A DOUA DECIZIE PRIVIND RECEVABILITA cererii nr. 71612/01 prezentată de SOCIETE PRISMA PRESSE [1] împotriva Franței Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 1 iulie 2003 într-o cameră compusă din domnii A.B. Baka președintele J.-P. Costa Gaukur Jörundsson Loucaide Biersan Ugrekhelidze Mularoni, judecători și domnul Dolle, graffière de section J.-P. Costa Gaukur Jörundsson Având în vedere cererea sus-menționată formulată la 11 iunie 2001, După ce a deliberat, face următoarea decizie ÎN FAȚĂ recurenta este o societate în nume colectiv, editoare a hedomadarului Iată. Ea este reprezentată în fața Curții de către M d an, avocat la Paris. Circumstanțele din speță Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de reclamantă, pot fi rezumate după cum urmează.
Numărul 516 (datată din 29 septembrie până în 5 octombrie 1997) al lui l La pagina 14 și 15 din aceeași revistă, era un articol despre viața unui cuplu, o situație explozivă cu o acumulare de circumstanțe nefericite... în primul rând, schimbarea programului lui Johnny. Amenințările care-l afectează sunt forțate să renunțe la planul său de a trăi pe barca sa, între New York și Miami. Acesta este în contradicție cu faptul că el se întoarce la Paris la 20 august. Un singur lucru îi dă încă zâmbetul: să fie tată la 54 de ani. Dar această plăcere va fi, de asemenea, refuzat: 5 septembrie dimineața, Laeticia intră la clinica Belvedere din Boulogne. Ea trebuie să sufere o întrerupere a sarcinii din motive terapeutice.
Oricât ar vrea să-și susțină soția în această încercare, Johnny începe prin a-și tăcea propria durere... dar, în adâncul sufletului, Johnny n-a suportat. Uitându-și toate rezoluțiile bune, vedeta și-a lăsat vechile obiceiuri să-și revină și să-și înece durerea, multiplică nopțile udate între prieteni și își recapătă gustul de a trăi ca un burlac... și, mai presus de toate, îi pasă din ce în ce mai puțin de bunăstarea Laeticiei. Derutată de atitudinea soțului ei, tânăra se duce să se refugieze într-un weekend la Lorada, împreună cu tatăl ei, cu fratele ei și cu lamica tatălui ei.
Acolo, fiecare merge cu sfaturile ei bune: dacă e nefericită cu Johnny, ar fi mai bine să-l părăsească, decât să încerce să se împace cu el (...) … octombrie 1997, soþii Smet au numit-o pe reclamantã pentru violarea intimitãþii vieþii lor private, în special cã erau obligaþi sã sesizeze judecatorul pentru a douã ori de la sfâroitul anului 1996. Prin ordonanța din 3 octombrie 1997, judecătorul Tribunalului de Mare Instanță din Paris a condamnat reclamanta să plătească despăgubiri provizorii fiecăruia dintre cei interesați 150 000 de franci și respectiv 50 000 de franci în repararea vieții private și a dreptului la imagine. Judecătorul a ordonat, de asemenea, cu titlu de penalitate de 50.000 de franci pentru fiecare număr de întârziere, publicarea unui comunicat în mai întâi, pe prima pagină de copertă și pe afișele promoționale ale revistei.
faptul că dezvăluirile în instanță incriminate afectează în mod grav intim existența reclamanților, despre care se vorbește, cu multe detalii, așa-numitele dificultăți conjugale, prezentate ca fiind de o importanță atât de mare încât cei interesați ar fi pe cale să se despartă În special, se precizează că aceste probleme provin din pierderea copilului pe care l-a așteptat dna Smet, și că se furnizează în ceea ce privește acest eveniment, circumstanțele și consecințele sale, informații cu atât mai inacceptabile cu cât cei care au făcut cunoscut în mod clar, exercitând o acțiune anterioară, pe care au știut în mod expres că acest subiect a fost abordat, fapt de care [rectora] nu a ținut cont, neatrăgând, dimpotrivă, în scopuri mercantile elementele de ordin medical, în detrimentul demnității și pudoarei persoanelor vizate.
De asemenea, nu se contestă faptul că cele cinci fotografii utilizate pentru a ilustra declarațiile incriminate au fost reproduse fără a fi primit consimțământul expres al persoanelor reprezentate (...) reclamanta a solicitat această ordonanță. susținând că instanța de judecată și-a depășit limitele competenței întemeiate pe dispozițiile articolului 9 din Codul civil prin acordarea de despăgubiri fără a preciza caracterul lor previzional, dar și prin ordonarea unei publicări judiciare care ar duce la o restricție privind libertatea de comunicare în sensul articolului 10 alineatul (2) din convenție.
Printr-o hotărâre din 20 februarie 1998, instanța de apel din Paris a confirmat ordonanța de a se pronunța cu privire la competențele judecătorului cu privire la faptul că orice persoană, indiferent de notorietatea sa, are dreptul la respectarea vieții sale private; că este întemeiată pe obținerea protecției prin stabilirea ea însăși a limitelor a ceea ce poate fi publicat în această privință ; că, în aceleași condiții, orice persoană dispune de pe imaginea sa și de pe utilizarea acesteia, care este făcută dintr-un drept exclusiv care îi permite să se opună difuzării sale fără o autorizație expresă și specială, având în vedere că persoanele fizice își bazează acțiunea pe dispozițiile articolului 9 din Codul civil și ale articolului 809 din noul Cod de procedură civilă ; că, prin aplicarea combinată a acestor două texte, art. 809 fiind adoptat la al doilea paragraf, este de competența judecătorului Ö Õ, în prezența unei obligații care nu poate fi pusă în discuție în mod serios Õ de o încălcare vădită a vieții private sau a dreptului la Õ Õ Õ , de a aloca o garanție victimei faptelor ilicite Õ În plus,
același judecător ține la dispoziția art. 9 alin. (1) din Codul civil și 809 alin. (1) și (2) din noul Cod de procedură civilă competența de a publica o hotărâre judecătorească pentru a limita importanța tulburării suferite prin aducerea la cunoștința cititorului la opoziția reclamanților la intruziunile din viața lor privată ; că, constituind în același timp o măsură de recuperare și de reparații suplimentare, publicarea se justifică prin necesitatea de a asigura protecția drepturilor de personalitate și nu este contrară nici unei dispoziții a Convenției de care art. 8 prevede că orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și familiale.
; (c) În consecință, trebuie să fie în defavoarea de a fi în defavoarea instanței pe temeiurile juridice … ; că aceste cuvinte sunt caracteristice, așa cum primul judecător la ui a ridicat cu relevanță, de la la adresa la intimitate a vieții private ; că o anumită compătimire a persoanelor interesate care au putut duce în trecut la diverse dezvăluiri în acest domeniu nu poate fi considerată o renunțare generală și definitivă la orice intimitate, și [rector] care tocmai fusese condamnată de mai multe ori pentru fapte similare nu putea ignora dorința de a-și asigura respectarea drepturilor exprimate de cei inițiați; (...) Prin hotărârea din 12 decembrie 2000, Curtea de Casație a respins recursul recurentei întemeiat pe absența de urgență impusă de alineatul (2) din art. 9 din Codul civil, restricția disproporționată a libertății sale de exprimare și la (...) Dar așteptând ca singura constatare a respectului față de viața privată și față de presă să caracterizeze urgența și să permită repararea ; că forma acestei reparații este lăsată la latitudinea judecătorului, care ține atât de art. 809 alin. (2) din noul Cod de procedură civilă, cât și de art. 9 alin. (2) din Codul civil, competența de a lua orice măsuri adecvate pentru a împiedica sau a opri executarea, precum și de a remedia prejudiciul care rezultă din aceasta ; că publicarea hotărârii judecătorului,
ordonată sub formă de penalități cu titlu cominatoriu (...) constituie o măsură adecvată și că o astfel de restricție privind libertatea de exprimare respectă cerințele articolului 10-2 din lege, atât în ceea ce privește temeiul său juridic, cât și în ceea ce privește necesitatea sa de a proteja drepturile de autor și proporționalitatea acesteia cu prejudiciile reținute (...) Dreptul și practica interne și europene relevante Cod civil introdus prin legea din 17 iulie 1970, art. 9 din Codul civil dispune fiecare are dreptul la respectarea vieții sale private. Judecătorii pot, fără a aduce atingere reparării prejudiciului suferit, să prescrie orice măsură, cum ar fi sechestrarea, sechestrarea și alte măsuri, care să împiedice sau să pună capăt unei violări la intimitate a vieții private ; Aceste măsuri pot, dacă este cazul, să fie ordonate în raport.
art. 809 Președintele poate întotdeauna, chiar și în prezența unui litigiu serios, să prescrie în raport cu măsurile asigurătorii sau de recuperare care se impun, fie pentru a preveni o pagubă iminentă, fie pentru a opri o tulburare vădit ilicită. □ Jurisprudență Potrivit unei jurisprudențe constante, dreptul la respectarea vieții private permite oricărei persoane, fie ea artistă a spectacolului, să se opună difuzării, fără permisiunea expresă, a imaginii sale, atributul personalității sale (a se vedea, de exemplu, CA Paris, 25 octombrie 1982, Dalloz 1983, nota de subsol Lindon).
publicarea de declarații judiciare este una dintre modalitățile de despăgubire a prejudiciilor cauzate de presă ; în cazul în care această măsură este solicitată de victimă, instanța sesizată nu trebuie să se asigure că publicitatea dată deciziei sale este adecvată naturii prejudiciului și nu riscă să agraveze domeniul de aplicare al acesteia, cu condiția ca măsura solicitată și ordonată să fie proporțională cu prejudiciul suferit (CA Paris, 1 ch. A, 28 nov. 1988). Rezoluția 1165 (1998) a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei Dreptul la viața privată (...) Adunarea este conștientă că dreptul la respectarea vieții private face adesea obiectul unor probleme, chiar și în țările cu o legislație specifică care o protejează, deoarece viața privată a devenit o marfă foarte profitabilă pentru anumite mijloace de informare în masă.
În principal, persoanele publice sunt victimele acestor încălcări, deoarece detaliile vieții lor private reprezintă un argument de vânzare. În același timp, oamenii publici trebuie să înțeleagă că poziția specială pe care o iau în societate, care este adesea consecința alegerii lor, duce automat la o presiune mare în viața lor privată. (...) Este în numele unei interpretări unilaterale a dreptului la libertatea de exprimare, garantat prin art. 10 din Convenția europeană a drepturilor omului, că de multe ori mass-media comite încălcări ale dreptului la respectarea vieții private, considerând că cititorii lor au dreptul să știe totul despre persoanele publice. (...) Prin urmare, este necesar să se găsească o modalitate de a permite exercitarea echilibrată a două drepturi fundamentale, garantate, de asemenea, de Convenția europeană a drepturilor omului: dreptul la respectarea vieții private și dreptul la libertatea de exprimare.
Adunarea reafirmă importanța dreptului la respectarea vieții private a oricărei persoane și a dreptului la libertatea de exprimare, în calitate de fundație a unei societăți democratice. Aceste drepturi nu sunt absolute sau ierarhice între ele, fiind de o valoare egală. Cu toate acestea, Adunarea reamintește că dreptul la respectarea vieții private garantat prin art. 8 din Convenția europeană a drepturilor omului trebuie să protejeze nu numai persoana, nu numai împotriva intervenției autorităților publice, ci și împotriva celei a persoanelor fizice și a instituțiilor private, inclusiv a mijloacelor de comunicare în masă.
(...) Adunarea invită guvernele statelor membre să se doteze, dacă nu există încă, cu o legislație care să garanteze dreptul la respectarea vieții private, care să cuprindă următoarele orientări sau, dacă există o legislație, să o completeze cu aceste orientări: i. să garanteze posibilitatea de a iniția o acțiune civilă pentru a permite victimei să beneficieze de despăgubiri în caz de viață privată; ii. să-i facă responsabili pentru încălcarea dreptului la respectarea vieții private comise de publicațiile lor în același mod ca și pentru calomnie; iii. obligarea directorilor să publice, la cererea persoanelor interesate, rectificări vizibile, după ce au furnizat informații care s-au dovedit false; iv.
luarea în considerare a sancțiunilor economice împotriva grupurilor de presă care aduc atingere în mod sistematic vieții private; v. interzice urmărirea sau urmărirea unei persoane pentru fotografierea, filmarea sau înregistrarea acesteia, astfel încât aceasta să nu se poată bucura, în sfera vieții sale private, de intimitate și de liniște normală sau astfel încât această urmărire să provoace daune fizice; vi.
să prevadă o acțiune civilă (procedura privată) de către victimă împotriva unui fotograf sau a unei persoane direct implicate, atunci când paparazzi s-au infiltrat ilegal sau au utilizat "obiective telescopice sau microfoane" pentru a obține înregistrări pe care nu le-ar fi putut obține fără intruziune; (vii) să prevadă o acțiune judiciară de urgență în beneficiul unei persoane care are cunoștință de importanța difuzării informațiilor sau a datelor referitoare la viața sa privată, cum ar fi procedura de declarare a informațiilor sau de sechestru cu scopul de a suspenda difuzarea acestor date, sub rezerva unei aprecieri din partea judecătorului cu privire la caracterul întemeiat al calificării de la adresa vieții private; viii.
încurajează mass-media să elaboreze propriile directive privind publicarea și să creeze un organism căruia orice cetățean i-ar putea adresa o plângere privind încălcarea vieții private și să solicite publicarea unei rectificări (...) GRIFS Invocând art. 6 alin. (1) din Convenție, recurenta se plânge de o încălcare a egalității armelor, în măsura în care executarea provizorie a dreptului care se detașează ordonanței de a nu fi pronunțată la data de 3 octombrie 1997 privind în special decizia de publicare pe o pagină de acoperire face ireversibilă o parte din condamnarea pronunțată împotriva sa. Această situație ar conduce la un dezechilibru între o parte care dispune de o cale de atac și cealaltă plasată într-o situație precum acțiunea nu mai are nici un rost, nici o utilitate mai mică.
(2) Invocând art. 13 din Convenție, recurenta se plânge că nu a avut o cale de atac eficientă în instanțele naționale, deoarece a trebuit să publice comunicatul judiciar sub presiune de arest fără posibilitatea de a obține în drept suspendarea măsurii de publicare. Recurenta invocă încălcarea articolului 10 din convenție pe motiv că dispozițiile legii care au condus la condamnarea sa nu sunt conforme cu cerințele de previzibilitate și de calitate a legii prevăzute la alineatul (2) din articolul menționat. Aceasta susține că combinarea articolelor 9 din Codul civil și 809 din noul Cod de procedură civilă nu poate permite cetățeanului să își reglementeze cu precizie conduita atunci când acesta dorește să își exercite libertatea de informare.
Hotărârile pronunțate în speță nu sunt motivate nici pe motive de urgență, nici pe motive pentru care măsura de publicare judiciară ar putea avea ca efect împiedicarea sau încetarea unei încălcări a vieții private în mod inuman. Recurenta adaugă că dreptul la laîmfare, pe de o parte, a condamnării sale, nu este prevăzut de texte, ci este legat de un În cele din urmă, recurenta consideră că publicarea judiciară constituie o încălcare a libertății de exprimare care nu este proporțională cu scopul urmărit. În primul rând, Comisia consideră că, având în vedere caracterul său exorbitant și în mod deliberat spectaculos, măsura se analizează într-o pedeapsă și nu este, prin urmare, conformă cu cerința de proporționalitate a Curții.
În al doilea rând, Comisia susține că procedura de declarare, care este, în principiu, stabilită ca procedură de drept comun în materie de confidențialitate și care permite să se înțeleagă că urgența se deduce din singura declarație de interdicție, nu este în conformitate cu art. 10 din Convenție. (1) Reclamanta se plânge de încălcarea art. 6 alin. (1) și (13) din Convenție, așa cum au fost exprimate în părțile sale relevante Orice persoană are dreptul la audierea echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute în (...) convenție au fost încălcate, are dreptul la o cale de atac eficientă în fața unei instanțe naționale, chiar dacă încălcarea ar fi fost săvârșită de persoane care își desfășoară activitatea în exercitarea funcțiilor oficiale.
APIS a.s.c. Slovacia (dec.), n 39754/98, 10 ianuarie 2000), Curtea constată că recurenta nu a invocat nici în mod expres, nici în esență, încălcarea articolelor 6 și 13 din Convenție în fața Curii de Casație. Prin urmare, această parte a cererii trebuie respinsă pentru neechivocarea căilor de atac interne în temeiul articolului 35 alineatul (1) și al articolului 4 din Convenție. (2) Recurenta se plânge de o încălcare a art. 10 din Convenție, exprimată astfel în părțile relevante ale acesteia: Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept include libertatea de exprimare și libertatea de a primi sau de a comunica informații sau gânduri fără ca acestea să poată interveni din partea autorităților publice și fără considerație de frontieră.
(...) În ceea ce privește exercitarea acestor libertăți, care implică obligații și responsabilități, Curtea consideră că condamnarea în cauză este efectuată într-o situație în care o persoană este implicată într-o situație în care o persoană are obligații, condiții, restricții sau sancțiuni, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, (...) protecției (...) drepturilor ce decurg din aceasta (...). În cadrul exercitării de către reclamant a libertății sale de exprimare. Asemenea imigrație încalcă art. 10, cu excepția cazului în care aceasta este prevăzută de legea privind drepturile, îndreptată către unul sau mai multe scopuri legitime în temeiul alineatului (2) și Recurenta susține că ingerința nu era prevăzută de lege.
Aceasta consideră că art. 9 din Codul civil coroborat cu art. 809 din noul Cod de procedură civilă nu conferă instanței competența de a lua o măsură precum publicarea judiciară cu atât mai mult cu cât aceasta din urmă analizează într-o pedeapsă, și nu în despăgubire pentru încălcarea intimității vieții private. Curtea amintește că, în conformitate cu jurisprudența sa, dreptul intern aplicabil trebuie formulat cu suficienta precizie pentru a permite persoanelor vizate - în jurul, dacă este necesar, de consiliere în cunoștință de cauză - să prevadă, într-un grad rezonabil în circumstanțele cauzei, consecințele care pot rezulta dintr-un anumit act.
O lege care conferă o putere de apreciere nu se supune în sine acestei cerințe, cu condiția ca amploarea și modalitățile de exercitare a unei astfel de puteri să fie definite cu o claritate suficientă, ținând cont de scopul legitim în joc, pentru a oferi persoanei o protecție adecvată împotriva arbitrarului (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Tolstoy Miloslavsky c. Regatul Unit din 13 iulie 1995, seria A n 316-B, pp. 71-72, punctele 37 și Rekvenyi c. Ungaria [GC], n 25390/94, § 34, CEDO - 1999 - III)).
Curtea constată că publicarea judiciară nu este reglementată în mod expres de legea din 17 iulie 1970. Cu toate acestea, Comisia reamintește că poate fi dificil în domeniul respectiv să se elaboreze legi de precizie totală și o anumită flexibilitate poate fi chiar de dorit pentru a permite instanțelor interne să evolueze dreptul în funcție de ceea ce consideră a fi măsuri necesare în interesul justiției (hotărârea Goodwin c. Regatul Unit din 27 martie 1996). Repertoriul hotărârilor și deciziilor 1996-II, p. 497, § 33) și al evoluiei concepiilor societăii (hotărârea Müller c. Elveia din 24 mai 1988, seria A n 133, p. 20 § 29). Curtea constată că, contrar celor pretinse de reclamant, art. 9 alineatul (2) din Codul civil conferă judecătorilor o putere al cărei cadru este definit, fie prescrie orice măsuri...
care pot împiedica sau opri o încălcare a intimității vieții private. Dacă măsurile în cauză nu sunt menționate în mod expres, acestea nu sunt însă necunoscute.
: sechestrare, interdicție, avertizare, publicare sau comunicare sunt, într-adevăr, măsuri utilizate pe scară largă în domeniul respectiv și cărora legiuitorul le-a dat o bază legală în 1970. De o mare flexibilitate, textul a permis dezvoltarea conceptului de " viață privată" și de "drept la faă" Însuși el s-a născut dintr-o construcție juriprudențială bine stabilită și să se adapteze la numeroasele situații de fapt care se pot prezenta și la evoluția mentalităților, a atitudinilor și a tehnicilor în acest domeniu de la adoptarea legii din 1970. La art. 809 din Codul de procedură civilă, acesta oferă un temei juridic mai larg care, coroborat cu art. 9 alineatul (2) din Codul civil, permite judecătorului, potrivit Curții de Casație, să ia toate măsurile adecvate pentru a împiedica sau a opri executarea și pentru a remedia prejudiciul rezultat.
Curtea subliniază și mai mult că există o jurisprudență constantă care conferă legitimitate măsurii în cauză considerată de instanțele interne ca fiind una dintre modalitățile de despăgubire a prejudiciilor cauzate prin presă pe care recurenta nu o poate ignora atât de mult încât este aplicată în ceea ce o privește; ea însăși furnizează o cantitate de exemple care demonstrează caracterul frecvent al unei astfel de măsuri. Faptul că judecătorul la ui în anumite cazuri numai, făcând uz de puterea sa de apreciere în ceea ce privește gama infinită de situații în acest domeniu nu poate, în opinia Curții, să elimine la dispoziția în litigiu gradul de previzibilitate impus de jurisprudența sa menționată anterior.
Această jurisprudență îndeplinește astfel condițiile de accesibilitate și de previzibilitate care să stabilească că această formă de ingerință este prevăzută de lege În consecință, și în mod direct de Curtea de Casație, Curtea apreciază că condamnarea recurentei de a publica comunicatul judiciar era prevăzută de legea că ingerința a vizat un scop legitim, și anume protecția drepturilor de care are nevoie o societate democratică; prin urmare, rămâne întrebarea dacă ingerința denunțată constituia o măsură necesară într-o societate democratică. Curtea reamintește că libertatea de exprimare constituie unul dintre fundamentele esențiale ale unei societăți democratice.
Sub rezerva alineatului (2) din art. 10, aceasta nu se aplică numai informațiilor În acest fel vor pluralismul, toleranța și spiritul de deschidere fără de care nu există nici o societate democratică (Handyside c. Regatul Unit din 7 decembrie 1976, seria A n 24, p. 23 § 49). În această privință, presa joacă un rol esențial într-o societate democratică: dacă nu trebuie să depășească anumite limite, în special în ceea ce privește protecția reputației și a drepturilor de autor, trebuie totuși să comunice, în conformitate cu obligațiile și responsabilitățile sale, informații și idei cu privire la toate chestiunile de interes general (hotărâre De Haes și Gijsels c. Belgia din 24 februarie 1997, Rec., 1997-I, p. 233-234, § 37. Libertatea jurnalistică include, de asemenea, posibila utilizare a unei anumite doze de extaz sau chiar de provocare (hotărârea Prager și Oberschlick c. Austria din 26 aprilie 1995, seria A n 313, p. 19, § 38). Pe de altă parte, Curtea nu are ca sarcină, în momentul în care exercită acest control, să se substituie instanțelor naționale, ci să verifice sub aspectul articolului 10 deciziile pe care le-au pronunțat în temeiul competenței lor de apreciere.
În acest scop, Curtea trebuie să ia în considerare ingerința, în lumina întregii cauze, pentru a stabili dacă motivele invocate de autoritățile naționale pentru a o justifica apar, în mod corespunzător și suficient (a se vedea, printre multe dintre numeroasele precedente, Hotărârea Goodwin c. Regatul Unit, citată anterior, p. 501, § 40). În acest caz, instanța de apel a considerat că publicarea unui comunicat permite limitarea importanței tulburării suferite prin aducerea la cunoștința cititorului a opoziției reclamanților la intruziuni în viața lor privată. Curtea de Casație, pe de altă parte, a afirmat că singura cauză a respectului față de viața privată prin intermediul presei caracterizează urgența.
Punctul nu este necesar pentru Curte să revină asupra detaliilor de la articolul … Curtea consideră că articolul editat de recurentă, care are ca unic scop satisfacerea curiozitatei unui anumit public cu privire la intimitatea vieții private a soților în cauză, nu poate trece pentru a contribui la nicio dezbatere de interes general pentru societate, în pofida notorietății acestor persoane (a se vedea mutatis mutandis Jaime Campmany y Diez de Revenga și Juan Luís Lopez-Galiacho Perona c. Spania, (dec), n 54224/00, 12.12.2000 și Julio Bou Gibert și El Hogar Y La Moda J.A. c. Spania, (dec), 14929/02, 13.05.2003).
Prin urmare, restricția la libertatea de exprimare necesită o interpretare mai largă, deoarece cuvintele și dreptul la dreptul la la faă, care este un drept important din punctul de vedere al dreptului la respectarea vieții private (și, dacă este cazul, de familie), care au condus la condamnarea recurentei nu depășesc planul personal (a se vedea, a inverso , Hotărârea Krone Verlag GMBH & KG c. Austria, n 34315/96, 26.02.02 alineatul 37). Curtea ține seama, de asemenea, de rezoluția Adunării parlamentare privind protecția dreptului la viața privată, care subliniază interpretarea unilaterală a dreptului la libertatea de exprimare de către anumite mass-media, în măsura în care încearcă să justifice încălcarea dreptului prevăzut la art. 8 din convenție, considerând că cititorii ar avea dreptul să știe totul despre persoanele publice.
Curtea arată mai întâi că publicarea comunicatului prin intermediul actului care face obiectul litigiului și al deciziei luate de judecător nu aduce atingere deciziei judecătorilor fondului. Pe de altă parte, și având în vedere jurisprudența internă conform căreia publicarea unui comunicat este una dintre modalitățile de reparare a prejudiciilor cauzate prin presă și că această măsură este proporțională cu prejudiciul suferit, Curtea consideră că această publicare poate constitui o reparație adecvată pentru victimă prin informarea publicului cu privire la opoziția sa față de difuzarea fără autorizarea imaginii sale, fără ca aceasta să fie decizia sa - nu mai mult decât la adresa autorului prejudiciului -, dacă acest mod de reparare este mai adecvat decât un alt mod în ceea ce privește eficiența reparării prejudiciului suferit de victimă.
Comisia constată că măsura în cauză este perfect inclusă în liniile directoare ale Rezoluției Adunării parlamentare a Consiliului Europei, și contribuie la evitarea, pe cât posibil, a faptului că anumite fapte din sfera pur privată a persoanelor publice nu devin o marfă foarte profitabilă pentru anumite mijloace de informare în masă. Cu toate acestea, aceasta constituie o restricție disproporționată în ceea ce privește exercitarea libertății de exprimare. Prin urmare, Curtea consideră că măsura în cauză este justificată ca fiind necesară într-o societate democratică pentru protecția drepturilor de care dispune. Prin urmare, rezultă că cererea este în mod vădit nefondată și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 alineatele (3) și (4) din Convenție.
Prin aceste motive, Curtea, cu majoritate, declară cererea inadmisibilă. Dolle A.B. Baka Premier Președinte [1] A se vedea cauzele similare Société PRISMA PRESSE c. Franța, nr. 66910/01, Decizia 1 iulie 2002
DÉCISION
de la requête n o 71612/01 présentée par SOCIETE PRISMA PRESSE [1] contre la France La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 1 er juillet 2003 en une chambre composée de MM. A.B. Baka , président , J.-P. Costa , Gaukur Jörundsson , L. Loucaides , C. Bîrsan , M. Ugrekhelidze , M me A. Mularoni, juges , et de M me S. Dollé, greffière de section , Vu la requête susmentionnée introduite le 11 juin 2001, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT La requérante est une société en nom collectif, éditrice de l’hedomadaire Voici. Elle est représentée devant la Cour par M e d’Antin, avocat à Paris. A. Les circonstances de l’espèce Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par la requérante, peuvent se résumer comme suit.
Le numéro 516 (daté du 29 septembre au 5 octobre 1997) de l’hebdomadaire « Voici » qu’édite la requérante, annonça en première page de couverture, par des titres de dimensions importantes imprimés sur une photographie de M. Jean-Philippe Smet, dit « Johnny Halliday » et de son épouse Laeticia : « Johnny et Laeticia Entre eux rien ne va plus ! Jamais le couple n’a eu à surmonter une crise aussi grave. » En page 14 et 15 de cette même revue, se trouvait un article relatant ainsi la vie du couple : Une situation explosive née d’une accumulation de circonstances malheureuses... D’abord, le changement de programme de Johnny. Les menaces qui pèsent sur son entourage l’ont obligé à renoncer à son projet de vivre sur son bateau entre New-York et Miami.
C’est à contrecoeur qu’il regagne Paris le 20 août. Une seule chose lui donne encore le sourire : l’idée d’être papa à 54 ans. Mais ce plaisir aussi va lui être refusé : le 5 septembre au matin, Laeticia entre à la clinique du Belvédère à Boulogne. Elle doit y subir une interruption de grossesse pour des raisons thérapeutiques. Tout à sa volonté de soutenir son épouse dans cette épreuve, Johnny commence par taire sa propre peine... Mais au fond, Johnny n’a pas encaissé le coup. Il ne supporte pas l’idée d’avoir perdu ce bébé. Oubliant toutes ses bonnes résolutions, la star a laissé ses vieilles habitudes reprendre le dessus pour noyer son chagrin, il multiplie les soirées arrosées entre copains et retrouve le goût de vivre comme un célibataire...Et surtout, il se préoccupe de moins en moins du bien-être de Laeticia.
Désorientée par l’attitude de son mari, la jeune part se réfugier le temps d’un week-end à la Lorada, avec son père, son frère et l’amie de son père. Là, chacun y va de ses bons conseils : si elle est malheureuse avec Johnny, elle ferait mieux de le quitter, plutôt que de s’acharner à tenter de recoller les morceaux (... ) ». Le 1 er octobre 1997, les époux Smet assignèrent, en référé, la requérante pour atteinte à l’intimité de leur vie privée. Ils firent notamment valoir qu’ils étaient contraints de saisir le juge des référés pour la douzième fois depuis la fin de l’année 1996. Par ordonnance du 3 octobre 1997, le juge des référés du tribunal de grande instance de Paris condamna la requérante à payer à titre de dommages et intérêts provisionnels à chacun des intéressés 150 000 francs et 50 000 francs en réparation respectivement de l’atteinte à la vie privée et de celle du droit à leur image.
Le juge ordonna également, sous astreinte de 50 000 francs par numéro de retard, la publication d’un communiqué dans « Voici », en première page de couverture et sur les affiches de promotion du magazine.
L’ordonnance disposait notamment : « (...) que les révélations en l’espèce incriminées portent très gravement atteinte à l’intimité de l’existence des demandeurs, dont sont évoquées, avec maints détails, les prétendues difficultés conjugales, présentées comme étant d’une importance telle que les intéressés seraient sur le point de se séparer ; Qu’il est notamment précisé que ces problèmes tirent leur origine de la perte de l’enfant qu’attendait Mme Smet, et qu’il est fourni en ce qui concerne cet événement, ses circonstances et ses conséquences, des informations d’autant plus inadmissibles que les réclamants avaient fait clairement connaître, en exerçant une précédente action, qu’ils s’opposaient expressément à ce que ce sujet fût abordé, ce dont [la requérante] n’a tenu aucun compte, n’hésitant pas, bien au contraire, à livrer à des fins mercantiles des éléments d’ordre médical, au mépris de la dignité et de la pudeur des personnes concernées ; Que de telles atteintes rendent non sérieusement contestable l’allocation de provisions (...) Que, par ailleurs,
il n’est pas contesté que les cinq photographies utilisées pour illustrer les propos incriminés ont été reproduites sans qu’ait été recueilli le consentement exprès des personnes représentées (...) ». La requérante interjeta appel de cette ordonnance en faisant valoir que le juge des référés avait excédé les limites de sa compétence fondée sur les dispositions de l’article 9 du code civil en accordant des dommages et intérêts sans préciser leur caractère prévisionnel mais aussi en ordonnant une publication judiciaire qui emporterait une restriction à la liberté de communication au sens de l’alinéa 2 de l’article 10 de la Convention.
Par un arrêt du 20 février 1998, la cour d’appel de Paris confirma l’ordonnance de référé : « Sur les pouvoirs du juge des référés Considérant que toute personne, quelle que soit sa notoriété, a droit au respect de sa vie privée ; qu’elle est fondée à en obtenir la protection en fixant elle-même les limites de ce qui peut être publié à ce sujet ; que dans les mêmes conditions toute personne dispose sur son image et sur l’utilisation qui en est faite d’un droit exclusif qui lui permet de s’opposer à sa diffusion sans son autorisation expresse et spéciale ; Considérant que les intimés fondent leur action en référé à la fois sur les dispositions de l’article 9 du code civil et de l’article 809 du nouveau code de procédure civile ; que par l’application combinée de ces deux textes, l’article 809 étant pris en son deuxième alinéa, il appartient au juge des référés, en la présence d’une obligation non sérieusement contestable née d’une atteinte manifeste à la vie privée ou au droit à l’image, d’allouer une provision à la victime des faits illicites ;
qu’en outre le même juge tient des articles 9 alinéa du code civil et 809 alinéa 1 et 2 du nouveau code de procédure civile le pouvoir d’ordonner la publication d’une décision judiciaire afin de limiter l’importance du trouble subi en portant rapidement à la connaissance du lecteur l’opposition des demandeurs aux intrusions relevées dans leur vie privée ; que constituant à la fois une mesure de remise en état et de réparation complémentaire, la publication se justifie par la nécessité d’assurer la protection des droits de la personnalité, et n’est contraire à aucune disposition de la Convention dont l’article 8 dispose que « toute personne a droit au respect de sa vie privée et familiale » ; qu’en conséquence doit être écartée l’argumentation de l’appelante tendant à interdire au juge des référés sur les fondements juridiques précités d’allouer une provision ou d’ordonner un mesure de publication ; Sur l’article et les photographies incriminés Considérant que l’article litigieux (...) décrit avec maints détails les difficultés conjugales [du couple] (...) ; que ces propos sont caractéristiques, comme le premier juge l’a relevé avec pertinence, de l’atteinte à l’intimité de la vie privée ;
qu’une certaine complaisance des intéressés ayant pu dans le passé conduire à diverses divulgations en la matière ne saurait être assimilée à une renonciation générale et définitive à toute intimité, et [la requérante] qui venait d’être condamnée à de multiples reprises pour des faits similaires ne pouvait ignorer la volonté de faire respecter leurs droits exprimée par les intimés ; (...) ». Par un arrêt du 12 décembre 2000, la Cour de cassation rejeta le pourvoi de la requérante fondé sur l’absence d’urgence exigée par l’alinéa 2 de l’article 9 du code civil, la restriction disproportionnée de sa liberté d’expression et l’impossibilité d’allouer une double indemnisation aux demandeurs.
Elle s’exprima comme suit : « (...) Mais attendu que la seule constatation de l’atteinte au respect dû à la vie privée et à l’image par voie de presse caractérise l’urgence et ouvre droit à réparation ; que la forme de cette réparation est laissée à la libre appréciation du juge, qui tient tant de l’article 809, alinéa 2 du nouveau code de procédure civile que de l’article 9, alinéa 2 du code civil, le pouvoir de prendre en référé toutes mesures propres à empêcher ou à faire cesser l’atteinte, ainsi qu’à réparer le préjudice qui en résulte ; que la publication de la décision du juge, ordonnée sous astreinte (...) constitue une mesure appropriée, et qu’une telle restriction à la liberté d’expression respecte les exigences de l’article 10-2, à la fois quant à son fondement légal, quant à sa nécessité pour la protection des droits d’autrui et quant à sa proportionnalité aux atteintes retenues (...) » B. Le droit et la pratique internes et européens pertinents Code civil Introduit par la loi du 17 juillet 1970, l’article 9 du code civil dispose : « Chacun a droit au respect de sa vie privée.
Les juges peuvent, sans préjudice de la réparation du dommage subi, prescrire toutes mesures, telles que séquestre, saisie et autres, propres à empêcher ou faire cesser une atteinte à l’intimité de la vie privée ; ces mesures peuvent, s’il y a urgence, être ordonnées en référé. » Article 809 « Le président peut toujours, même en présence d’une contestation sérieuse, prescrire en référé les mesures conservatoires ou de remise en état qui s’imposent, soit pour prévenir un dommage imminent, soit pour faire cesser un trouble manifestement illicite. » Jurisprudence Selon une jurisprudence constante, le droit au respect de la vie privée permet à toute personne, fût-elle artiste du spectacle , de s’opposer à la diffusion, sans son autorisation expresse , de son image, attribut de sa personnalité (voir, par exemple, CA Paris, 25 octobre 1982, Dalloz 1983, note Lindon).
Par ailleurs, « la publication de communiqué judiciaire est l’une des modalités de la réparation des préjudices causés par voie de presse ; si cette mesure est sollicitée par la victime, la juridiction saisie n’a pas à s’assurer si la publicité donnée à sa décision est appropriée à la nature du fait dommageable et ne risque pas d’en aggraver la portée, dès lors que la mesure demandée et ordonnée est proportionnée au préjudice subi » (CA Paris, 1er ch. A, 28 nov. 1988). Résolution 1165 (1998) de l’Assemblée parlementaire du Conseil de l’Europe Droit au respect de la vie privée « (...) L’Assemblée est consciente que le droit au respect de la vie privée fait souvent l’objet d’atteintes, même dans les pays dotés d’une législation spécifique qui la protège, car la vie privée est devenue une marchandise très lucrative pour certains médias.
Ce sont essentiellement des personnes publiques qui sont les victimes de ces atteintes, car les détails de leur vie privée représentent un argument de vente. En même temps, les personnes publiques doivent se rendre compte que la position particulière qu’elles prennent dans la société, et qui est souvent la conséquence de leur propre choix, entraîne automatiquement une pression élevée dans leur vie privée. (...) C’est au nom d’une interprétation unilatérale du droit à la liberté d’expression, garanti par l’article 10 de la Convention européenne des Droits de l’Homme, que bien souvent les médias commettent des atteintes au droit au respect de la vie privée, estimant que leurs lecteurs ont le droit de tout savoir sur les personnes publiques.
(...) Il est donc nécessaire de trouver la façon de permettre l’exercice équilibré de deux droits fondamentaux, également garantis par la Convention européenne des Droits de l’Homme: le droit au respect de la vie privée et le droit à la liberté d’expression. L’Assemblée réaffirme l’importance du droit au respect de la vie privée de toute personne, et du droit à la liberté d’expression, en tant que fondements d’une société démocratique. Ces droits ne sont ni absolus ni hiérarchisés entre eux, étant d’égale valeur. L’Assemblée rappelle toutefois que le droit au respect de la vie privée garanti par l’article 8 de la Convention européenne des Droits de l’Homme doit protéger l’individu non seulement contre l’ingérence des pouvoirs publics, mais aussi contre celle des particuliers et des institutions privées, y compris les moyens de communication de masse.
(...) L’Assemblée invite les gouvernements des États membres à se doter, si elle n’existe pas encore, d’une législation garantissant le droit au respect de la vie privée qui contienne les lignes directrices suivantes ou, si une législation existe, à la compléter par ces lignes directrices: i. garantir la possibilité d’intenter une action civile pour permettre à la victime de prétendre à des dommages et intérêts, en cas d’atteinte à sa vie privée; ii. rendre les directeurs de publication et les journalistes responsables des atteintes au droit au respect de la vie privée commises par leurs publications au même titre qu’ils le sont pour la diffamation; iii. obliger les directeurs de publication à publier, à la demande des personnes intéressées, des rectificatifs bien visibles, après avoir communiqué des informations qui se sont révélées fausses; iv.
envisager des sanctions économiques à l’encontre des groupes de presse qui portent atteinte à la vie privée de façon systématique; v. interdire le fait de suivre ou de pourchasser une personne pour la photographier, la filmer ou l’enregistrer, de telle sorte qu’elle ne puisse jouir, dans la sphère de sa vie privée, de l’intimité et de la tranquillité normales, voire de telle sorte que cette poursuite provoque des dommages physiques; vi. prévoir une action civile (procès privé) par la victime contre un photographe ou une personne directement impliquée, quand des paparazzis se sont introduits illicitement ou ont utilisé "des téléobjectifs ou des micros" pour obtenir des enregistrements qu’ils n’auraient pas pu obtenir sans intrusion; vii.
prévoir une action judiciaire d’urgence au bénéfice d’une personne qui a connaissance de l’imminence de la diffusion d’informations ou d’images concernant sa vie privée, comme la procédure de référé ou de saisie conservatoire visant à suspendre la diffusion de ces données, sous réserve d’une appréciation par le juge du bien-fondé de la qualification d’atteinte à la vie privée; viii.
encourager les médias à établir leurs propres directives en matière de publication et à créer un organe auquel tout citoyen pourrait adresser une plainte pour atteinte à la vie privée, et demander la publication d’un rectificatif ; (...) ». GRIEFS 1. Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, la requérante se plaint d’une violation de l’égalité des armes dans la mesure où l’exécution provisoire de droit qui s’attache à l’ordonnance de référé rendue le 3 octobre 1997 concernant notamment la décision de publication sur une page de couverture rend irréversible une partie de la condamnation prononcée à son encontre. Cette situation entraînerait un déséquilibre processuel entre une partie qui dispose d’une voie de recours et l’autre placée dans une situation telle que le recours n’a plus d’utilité ou une moindre utilité.
2. Invoquant l’article 13 de la Convention, la requérante se plaint de n’avoir pas eu un recours effectif devant les juridictions nationales car elle a dû publier le communiqué judiciaire sous la pression de l’astreinte sans possibilité d’obtenir en droit la suspension de la mesure de publication. 3. La requérante invoque la violation de l’article 10 de la Convention au motif que les dispositions de la loi qui ont conduit à sa condamnation ne sont pas conformes aux impératifs de prévisibilité et de qualité de la loi prévu par l’alinéa 2 dudit article. Elle soutient que la combinaison des articles 9 du code civil et 809 du nouveau code de procédure civile est insusceptible de permettre au citoyen de régler sa conduite avec précision lorsqu’il veut exercer sa liberté d’information.
Les décisions rendues en l’espèce ne sont motivées ni sur l’urgence, ni sur les raisons pour lesquelles la mesure de publication judiciaire pourrait avoir pour effet d’empêcher ou de faire cesser une atteinte à l’intimité de la vie privée. La requérante ajoute que le droit à l’image, « fondement partiel » de sa condamnation, n’est pas prévu par les textes mais découle d’un « pouvoir quasi normatif de création d’une règle jurisprudentielle » non conforme à l’exigence de qualité de la loi prévue par l’article 10 de la Convention. Enfin, la requérante estime que la publication judiciaire constitue une atteinte à la liberté d’expression non proportionnée au but poursuivi. En premier lieu, elle considère qu’en raison de son caractère exorbitant et délibérément spectaculaire, la mesure s’analyse en une peine et n’est pas, en cela, conforme à l’exigence de proportionnalité dégagée par la Cour.
Deuxièmement, elle soutient que la procédure de référé qui est érigée, en principe, comme procédure de droit commun en matière d’atteinte à l’image et qui permet d’affirmer que l’urgence se déduit de la seule constatation de l’atteinte, n’est pas conforme à l’article 10 de la Convention. EN DROIT 1. La requérante se plaint de la violation des articles 6 § 1 et 13 de la Convention, ainsi libellés dans ses parties pertinentes : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) » « Toute personne dont les droits et libertés reconnus dans la (...) Convention ont été violés, a droit à l’octroi d’un recours effectif devant une instance nationale, alors même que la violation aurait été commise par des personnes agissant dans l’exercice de leurs fonctions officielles.
» A supposer même que l’article 6 § 1 de la Convention soit applicable à la procédure de référé (voir APIS a.s. c. Slovaquie (déc.), n o 39754/98, 10 janvier 2000), la Cour observe que la requérante n’a soulevé ni expressément, ni en substance, la violation des articles 6 et 13 de la Convention devant la Cour de cassation. Dès lors, cette partie de la requête doit être rejetée pour non-épuisement des voies de recours internes en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention. 2. La requérante se plaint d’une violation de l’article 10 de la Convention, ainsi libellé dans ses parties pertinentes : « 1. Toute personne a droit à la liberté d’expression. Ce droit comprend la liberté d’opinion et la liberté de recevoir ou de communiquer des informations ou des idées sans qu’il puisse y avoir ingérence d’autorités publiques et sans considération de frontière.
(...) 2. L’exercice de ces libertés comportant des devoirs et des responsabilités peut être soumis à certaines formalités, conditions, restrictions ou sanctions prévues par la loi, qui constituent des mesures nécessaires, dans une société démocratique, (...) à la protection (...) des droits d’autrui, (...). » La Cour estime que la condamnation litigieuse s’analyse en une « ingérence » dans l’exercice par la requérante de sa liberté d’expression. Pareille immixtion enfreint l’article 10, sauf si elle est « prévue par la loi », dirigée vers un ou des buts légitimes au regard du paragraphe 2 et « nécessaire » dans une société démocratique, pour atteindre ceux-ci. La requérante soutient que l’ingérence n’était pas prévue par la loi.
Elle considère que l’article 9 du code civil combiné avec l’article 809 du nouveau code de procédure civile ne donne pas au juge le pouvoir de prendre une mesure telle que la publication judiciaire d’autant plus que celle-ci s’analyse en une peine et non en une réparation pour atteinte à l’intimité de la vie privée. La Cour rappelle que, selon sa jurisprudence, le droit interne applicable doit être formulé avec suffisamment de précision pour permettre aux personnes concernées - en s’entourant, au besoin, de conseils éclairés - de prévoir, à un degré raisonnable dans les circonstances de la cause, les conséquences pouvant résulter d’un acte déterminé.
Une loi qui confère un pouvoir d’appréciation ne se heurte pas en soi à cette exigence, à condition que l’étendue et les modalités d’exercice d’un tel pouvoir se trouvent définies avec une netteté suffisante, eu égard au but légitime en jeu, pour fournir à l’individu une protection adéquate contre l’arbitraire (voir, par exemple, l’arrêt Tolstoy Miloslavsky c. Royaume-Uni du 13 juillet 1995, série A n o 316-B, pp. 71-72, par. 37 et Rekvényi c. Hongrie [GC], n o 25390/94, § 34, CEDH - 1999 - III)).
La Cour constate que la publication judiciaire n’est pas expressément visée par la loi du 17 juillet 1970. Toutefois, elle rappelle qu’il peut être difficile dans le domaine considéré, de rédiger des lois d’une totale précision et une certaine souplesse peut même se révéler souhaitable pour permettre aux juridictions internes de faire évoluer le droit en fonction de ce qu’elles jugent être des mesures nécessaires dans l’intérêt de la justice (arrêt Goodwin c. Royaume-Uni du 27 mars 1996, Recueil des arrêts et décisions 1996-II, p. 497, § 33) et de l’évolution des conceptions de la société (arrêt Müller c. Suisse du 24 mai 1988, série A n o 133, p. 20, § 29). La Cour observe que, contrairement à ce que prétend la requérante, l’article 9 alinéa 2 du code civil confère aux juges un pouvoir dont le cadre est défini, soit « prescrire toutes mesures...
propres à empêcher ou faire cesser une atteinte à l’intimité de la vie privée ». Si les mesures en cause ne sont pas expressément énumérées, elles ne sont pas pour autant inconnues : saisie, interdiction, avertissement, publication ou communiqué sont en effet des mesures largement employées dans le domaine considéré et auxquelles le législateur a donné une base légale en 1970. D’une grande souplesse, le texte a permis de développer le concept de « vie privée » et du « droit à l’image », lui-même né d’une construction jurisprudentielle désormais bien établie, et de s’adapter aux nombreuses situations de fait qui peuvent se présenter ainsi qu’à l’évolution des mœurs, des mentalités et des techniques en ce domaine depuis l’adoption de la loi de 1970. L’article 809 du code de procédure civile, quant à lui, offre une base juridique plus large qui, combiné avec l’article 9, alinéa 2 du code civil permet au juge, selon la Cour de cassation, « de prendre en référé toutes mesures propres à empêcher ou à faire cesser l’atteinte ainsi qu’à réparer le préjudice qui en résulte ». La Cour souligne encore qu’il existe une jurisprudence constante donnant une légitimité à la mesure litigieuse considérée par les juridictions internes comme l’une des modalités de la réparation des préjudices causés par voie de presse que la requérante ne peut ignorer tant elle est appliquée à son égard ;
elle-même fournit quantité d’exemples démontrant le caractère fréquent d’une telle mesure. Le fait que le juge l’ordonne dans certains cas seulement, usant de son pouvoir d’appréciation au regard de l’infinie variété des situations en ce domaine ne saurait, aux yeux de la Cour, enlever à la disposition litigieuse le degré de prévisibilité exigée par sa jurisprudence précitée. Cette jurisprudence satisfait ainsi aux conditions d’accessibilité et de prévisibilité propres à établir que cette forme d’ingérence est « prévue par la loi ». En conséquence, et à l’instar de la Cour de cassation, la Cour estime que la condamnation de la requérante à publier le communiqué judiciaire était « prévue par la loi », au sens du paragraphe 2 de l’article 10 de la Convention.
La Cour note par ailleurs que l’ingérence visait un but légitime, à savoir la protection « des droits d’autrui ». Reste donc la question de savoir si l’ingérence dénoncée constituait une mesure nécessaire dans une société démocratique. La Cour rappelle que la liberté d’expression constitue l’un des fondements essentiels d’une société démocratique. Sous réserve du paragraphe 2 de l’article 10, elle vaut non seulement pour les « informations » ou « idées » accueillies avec faveur ou considérées comme inoffensives ou indifférentes, mais aussi pour celles qui heurtent, choquent ou inquiètent.
Ainsi le veulent le pluralisme, la tolérance et l’esprit d’ouverture sans lesquels il n’est pas de « société démocratique » ( Handyside c. Royaume-Uni du 7 décembre 1976, série A n o 24, p. 23, § 49). A cet égard, la presse joue un rôle essentiel dans une société démocratique : si elle ne doit pas franchir certaines limites, notamment quant à la protection de la réputation et aux droits d’autrui, il lui incombe néanmoins de communiquer, dans le respect de ses devoirs et de ses responsabilités, des informations et des idées sur toutes les questions d’intérêt général (arrêt De Haes et Gijsels c. Belgique du 24 février 1997, Recueil 1997-I, pp. 233-234, § 37). La liberté journalistique comprend aussi le recours possible à une certaine dose d’exagération, voire même de provocation (arrêt Prager et Oberschlick c. Autriche du 26 avril 1995, série A n o 313, p. 19, § 38). Par ailleurs, la Cour n’a point pour tâche, lorsqu’elle exerce ce contrôle, de se substituer aux juridictions nationales, mais de vérifier sous l’angle de l’article 10 les décisions qu’elles ont rendues en vertu de leur pouvoir d’appréciation.
Pour cela, la Cour doit considérer l’« ingérence » litigieuse, à la lumière de l’ensemble de l’affaire, pour déterminer si les motifs invoqués par les autorités nationales pour la justifier apparaissent « pertinents et suffisants » (voir, parmi de nombreux précédents, l’arrêt Goodwin c. Royaume-Uni précité, p. 501, § 40). En l’espèce, la cour d’appel a considéré que la publication d’un communiqué permettait de limiter l’importance du trouble subi en portant rapidement à la connaissance du lecteur l’opposition des demandeurs aux intrusions dans leur vie privée. La Cour de cassation, quant à elle, a affirmé que la seule constatation de l’atteinte au respect dû à la vie privée par voie de presse caractérise l’urgence.
Point n’est besoin pour la Cour de revenir sur les détails de l’article litigieux pour constater que les juridictions nationales n’ont pas failli à démontrer l’atteinte à l’intimité de la vie privée des intéressés et le trouble illicite qui résultait de l’immixtion dans leur vie conjugale sans leur consentement. La Cour estime que l’article édité par la requérante, ayant pour seul objet de satisfaire la curiosité d’un certain public sur l’intimité de la vie privée des époux concernés, ne saurait passer pour contribuer à un quelconque débat d’intérêt général pour la société, malgré la notoriété de ces personnes (voir mutatis mutandis , Jaime Campmany y Diez de Revenga et Juan Luís Lopez-Galiacho Perona c. Espagne , (déc), n o 54224/00, 12.12.2000 et Julio Bou Gibert et El Hogar Y La Moda J.A.
c. Espagne, (déc), n o 14929/02, 13.05.2003). La restriction à la liberté d’expression appelle en conséquence une interprétation plus large dès lors que les propos ainsi que l’atteinte au droit à l’image, qui est un droit important du point de vue du droit au respect de la vie privée (et, le cas échéant, familiale), ayant conduit à la condamnation de la requérante ne dépassent pas le plan personnel (voir, a contrario , l’arrêt Krone Verlag GMBH & KG c. Autriche , n o 34315/96, 26.02.02 § 37). La Cour tient également compte de la résolution de l’Assemblée parlementaire sur la protection du droit à la vie privée, qui souligne l’interprétation unilatérale du droit à la liberté d’expression par certains médias, dans la mesure où ils cherchent à justifier les atteintes au droit inscrit à l’article 8 de la Convention en considérant que les lecteurs auraient le droit de tout savoir sur les personnes publiques.
La Cour relève tout d’abord que la publication du communiqué par la voie du référé faisant état de l’objet du litige et de la décision prise par le juge ne préjuge pas la décision des juges du fond. Par ailleurs, et observant la jurisprudence interne selon laquelle la publication d’un communiqué est l’une des modalités de la réparation des préjudices causés par voie de presse et que cette mesure est proportionnée au préjudice subi, la Cour estime que ladite publication peut constituer une réparation appropriée pour la victime en informant le public de son opposition à la diffusion sans son autorisation de son image, sans qu’il lui appartienne de décider - pas plus d’ailleurs qu’à l’auteur du préjudice -, si ce mode de réparation est plus adéquat qu’un autre en terme d’efficacité de la réparation du dommage subi par la victime.
Elle constate que la mesure litigieuse s’intègre parfaitement dans les lignes directrices de la résolution de l’Assemblée parlementaire du Conseil de l’Europe précitée et contribue à éviter autant que possible que certains faits relevant de la sphère purement privée des personnes publiques ne deviennent « une marchandise très lucrative pour certains médias », sans pour autant considérer qu’elle constitue une restriction disproportionnée à l’exercice de la liberté d’expression. La Cour considère dès lors que la mesure litigieuse est justifiée comme ayant été nécessaire dans une société démocratique à la protection des droits d’autrui. Il s’ensuit que la requête est manifestement mal fondée et doit être rejetée conformément à l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à la majorité, Déclare la requête irrecevable. S. Dollé A.B. Baka Greffière Président [1] Voir affaire similaire Société PRISMA PRESSE c. France, n° 66910/01, décision 1 er juillet 2002