72, par. 37 și Rekvényi c. Ungaria [GC], nr. 25390/94, § 34, CEDH - 1999 III).

Curtea constată că publicarea judiciară nu este în mod explicit vizată de legea din 17 iulie 1970. Cu toate acestea, ea reamintește că ar putea fi dificil în domeniul considerat, redactarea legilor cu totală precizie și o anumită flexibilitate poate chiar să se dovedească dorită pentru a permite jurisdicțiilor interne să evolueze legea în funcție de ce judecă a fi măsuri necesare în interesul justiției (hotărâre Goodwin c. Regatul Unit din 27 martie 1996, Recueil des arrêts et décisions 1996-II, p. 497, § 33) și evoluția concepțiilor societății (hotărâre Müller c. Elveția din 24 mai 1988, seria A nr. 133, p. 20, § 29).

Curtea observă că, contrar a ceea ce pretinde reclamanta, art. 9 alineat 2 al codului civil conferă judecătorilor o putere al cărei cadru este definit, adică «

prescrie orice măsuri... propre a împiedica sau a pune capăt unei atingeri la intimitatea vieții private

». Dacă măsurile în cauză nu sunt în mod explicit enumerate, nu sunt pentru aceasta necunoscute

: sechestru, interzicere, avertisment, publicare sau comunicat sunt de fapt măsuri larg folosite în domeniul considerat și cărora legiuitorului le-a dat o bază legală în 1970.

De mare flexibilitate, textul a permis dezvoltarea conceptului de «

viață privată

» și «

drept la imagine

», el însuși născut dintr-o construcție jurisprudențială acum bine stabilită, și adaptare la numeroasele situații de fapt care pot să se prezinte, precum și la evoluția obiceiurilor, mentalităților și tehnicii în acest domeniu de la adoptarea legii din 1970.

Curtea subliniază de altfel că există o jurisprudență constantă dând legitimitate măsurii litigioase considerată de jurisdicțiile interne ca «

una din modalitățile reparării prejudiciilor cauzate prin presă

» pe care reclamanta nu o poate ignora atât este aplicată în privința ei; ea însăși furnizează cantități de exemple demonstrând caracterul frecvent al unei asemenea măsuri. Faptul că judecătorul o ordoneaza în anumiți cazi doar, folosind puterea de apreciere în privința varietății infinite a situațiilor în domeniu nu poate, pentru Curte, înlătura gradul de previzibilitate cerut de jurisprudența sa precitată. Această jurisprudență satisface deci condițiile de accesibilitate și previzibilitate proprii a stabili că această formă de ingerință este «

prevăzută de lege

».

În consecință, și cum spune Curtea de Casație, Curtea consideră că condamnarea reclamantei de a publica comunicatul judecătoresc era «

prevăzută de lege

», în sensul §2 al articolului 10 al Convenției.

Curtea consideră de altfel că ingerința vizează un scop legitim, și anume protecția «

drepturilor altuia

». Rămâne deci chestiunea dacă ingerința denunțată constituia o măsură necesară într-o societate democratică.

Curtea reamintește că libertatea de exprimare constituie una din fundațiile esențiale ale unei societăți democratice. Sub rezerva §2 al articolului 10, ea valorează nu numai pentru «

informații

» sau «

idei

» primite cu favoare sau considerate inofensive sau indiferente, ci și pentru acelea care rănesc, șochează sau îngrijorează. Aceasta vrea pluralismul, toleranța și spiritul deschis fără care nu există «

societate democratică

» (Handyside c. Regatul Unit din 7 decembrie 1976, seria A nr. 24, p. 23, § 49).

La acest sens, presa joacă un rol esențial într-o societate democratică: dacă nu trebuie să depășească anumite limite, în particular în privința protecției reputației și drepturilor altuia, totuși pe ea o sarcina de a comunica, cu respectul obligațiunilor și responsabilităților sale, informații și idei asupra tuturor chestiunilor de interes general (hotărâre De Haes și Gijsels c. Belgia din 24 februarie 1997, Recueil 1997-I, pp. 233-234, § 37). Libertatea jurnalistică include de asemenea posibilul recurs la o anumită doză de exagerare, chiar și de provocare (hotărâre Prager și Oberschlick c. Austria din 26 aprilie 1995, seria A nr. 313, p. 19, § 38).

De altfel, Curtea nu are sarcina, când exercită acest control, să se substituie jurisdicțiilor naționale, ci să verifice din unghiul articolului 10 deciziile pe care le-au pronunțat în virtutea puterii de apreciere. Pentru aceasta, Curtea trebuie consideră «

ingerința

» litigioasă, în lumina ansamblului cauzei, pentru a determina dacă motivele invocate de autoritățile naționale pentru a o justifica apar «

pertinente și suficiente

» (a se vedea, printre numeroase precedente, hotărârea Goodwin c. Regatul Unit precitată, p. 501, § 40).

În cauza aceasta, curtea de apel a considerat că publicarea unui comunicat era proprie să informeze publicul că o jurisdicție judecă că articolul incriminat prejudiciase drepturile persoanei interesate și că era deci conformă Convenției și în special articolului 8 care consacră dreptul la protecție a vieții private. Curtea de Casație, din contrast, vede o măsură propre a asigura repararea prejudiciului suferit în caz de atingere a vieții private. Aceasta a fost pe scară largă demonstrată de jurisdicțiile naționale, referitoare la imixie în viața sentimentală a interesatei fără consimțământul ei și încălcarea dreptului la imagine.

Curtea consideră că articolul litigios editat de reclamantă, având ca doar scop satisfacerea curiozității unui anumit public cu privire la viața privată a V., voire la intimitatea vieții private a acesteia, nu se poate trece pentru a contribui la nici o dezbatere de interes general pentru societate, în ciuda notorietății acestei persoane (a se vedea mutatis mutandis, Jaime Campmany y Diez de Revenga și Juan Luís Lopez-Galiacho Perona c. Spania, (dec), nr. 54224/00, 12.12.2000 și Julio Bou Gibert și El Hogar y La Moda J.A. c. Spania, (dec), nr. 14929/02, 13.05.2003). Restricția la libertatea de exprimare cere în consecință o interpretare mai largă, deoarece avocații și atingerea dreptului la imagine, care este un drept important din punctul de vedere al dreptului la respectul vieții private (și, după caz, familiale), care a condus la condamnarea reclamantei nu depășesc planul personal (a se vedea, a contrario, hotărârea Krone Verlag GMBH & KG c. Austria, Nr. 34315/96, 26.02.02 § 37). Curtea ține de altfel seama de rezoluția Adunării parlamentare a Consilului Europei privind protecția dreptului la viață privată, care subliniază interpretarea unilaterală a dreptului la libertatea de exprimare de către anumiți media, în măsura în care caută să justifice atingeri dreptului scris la art. 8 al Convenției, considerând că cititorii ar avea dreptul să știe totul despre persoane publice.

Pornind de la aceasta, și observând jurisprudența internă conform căreia publicarea unui comunicat este una din modalitățile reparării prejudiciilor cauzate prin presă și că această măsură este proporționată cu prejudiciul suferit, Curtea consideră că asemenea publicare poate constitui o reparație potrivită pentru victimă informând publicul de opoziția sa la difuzarea fără autorizație a imaginii sale, fără să-i revină decide - nici de altfel autorului prejudiciului - dacă acest mod de reparație este mai adecvat decât alt în termeni de eficacitate a reparării daunei suferite. Ea constată că măsura litigioasă se integrează perfect în liniile directoare ale rezoluției Adunării parlamentare precitate și contribuie la evitarea cât mai mult pe cât posibil ca anumiți fapți privind sfera pur privată a persoanelor publice să nu devină «

o marfă foarte profitabilă pentru anumiți media

», fără pentru aceasta a considera că constituie o restricție neproporționată la exercitarea libertății de exprimare.

Curtea consideră deci că măsura litigioasă este justificată ca având fost necesară într-o societate democratică la protecția drepturilor altuia. Rezultă că petiția este în mod evident neîntemeiată și trebuie respingă în conformitate cu articolele 35 §§ 3 și 4 ale Convenției.

Din aceste motive, Curtea, cu majoritate,

Declară

petiția inadmisibilă.

S. Dollé

A.B. Baka

Grefiер

Președinte

DEUXIÈME SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n

o

66910/01

présentée par

SOCIETE PRISMA PRESSE

contre la France

La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 1

er

juillet 2003 en une chambre composée de

MM.

A.B.

Baka

,

président

,

J.-P.

Costa

,

Gaukur

Jörundsson

,

L.

Loucaides

,

C.

Bîrsan

,

M.

Ugrekhelidze

,

M

me

A.

Mularoni,

juges

,

et de M

me

S.

Dollé,

greffière de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite le 29 novembre 2000,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

La requérante, la Société Prisma Presse, est une société en nom collectif, éditrice du magazine “Voici”. Elle est représentée devant la Cour par M

es

Brossollet et d’Antin, avocats à Paris.

A.

Les circonstances de l’espèce

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par la requérante, peuvent se résumer comme suit.

L’hebdomadaire «

Voici

», édité par la requérante, dans son numéro 467 du 21 octobre 1997, publia un article consacré à Mademoiselle V.D., actrice. L’article relatait son séjour en Tunisie en compagnie d’un ami. Cet article, portant comme sur-titre le nom et prénom de cette actrice et comme titre «

Elle semble bien accrochée

!», était accompagné de six photographies montrant l’intéressée et son ami en maillot de bain au bord d’une piscine et se prodiguant des témoignages d’affection. L’article se lisait ainsi

:

«

Fatiguée par les tournages, la star de «

Cœur Caraïbes

» est partie se reposer en Tunisie où l’a rejoint son nouveau petit ami. Comme le montre ces photos, elle a repris des forces...

V.D.

Elle semble bien accrochée

!

Dans l’île de Djerba, la vedette de M6 et son boyfriend ont pris un peu de bon temps. Une escapade en tête à tête, très brève mais très chaude...

Cette fois, V. est amoureuse. Tellement amoureuse qu’elle ne supporte pas d’être loin de son bien-aimé très longtemps. La preuve

? En vacances à Djerba-la-Douce avec sa copine K., la star de «

Cœur Caraïbes

» n’a pas tenu plus de trois jours sans son N.. Le temps de boucler un sac, il débarque (...) pour passer le week-end avec elle. Quand on voit l’état dans lequel ce garçon met V., on croit volontiers qu’il a quelque chose de plus que les autres

! Depuis sa rupture avec son premier amour, le top model J.-M., la jeune actrice avait du mal à stabiliser sa vie affective. Jusqu’à ce qu’elle se rende compte que celui qu’elle cherchait désespérément se trouvait devant ses yeux. Avec N., V. a su prendre son temps. Il se sont connus l’année dernière, dans les couloirs de NRJ où le jeune homme travaille au service promotion.

Entre eux, pas de coup de foudre comme cela arrive assez souvent dans le show-bizness. C’est plutôt le début d’une amitié profonde et sincère. Et puis ...Et puis le temps passe et les sentiments évoluent. Et en Colombie où elle tourne

la suite de «

Cœur Caraïbes

», quelque chose ou quelqu’un lui manque. V. comprend alors que N. est, en fait, bien plus qu’un simple ami. Une chance, il partage son avis

! Résultat, depuis le mois de septembre, ils filent le parfait amour...Ce qui explique leur sourire radieux au bord de la piscine (...) V. a découvert le secret de l’amour qui dure

: ne pas s’emporter et s’accorder le temps de la réflexion

!

»

Estimant que cet article portait atteinte à sa vie privée et au droit qu’elle détient sur son image, V. assigna la requérante devant le tribunal de grande instance de Paris afin d’obtenir sa condamnation à lui payer des dommages et intérêts et à publier un communiqué relatant les termes de la condamnation à intervenir.

Par un jugement du 22 octobre 1997, le tribunal condamna la requérante à payer à V. la somme de 150 000 francs français (FRF) à titre de dommages et intérêts

:

« (...)

Attendu que toute personne, quelle que soit sa notoriété ou sa naissance, a droit au respect de sa vie privée

; qu’elle fixe librement les limites de ce qui peut être divulgué à ce sujet

;

Que de même, toute personne a un droit absolu sur son image et peut s’opposer à sa diffusion sans son autorisation

;

Attendu qu’en l’espèce, en publiant des photographies de la demanderesse prises au téléobjectif et à son insu, [la requérante] a porté atteinte au droit de cette dernière sur son image

;

Attendu qu’elle a également porté atteinte à la vie privée de la demanderesse puisque ces photographies fixent des moments d’intimité de cette dernière

;

Attendu que le texte de l’article est également constitutif d’une atteinte à la vie privée de la demanderesse en ce qu’il fait état des relations sentimentales de l’intéressé qui filerait «

le parfait amour avec son boyfriend

»

;

Attendu que la défenderesse invoque sans en justifier la complaisance fautive de la demanderesse

;

(...)

».

Le tribunal ordonna également la publication - page 18 du prochain numéro de «

Voici

» à paraître à compter du sixième jour suivant la notification de la décision, sous astreinte de 10 000 FRF par numéro de retard - la publication d’un communiqué

:

«

PUBLICATION JUDICIAIRE

Par un jugement en date du 22 octobre 1997, le tribunal de grande instance de Paris a condamné la requérante à payer à Mademoiselle V. la somme de 150 000 FRF à titre de dommages et intérêts et à publier la présent communiqué pour avoir dans le numéro 467 de la revue Voici et au mépris des droits de V. au respect de sa vie privée et au droit sur son image publié un article et des photographies prises au téléobjectif et à son insu faisant état de sa vie sentimentale

;

Ordonne l’exécution provisoire du présent jugement du chef de la publication

; (...)

».

La requérante interjeta appel de ce jugement. Elle fit notamment valoir que les faits qui lui étaient imputés n’étaient pas graves, compte tenu de la personnalité et de la carrière de V., que celle-ci avait fait preuve de complaisance fautive et que la publication d’un communiqué n’était pas juridiquement fondée et était contraire à la Convention européenne des droits de l’homme.

Par un arrêt du 19 juin 1998, la cour d’appel confirma le jugement. Sur l’atteinte à la vie privée, elle s’exprima comme suit

:

«

Considérant qu’il résulte de l’article 9 du code civil que toute personne, quelles que soient sa profession et sa notoriété, a le droit de voir respecter sa vie privée et de s’opposer à la diffusion sans son autorisation de son image

;

Considérant qu’il est constant que [Voici] a publié un article consacré aux relations amoureuses de V. avec son ami alors que les intéressés effectuaient un séjour dans l’île de Djerba

; que cet article est illustré par six photographies du couple, prises au téléobjectif, le montrant dans de tendres postures et comportant des légendes, parfois sur un mode ironique, relatives à leurs occupations

; que ni V. ni son compagnon n’ont autorisé la publication de ces clichés

;

Considérant que ces faits indiscutés portent atteinte à la vie privée de V. et à son droit sur son image (...)

Que la révélation des sentiments d’une personne à l’égard d’une autre constitue une immixtion intolérable dans la vie sentimentale de l’intéressée qui constitue le cœur même de la vie privée

;

Considérant que [la requérante] invoque la complaisance de l’intéressée en la matière (...)

Considérant que, qu’elle qu’ait pu être l’attitude de la personne concernée, antérieurement, concomitamment ou postérieurement à la parution du magazine incriminé, cette personne conserve toujours le droit de refuser qu’il soit état de sa vie privée et de son image

; que la publication d’articles avec l’accord de l’intéressée, ce qui permet à celle-ci d’avoir une certaine maîtrise sur leur contenu, est de nature totalement différente de celle d’articles composés des seules réflexions d’un journaliste assorties de photographies volées

; que la prétendue complaisance de V. dans d’autres circonstances, attitude au demeurant non fautive, est ainsi insusceptible d’écarter la responsabilité de [la requérante] et autorise tout au plus à limiter le montant du préjudice allégué

; mais qu’il convient de tenir compte en l’espèce de ce que la même personne avait assigné le 19 septembre 1996, soit un mois avant la publication de l’article litigieux, la même société pour un autre article publié dans le numéro 459 de Voici, consacré lui aussi à un coup de cœur de V. et illustré de photographies prises au téléobjectif à son insu

; que [la requérante] n’ignorait donc pas que l’intimée s’opposait aux publications semblables à celle incriminée (...)

»

Sur la publication du communiqué, la cour d’appel considéra

«

(...)

que la Convention, pour garantir la liberté d’expression, dispose dans son article 10 que les limites à cette liberté doivent être prévues par la loi

; que l’article 9 du code civil, texte de nature législative, permet au juge de prendre les mesures propres à réparer le préjudice en cas d’atteinte à la vie privée

; que la publication d’un communiqué est propre à informer le public de ce qu’une juridiction a jugé que l’article incriminé avait porté atteinte aux droits de la personne concernée

; qu’elle est ainsi conforme à la Convention susmentionnée laquelle reconnaît d’ailleurs dans son article 8 le droit à protection de la vie privée de toute personne

;

Considérant que la publication d’un communiqué est ainsi juridiquement fondée

; qu’il y a lieu de confirmer sur ce point le jugement déféré sous les modifications précisées au dispositif afin d’apporter des précisions nécessaires à la juste réparation du préjudice et de tenir compte de l’évolution du litige

; (...)

»

La requérante forma un pourvoi en cassation en limitant ses moyens aux seules dispositions de l’arrêt concernant la publication judiciaire. Elle fit valoir qu’une telle publication constituait une atteinte à la liberté d’expression en ce qu’elle oblige un journal à publier une information qu’il n’a pas choisi de livrer à ses lecteurs, qu’une telle mesure n’est pas prévue par la loi et qu’elle ne pouvait en l’espèce être considérée comme strictement nécessaire, ni proportionnée à l’objectif recherché, ni aux faits de l’espèce.

Par un arrêt du 30 mai 2000, la cour de cassation débouta la requérante

:

«

(...) attendu que le juge tient de l’article 9 du code civil le pouvoir de prendre toute mesure propre à assurer la réparation du préjudice subi en cas d’atteinte au droit de la personne

; que c’est donc à juste titre que la cour d’appel a décidé que la publication d’un communiqué faisant état de la condamnation de l’organe de presse, jugé responsable de cette atteinte, constituait une telle mesure, et que cette restriction à la liberté d’expression respectait les conditions édictées par l’article 10-2 de la Convention précitée, à la fois quant au fondement légal de la mesure et quant à sa nécessité pour la protection des droits d’autrui

; (...)

».

B.

Le droit et la pratique internes et européens pertinents

Code civil

Introduit par la loi du 17 juillet 1970, l’article 9 du code civil dispose

:

«

Chacun a droit au respect de sa vie privée.

Les juges peuvent, sans préjudice de la réparation du dommage subi, prescrire toutes mesures, telles que séquestre, saisie et autres, propres à empêcher ou faire cesser une atteinte à l’intimité de la vie privée

; ces mesures peuvent, s’il y a urgence, être ordonnées en référé.

»

Jurisprudence

Selon une jurisprudence constante, le droit au respect de la vie privée permet à toute personne, fût-elle

artiste du spectacle

, de s’opposer à la diffusion,

sans son autorisation expresse

, de son image, attribut de sa personnalité (voir, par exemple, CA Paris, 25 octobre 1982, Dalloz 1983, note Lindon).

Par ailleurs, «

la publication de communiqué judiciaire est l’une des modalités de la réparation des préjudices causés par voie de presse

; si cette mesure est sollicitée par la victime, la juridiction saisie n’a pas à s’assurer si la publicité donnée à sa décision est appropriée à la nature du fait dommageable et ne risque pas d’en aggraver la portée, dès lors que la mesure demandée et ordonnée est proportionnée au préjudice subi

» (CA Paris, 1er ch. A, 28 nov. 1988).

Résolution 1165 (1998) de l’Assemblée parlementaire du Conseil de l’Europe

Droit au respect de la vie privée

«

(...) L’Assemblée est consciente que le droit au respect de la vie privée fait souvent l’objet d’atteintes, même dans les pays dotés d’une législation spécifique qui la protège, car la vie privée est devenue une marchandise très lucrative pour certains médias. Ce sont essentiellement des personnes publiques qui sont les victimes de ces atteintes, car les détails de leur vie privée représentent un argument de vente. En même temps, les personnes publiques doivent se rendre compte que la position particulière qu’elles prennent dans la société, et qui est souvent la conséquence de leur propre choix, entraîne automatiquement une pression élevée dans leur vie privée.

(...)

C’est au nom d’une interprétation unilatérale du droit à la liberté d’expression, garanti par l’article 10 de la Convention européenne des Droits de l’Homme, que bien souvent les médias commettent des atteintes au droit au respect de la vie privée, estimant que leurs lecteurs ont le droit de tout savoir sur les personnes publiques. (...)

Il est donc nécessaire de trouver la façon de permettre l’exercice équilibré de deux droits fondamentaux, également garantis par la Convention européenne des Droits de l’Homme: le droit au respect de la vie privée et le droit à la liberté d’expression.

L’Assemblée réaffirme l’importance du droit au respect de la vie privée de toute personne, et du droit à la liberté d’expression, en tant que fondements d’une société démocratique. Ces droits ne sont ni absolus ni hiérarchisés entre eux, étant d’égale valeur.

L’Assemblée rappelle toutefois que le droit au respect de la vie privée garanti par l’article 8 de la Convention européenne des Droits de l’Homme doit protéger l’individu non seulement contre l’ingérence des pouvoirs publics, mais aussi contre celle des particuliers et des institutions privées, y compris les moyens de communication de masse.

(...)

L’Assemblée invite les gouvernements des États membres à se doter, si elle n’existe pas encore, d’une législation garantissant le droit au respect de la vie privée qui contienne les lignes directrices suivantes ou, si une législation existe, à la compléter par ces lignes directrices:

i. garantir la possibilité d’intenter une action civile pour permettre à la victime de prétendre à des dommages et intérêts, en cas d’atteinte à sa vie privée;

ii. rendre les directeurs de publication et les journalistes responsables des atteintes au droit au respect de la vie privée commises par leurs publications au même titre qu’ils le sont pour la diffamation;

iii. obliger les directeurs de publication à publier, à la demande des personnes intéressées, des rectificatifs bien visibles, après avoir communiqué des informations qui se sont révélées fausses;

iv. envisager des sanctions économiques à l’encontre des groupes de presse qui portent atteinte à la vie privée de façon systématique;

v. interdire le fait de suivre ou de pourchasser une personne pour la photographier, la filmer ou l’enregistrer, de telle sorte qu’elle ne puisse jouir, dans la sphère de sa vie privée, de l’intimité et de la tranquillité normales, voire de telle sorte que cette poursuite provoque des dommages physiques;

vi. prévoir une action civile (procès privé) par la victime contre un photographe ou une personne directement impliquée, quand des paparazzis se sont introduits illicitement ou ont utilisé "des téléobjectifs ou des micros" pour obtenir des enregistrements qu’ils n’auraient pas pu obtenir sans intrusion;

vii. prévoir une action judiciaire d’urgence au bénéfice d’une personne qui a connaissance de l’imminence de la diffusion d’informations ou d’images concernant sa vie privée, comme la procédure de référé ou de saisie conservatoire visant à suspendre la diffusion de ces données, sous réserve d’une appréciation par le juge du bien-fondé de la qualification d’atteinte à la vie privée;

viii. encourager les médias à établir leurs propres directives en matière de publication et à créer un organe auquel tout citoyen pourrait adresser une plainte pour atteinte à la vie privée, et demander la publication d’un rectificatif

;

(...)

».

GRIEF

Invoquant l’article 10 de la Convention, la requérante se plaint de ce que la publication judiciaire ordonnée par les juridictions nationales n’est pas prévue par la loi et qu’elle constitue en outre une atteinte à la liberté d’expression non proportionnée au but poursuivi parce qu’elle ne répond à aucun besoin social impérieux.

La publication judiciaire ne constituerait pas une réparation mais une sanction, mesure que le juge ne peut prendre au titre de l’article 9 du code civil

: précédé du titre accusateur «

condamnation judiciaire de l’éditeur

», cette publication contraint le journal à réserver une partie de sa surface éditoriale lui imposant, sous astreinte, la page de l’insertion, la date à laquelle elle devra paraître, la surface qui doit lui être réservée et son libellé. Certaines décisions judiciaires revendiquent cet objectif de sanction lorsque la publication judiciaire est ordonnée en cas de récidive par exemple. De même, c’est en relation avec la «

prétendue gravité des faits

» qu’est ordonnée la publication judiciaire. Celle-ci a donc, selon la requérante, un caractère punitif. En droit français, l’atteinte à la vie privée est constituée nonobstant le fait que l’information en cause correspond ou non à la réalité

: en cette matière, la publication judiciaire n’a dès lors aucun pouvoir rectificatif et ne vaut pas démenti d’autant plus que l’information du public peut être réalisée par d’autres moyens. La requérante ajoute que la mesure de publication judiciaire est imprévisible car l’article 9 du code civil n’énumère pas les moyens de réparation à la disposition du juge en cas d’atteinte à la vie privée. En droit français, c’est la réparation financière qui est la règle et non pas la publication judiciaire qui, en outre, n’est pas motivée. La requérante conclut qu’il n’existe pas en droit français de cadre juridique fiable permettant de savoir dans quel cas le juge est susceptible d’ordonner un communiqué judiciaire.

La requérante estime dans un second temps que la publication judiciaire constitue une atteinte à la liberté d’expression non proportionnée au but poursuivi notamment en ce qu’elle ne répond à aucun besoin social impérieux. Elle considère que les juges, pour évaluer le besoin social impérieux d’ordonner une telle mesure, auraient dû s’attacher à la complaisance dont mademoiselle V. a toujours fait preuve s’agissant de la divulgation de sa vie privée dans les médias. L’article litigieux n’a pas été de nature à porter atteinte à la réputation de l’actrice et il n’est pas démontré qu’il a eu un impact durable sur le public ou qu’il a reçu un large écho. Dans ces conditions, la requérante estime qu’il n’était point besoin de restreindre la liberté éditoriale du magazine «

Voici

», le public n’ayant pas besoin d’être informé de l’existence de la décision rendue.

EN DROIT

La requérante se plaint de ce que sa condamnation a porté atteinte à son droit à la liberté d’expression au motif qu’elle n’était pas «

prévue

» par la loi et était injustifiée et disproportionnée par rapport au but poursuivi. Elle invoque l’article 10 de la Convention, ainsi libellé

dans ses parties pertinentes :

«

1.

Toute personne a droit à la liberté d’expression. Ce droit comprend la liberté d’opinion et la liberté de recevoir ou de communiquer des informations ou des idées sans qu’il puisse y avoir ingérence d’autorités publiques et sans considération de frontière. (...)

2.

L’exercice de ces libertés comportant des devoirs et des responsabilités peut être soumis à certaines formalités, conditions, restrictions ou sanctions prévues par la loi, qui constituent des mesures nécessaires, dans une société démocratique, (...) à la protection (...) des droits d’autrui, (...). »

La Cour estime que la condamnation litigieuse s’analyse en une «

ingérence

» dans l’exercice par la requérante de sa liberté d’expression. Pareille immixtion enfreint l’article 10, sauf si elle est «

prévue par la loi

», dirigée vers un ou des buts légitimes au regard du paragraphe 2 et «

nécessaire

» dans une société démocratique, pour atteindre ceux-ci.

La requérante soutient que l’ingérence n’était pas prévue par la loi. Elle considère que l’article 9 du code civil ne donne pas au juge le pouvoir de prendre une mesure telle que la publication judiciaire d’autant plus que celle-ci

s’analyse en une sanction et non une réparation en cas d’atteinte à l’intimité de la vie privée.

La Cour rappelle que, selon sa jurisprudence, le droit interne applicable doit être formulé avec suffisamment de précision pour permettre aux personnes concernées - en s’entourant, au besoin, de conseils éclairés - de prévoir, à un degré raisonnable dans les circonstances de la cause, les conséquences pouvant résulter d’un acte déterminé. Une loi qui confère un pouvoir d’appréciation ne se heurte pas en soi à cette exigence, à condition que l’étendue et les modalités d’exercice d’un tel pouvoir se trouvent définies avec une netteté suffisante, eu égard au but légitime en jeu, pour fournir à l’individu une protection adéquate contre l’arbitraire (voir, par exemple, l’arrêt

Tolstoy Miloslavsky c. Royaume-Uni

du 13 juillet 1995, série A n

o

316-B, pp. 71-72, par. 37 et

Rekvényi c. Hongrie

[GC], n

o

25390/94, § 34, CEDH - 1999 III).

La Cour constate que la publication judiciaire n’est pas expressément visée par la loi du 17 juillet 1970. Toutefois, elle rappelle qu’il peut être difficile dans le domaine considéré, de rédiger des lois d’une totale précision et une certaine souplesse peut même se révéler souhaitable pour permettre aux juridictions internes de faire évoluer le droit en fonction de ce qu’elles jugent être des mesures nécessaires dans l’intérêt de la justice (arrêt

Goodwin c. Royaume-Uni

du 27 mars 1996,

Recueil des arrêts et décisions

1996-II, p. 497, § 33) et de l’évolution des conceptions de la société (arrêt

Müller c. Suisse

du 24 mai 1988, série A n

o

133, p. 20, § 29).

La Cour observe que, contrairement à ce que prétend la requérante, l’article 9 alinéa 2 du code civil confère aux juges un pouvoir dont le cadre est défini, soit «

prescrire toutes mesures... propres à empêcher ou faire cesser une atteinte à l’intimité de la vie privée

». Si les mesures en cause ne sont pas expressément énumérées, elles ne sont pas pour autant inconnues

: saisie, interdiction, avertissement, publication ou communiqué sont en effet des mesures largement employées dans le domaine considéré et auxquelles le législateur a donné une base légale en 1970.

D’un grande souplesse, le texte a permis de développer le concept de «

vie privée

» et du «

droit à l’image

», lui-même né d’une construction jurisprudentielle désormais bien établie, et de s’adapter aux nombreuses situations de fait qui peuvent se présenter ainsi qu’à l’évolution des mœurs, des mentalités et des techniques en ce domaine depuis l’adoption de la loi de 1970.

La Cour souligne encore qu’il existe une jurisprudence constante donnant une légitimité à la mesure litigieuse considérée par les juridictions internes comme «

l’une des modalités de la réparation des préjudices causés par voie de presse

» que la requérante ne peut ignorer tant elle est appliquée à son égard

; elle-même fournit quantité d’exemples démontrant le caractère fréquent d’une telle mesure. Le fait que le juge l’ordonne dans certains cas seulement, usant de son pouvoir d’appréciation au regard de l’infinie variété des situations en ce domaine ne saurait, aux yeux de la Cour, enlever à la disposition litigieuse le degré de prévisibilité exigée par sa jurisprudence précitée. Cette jurisprudence satisfait ainsi aux conditions d’accessibilité et de prévisibilité propres à établir que cette forme d’ingérence est «

prévue par la loi

».

En conséquence, et à l’instar de la Cour de cassation, la Cour estime que la condamnation de la requérante à publier le communiqué judiciaire était «

prévue par la loi

», au sens du paragraphe 2 de l’article 10 de la Convention.

La Cour considère par ailleurs que l’ingérence visait un but légitime, à savoir la protection «

des droits d’autrui

». Reste donc la question de savoir si l’ingérence dénoncée constituait une mesure nécessaire dans une société démocratique.

La Cour rappelle que la liberté d’expression constitue l’un des fondements essentiels d’une société démocratique. Sous réserve du paragraphe 2 de l’article 10, elle vaut non seulement pour les «

informations

» ou «

idées

» accueillies avec faveur ou considérées comme inoffensives ou indifférentes, mais aussi pour celles qui heurtent, choquent ou inquiètent. Ainsi le veulent le pluralisme, la tolérance et l’esprit d’ouverture sans lesquels il n’est pas de «

société démocratique

» (

Handyside c. Royaume-Uni

du 7 décembre 1976, série A n

o

24, p. 23, § 49).

A cet égard, la presse joue un rôle essentiel dans une société démocratique : si elle ne doit pas franchir certaines limites, notamment quant à la protection de la réputation et aux droits d’autrui, il lui incombe néanmoins de communiquer, dans le respect de ses devoirs et de ses responsabilités, des informations et des idées sur toutes les questions d’intérêt général (arrêt

De Haes et Gijsels c. Belgique

du 24 février 1997,

Recueil

1997-I, pp. 233-234, § 37). La liberté journalistique comprend aussi le recours possible à une certaine dose d’exagération, voire même de provocation (arrêt

Prager et Oberschlick c. Autriche

du 26 avril 1995, série

A n

o

313, p. 19, § 38).

Par ailleurs, la Cour n’a point pour tâche, lorsqu’elle exerce ce contrôle, de se substituer aux juridictions nationales, mais de vérifier sous l’angle de l’article 10 les décisions qu’elles ont rendues en vertu de leur pouvoir d’appréciation. Pour cela, la Cour doit considérer l’« ingérence » litigieuse, à la lumière de l’ensemble de l’affaire, pour déterminer si les motifs invoqués par les autorités nationales pour la justifier apparaissent «

pertinents et suffisants » (voir, parmi de nombreux précédents, l’arrêt

Goodwin c. Royaume-Uni

précité, p. 501, § 40).

En l’espèce, la cour d’appel a considéré que la publication d’un communiqué était propre à informer le public de ce qu’une juridiction a jugé que l’article incriminé avait porté atteinte aux droits de la personne concernée et qu’elle était ainsi conforme à la Convention et en particulier à son article 8 qui consacre le droit à la protection de la vie privée. La Cour de cassation, quant à elle, y voit une mesure propre à assurer la réparation du préjudice subi au cas d’atteinte à la vie privée. Celle-ci a largement été démontrée par les juridictions nationales, s’agissant de l’immixtion dans la vie sentimentale de l’intéressée sans son consentement et de la violation de son droit à son image.

La Cour estime que l’article litigieux édité par la requérante, ayant pour seul objet de satisfaire la curiosité d’un certain public sur la vie privée de V. voire sur l’intimité de la vie privée de celle-ci, ne saurait passer pour contribuer à un quelconque débat d’intérêt général pour la société, malgré la notoriété de cette personne (voir

mutatis mutandis

,

Jaime Campmany y Diez de Revenga et Juan Luís Lopez-Galiacho Perona c. Espagne

, (déc), n

o

54224/00, 12.12.2000 et

Julio Bou Gibert et El Hogar y La Moda J.A. c. Espagne,

(déc), n

o

14929/02, 13.05.2003). La restriction à la liberté d’expression appelle en conséquence une interprétation plus large dès lors que les propos ainsi que l’atteinte au droit à l’image, qui est un droit important du point de vue du droit au respect de la vie privée (et, le cas échéant, familiale), ayant conduit à la condamnation de la requérante ne dépassent pas le plan personnel (voir,

a contrario

, l’arrêt

Krone Verlag

GMBH & KG c. Autriche

, N

o

34315/96, 26.02.02 § 37). La Cour tient également compte de la résolution de l’Assemblée parlementaire du Conseil de l’Europe sur la protection du droit à la vie privée, qui souligne l’interprétation unilatérale du droit à la liberté d’expression par certains médias, dans la mesure où ils cherchent à justifier les atteintes au droit inscrit à l’article 8 de la Convention en considérant que les lecteurs auraient le droit de tout savoir sur les personnes publiques.

Partant de là, et observant la jurisprudence interne selon laquelle la publication d’un communiqué est l’une des modalités de la réparation des préjudices causés par voie de presse et que cette mesure est proportionnée au préjudice subi, la Cour estime que ladite publication peut constituer une réparation appropriée pour la victime en informant le public de son opposition à la diffusion sans son autorisation de son image, sans qu’il lui appartienne de décider - pas plus d’ailleurs qu’à l’auteur du préjudice -, si ce mode de réparation est plus adéquat qu’un autre en terme d’efficacité de la réparation du dommage subi. Elle constate que la mesure litigieuse s’intègre parfaitement dans les lignes directrices de la résolution de l’Assemblée parlementaire précitée, et contribue à éviter autant que possible que certains faits relevant de la sphère purement privée des personnes publiques ne deviennent «

une marchandise très lucrative pour certains médias

», sans pour autant considérer qu’elle constitue une restriction disproportionnée à l’exercice de la liberté d’expression.

La Cour considère dès lors que la mesure litigieuse est justifiée comme ayant été nécessaire dans une société démocratique à la protection des droits d’autrui. Il s’ensuit que la requête est manifestement mal fondée et doit être rejetée conformément à l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

Par ces motifs, la Cour, à la majorité,

Déclare

la requête irrecevable.

S.

Dollé

A.B.

Baka

Greffière

Président