SOCIETE PRISMA PRESSE contre la FRANCE
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Irrecevable
SOCIETE PRISMA PRESSE contre la FRANCE (CtEDO, 2003)
A DOUA DECIZIE PRIVIND RECEVABILITA cererii nr. 71612/01 prezentată de SOCIETE PRISMA PRESSE [1] împotriva Franței Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 1 iulie 2003 într-o cameră compusă din domnii A.B. Baka președintele J.-P. Costa Gaukur Jörundsson Loucaide Biersan Ugrekhelidze Mularoni, judecători și domnul Dolle, graffière de section J.-P. Costa Gaukur Jörundsson Având în vedere cererea sus-menționată formulată la 11 iunie 2001, După ce a deliberat, face următoarea decizie ÎN FAȚĂ recurenta este o societate în nume colectiv, editoare a hedomadarului Iată. Ea este reprezentată în fața Curții de către M d an, avocat la Paris. Circumstanțele din speță Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de reclamantă, pot fi rezumate după cum urmează. Numărul 516 (datată din 29 septembrie până în 5 octombrie 1997) al lui l La pagina 14 și 15 din aceeași revistă, era un articol despre viața unui cuplu, o situație explozivă cu o acumulare de circumstanțe nefericite... în primul rând, schimbarea programului lui Johnny. Amenințările care-l afectează sunt forțate să renunțe la planul său de a trăi pe barca sa, între New York și Miami. Acesta este în contradicție cu faptul că el se întoarce la Paris la 20 august. Un singur lucru îi dă încă zâmbetul: să fie tată la 54 de ani. Dar această plăcere va fi, de asemenea, refuzat: 5 septembrie dimineața, Laeticia intră la clinica Belvedere din Boulogne. Ea trebuie să sufere o întrerupere a sarcinii din motive terapeutice. Oricât ar vrea să-și susțină soția în această încercare, Johnny începe prin a-și tăcea propria durere... dar, în adâncul sufletului, Johnny n-a suportat. Uitându-și toate rezoluțiile bune, vedeta și-a lăsat vechile obiceiuri să-și revină și să-și înece durerea, multiplică nopțile udate între prieteni și își recapătă gustul de a trăi ca un burlac... și, mai presus de toate, îi pasă din ce în ce mai puțin de bunăstarea Laeticiei. Derutată de atitudinea soțului ei, tânăra se duce să se refugieze într-un weekend la Lorada, împreună cu tatăl ei, cu fratele ei și cu lamica tatălui ei. Acolo, fiecare merge cu sfaturile ei bune: dacă e nefericită cu Johnny, ar fi mai bine să-l părăsească, decât să încerce să se împace cu el (...) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . octombrie 1997, soþii Smet au numit-o pe reclamantã pentru violarea intimitãþii vieþii lor private, în special cã erau obligaþi sã sesizeze judecatorul pentru a douã ori de la sfâroitul anului 1996. Prin ordonanța din 3 octombrie 1997, judecătorul Tribunalului de Mare Instanță din Paris a condamnat reclamanta să plătească despăgubiri provizorii fiecăruia dintre cei interesați 150 000 de franci și respectiv 50 000 de franci în repararea vieții private și a dreptului la imagine. Judecătorul a ordonat, de asemenea, cu titlu de penalitate de 50.000 de franci pentru fiecare număr de întârziere, publicarea unui comunicat în mai întâi, pe prima pagină de copertă și pe afișele promoționale ale revistei. faptul că dezvăluirile în instanță incriminate afectează în mod grav intim existența reclamanților, despre care se vorbește, cu multe detalii, așa-numitele dificultăți conjugale, prezentate ca fiind de o importanță atât de mare încât cei interesați ar fi pe cale să se despartă În special, se precizează că aceste probleme provin din pierderea copilului pe care l-a așteptat dna Smet, și că se furnizează în ceea ce privește acest eveniment, circumstanțele și consecințele sale, informații cu atât mai inacceptabile cu cât cei care au făcut cunoscut în mod clar, exercitând o acțiune anterioară, pe care au știut în mod expres că acest subiect a fost abordat, fapt de care [rectora] nu a ținut cont, neatrăgând, dimpotrivă, în scopuri mercantile elementele de ordin medical, în detrimentul demnității și pudoarei persoanelor vizate. De asemenea, nu se contestă faptul că cele cinci fotografii utilizate pentru a ilustra declarațiile incriminate au fost reproduse fără a fi primit consimțământul expres al persoanelor reprezentate (...) reclamanta a solicitat această ordonanță. susținând că instanța de judecată și-a depășit limitele competenței întemeiate pe dispozițiile articolului 9 din Codul civil prin acordarea de despăgubiri fără a preciza caracterul lor previzional, dar și prin ordonarea unei publicări judiciare care ar duce la o restricție privind libertatea de comunicare în sensul articolului 10 alineatul (2) din convenție. Printr-o hotărâre din 20 februarie 1998, instanța de apel din Paris a confirmat ordonanța de a se pronunța cu privire la competențele judecătorului cu privire la faptul că orice persoană, indiferent de notorietatea sa, are dreptul la respectarea vieții sale private; că este întemeiată pe obținerea protecției prin stabilirea ea însăși a limitelor a ceea ce poate fi publicat în această privință ; că, în aceleași condiții, orice persoană dispune de pe imaginea sa și de pe utilizarea acesteia, care este făcută dintr-un drept exclusiv care îi permite să se opună difuzării sale fără o autorizație expresă și specială, având în vedere că persoanele fizice își bazează acțiunea pe dispozițiile articolului 9 din Codul civil și ale articolului 809 din noul Cod de procedură civilă ; că, prin aplicarea combinată a acestor două texte, art. 809 fiind adoptat la al doilea paragraf, este de competența judecătorului Ö Õ, în prezența unei obligații care nu poate fi pusă în discuție în mod serios Õ de o încălcare vădită a vieții private sau a dreptului la Õ Õ Õ , de a aloca o garanție victimei faptelor ilicite Õ În plus, același judecător ține la dispoziția art. 9 alin. (1) din Codul civil și 809 alin. (1) și (2) din noul Cod de procedură civilă competența de a publica o hotărâre judecătorească pentru a limita importanța tulburării suferite prin aducerea la cunoștința cititorului la opoziția reclamanților la intruziunile din viața lor privată ; că, constituind în același timp o măsură de recuperare și de reparații suplimentare, publicarea se justifică prin necesitatea de a asigura protecția drepturilor de personalitate și nu este contrară nici unei dispoziții a Convenției de care art. 8 prevede că orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și familiale. ; (c) În consecință, trebuie să fie în defavoarea de a fi în defavoarea instanței pe temeiurile juridice ............................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................... ; că aceste cuvinte sunt caracteristice, așa cum primul judecător la ui a ridicat cu relevanță, de la la adresa la intimitate a vieții private ; că o anumită compătimire a persoanelor interesate care au putut duce în trecut la diverse dezvăluiri în acest domeniu nu poate fi considerată o renunțare generală și definitivă la orice intimitate, și [rector] care tocmai fusese condamnată de mai multe ori pentru fapte similare nu putea ignora dorința de a-și asigura respectarea drepturilor exprimate de cei inițiați; (...) Prin hotărârea din 12 decembrie 2000, Curtea de Casație a respins recursul recurentei întemeiat pe absența de urgență impusă de alineatul (2) din art. 9 din Codul civil, restricția disproporționată a libertății sale de exprimare și la (...) Dar așteptând ca singura constatare a respectului față de viața privată și față de presă să caracterizeze urgența și să permită repararea ; că forma acestei reparații este lăsată la latitudinea judecătorului, care ține atât de art. 809 alin. (2) din noul Cod de procedură civilă, cât și de art. 9 alin. (2) din Codul civil, competența de a lua orice măsuri adecvate pentru a împiedica sau a opri executarea, precum și de a remedia prejudiciul care rezultă din aceasta ; că publicarea hotărârii judecătorului, ordonată sub formă de penalități cu titlu cominatoriu (...) constituie o măsură adecvată și că o astfel de restricție privind libertatea de exprimare respectă cerințele articolului 10-2 din lege, atât în ceea ce privește temeiul său juridic, cât și în ceea ce privește necesitatea sa de a proteja drepturile de autor și proporționalitatea acesteia cu prejudiciile reținute (...) Dreptul și practica interne și europene relevante Cod civil introdus prin legea din 17 iulie 1970, art. 9 din Codul civil dispune fiecare are dreptul la respectarea vieții sale private. Judecătorii pot, fără a aduce atingere reparării prejudiciului suferit, să prescrie orice măsură, cum ar fi sechestrarea, sechestrarea și alte măsuri, care să împiedice sau să pună capăt unei violări la intimitate a vieții private ; Aceste măsuri pot, dacă este cazul, să fie ordonate în raport. art. 809 Președintele poate întotdeauna, chiar și în prezența unui litigiu serios, să prescrie în raport cu măsurile asigurătorii sau de recuperare care se impun, fie pentru a preveni o pagubă iminentă, fie pentru a opri o tulburare vădit ilicită. □ Jurisprudență Potrivit unei jurisprudențe constante, dreptul la respectarea vieții private permite oricărei persoane, fie ea artistă a spectacolului, să se opună difuzării, fără permisiunea expresă, a imaginii sale, atributul personalității sale (a se vedea, de exemplu, CA Paris, 25 octombrie 1982, Dalloz 1983, nota de subsol Lindon). publicarea de declarații judiciare este una dintre modalitățile de despăgubire a prejudiciilor cauzate de presă ; în cazul în care această măsură este solicitată de victimă, instanța sesizată nu trebuie să se asigure că publicitatea dată deciziei sale este adecvată naturii prejudiciului și nu riscă să agraveze domeniul de aplicare al acesteia, cu condiția ca măsura solicitată și ordonată să fie proporțională cu prejudiciul suferit (CA Paris, 1 ch. A, 28 nov. 1988). Rezoluția 1165 (1998) a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei Dreptul la viața privată (...) Adunarea este conștientă că dreptul la respectarea vieții private face adesea obiectul unor probleme, chiar și în țările cu o legislație specifică care o protejează, deoarece viața privată a devenit o marfă foarte profitabilă pentru anumite mijloace de informare în masă. În principal, persoanele publice sunt victimele acestor încălcări, deoarece detaliile vieții lor private reprezintă un argument de vânzare. În același timp, oamenii publici trebuie să înțeleagă că poziția specială pe care o iau în societate, care este adesea consecința alegerii lor, duce automat la o presiune mare în viața lor privată. (...) Este în numele unei interpretări unilaterale a dreptului la libertatea de exprimare, garantat prin art. 10 din Convenția europeană a drepturilor omului, că de multe ori mass-media comite încălcări ale dreptului la respectarea vieții private, considerând că cititorii lor au dreptul să știe totul despre persoanele publice. (...) Prin urmare, este necesar să se găsească o modalitate de a permite exercitarea echilibrată a două drepturi fundamentale, garantate, de asemenea, de Convenția europeană a drepturilor omului: dreptul la respectarea vieții private și dreptul la libertatea de exprimare. Adunarea reafirmă importanța dreptului la respectarea vieții private a oricărei persoane și a dreptului la libertatea de exprimare, în calitate de fundație a unei societăți democratice. Aceste drepturi nu sunt absolute sau ierarhice între ele, fiind de o valoare egală. Cu toate acestea, Adunarea reamintește că dreptul la respectarea vieții private garantat prin art. 8 din Convenția europeană a drepturilor omului trebuie să protejeze nu numai persoana, nu numai împotriva intervenției autorităților publice, ci și împotriva celei a persoanelor fizice și a instituțiilor private, inclusiv a mijloacelor de comunicare în masă. (...) Adunarea invită guvernele statelor membre să se doteze, dacă nu există încă, cu o legislație care să garanteze dreptul la respectarea vieții private, care să cuprindă următoarele orientări sau, dacă există o legislație, să o completeze cu aceste orientări: i. să garanteze posibilitatea de a iniția o acțiune civilă pentru a permite victimei să beneficieze de despăgubiri în caz de viață privată; ii. să-i facă responsabili pentru încălcarea dreptului la respectarea vieții private comise de publicațiile lor în același mod ca și pentru calomnie; iii. obligarea directorilor să publice, la cererea persoanelor interesate, rectificări vizibile, după ce au furnizat informații care s-au dovedit false; iv. luarea în considerare a sancțiunilor economice împotriva grupurilor de presă care aduc atingere în mod sistematic vieții private; v. interzice urmărirea sau urmărirea unei persoane pentru fotografierea, filmarea sau înregistrarea acesteia, astfel încât aceasta să nu se poată bucura, în sfera vieții sale private, de intimitate și de liniște normală sau astfel încât această urmărire să provoace daune fizice; vi. să prevadă o acțiune civilă (procedura privată) de către victimă împotriva unui fotograf sau a unei persoane direct implicate, atunci când paparazzi s-au infiltrat ilegal sau au utilizat "obiective telescopice sau microfoane" pentru a obține înregistrări pe care nu le-ar fi putut obține fără intruziune; (vii) să prevadă o acțiune judiciară de urgență în beneficiul unei persoane care are cunoștință de importanța difuzării informațiilor sau a datelor referitoare la viața sa privată, cum ar fi procedura de declarare a informațiilor sau de sechestru cu scopul de a suspenda difuzarea acestor date, sub rezerva unei aprecieri din partea judecătorului cu privire la caracterul întemeiat al calificării de la adresa vieții private; viii. încurajează mass-media să elaboreze propriile directive privind publicarea și să creeze un organism căruia orice cetățean i-ar putea adresa o plângere privind încălcarea vieții private și să solicite publicarea unei rectificări (...) GRIFS Invocând art. 6 alin. (1) din Convenție, recurenta se plânge de o încălcare a egalității armelor, în măsura în care executarea provizorie a dreptului care se detașează ordonanței de a nu fi pronunțată la data de 3 octombrie 1997 privind în special decizia de publicare pe o pagină de acoperire face ireversibilă o parte din condamnarea pronunțată împotriva sa. Această situație ar conduce la un dezechilibru între o parte care dispune de o cale de atac și cealaltă plasată într-o situație precum acțiunea nu mai are nici un rost, nici o utilitate mai mică. (2) Invocând art. 13 din Convenție, recurenta se plânge că nu a avut o cale de atac eficientă în instanțele naționale, deoarece a trebuit să publice comunicatul judiciar sub presiune de arest fără posibilitatea de a obține în drept suspendarea măsurii de publicare. Recurenta invocă încălcarea articolului 10 din convenție pe motiv că dispozițiile legii care au condus la condamnarea sa nu sunt conforme cu cerințele de previzibilitate și de calitate a legii prevăzute la alineatul (2) din articolul menționat. Aceasta susține că combinarea articolelor 9 din Codul civil și 809 din noul Cod de procedură civilă nu poate permite cetățeanului să își reglementeze cu precizie conduita atunci când acesta dorește să își exercite libertatea de informare. Hotărârile pronunțate în speță nu sunt motivate nici pe motive de urgență, nici pe motive pentru care măsura de publicare judiciară ar putea avea ca efect împiedicarea sau încetarea unei încălcări a vieții private în mod inuman. Recurenta adaugă că dreptul la laîmfare, pe de o parte, a condamnării sale, nu este prevăzut de texte, ci este legat de un În cele din urmă, recurenta consideră că publicarea judiciară constituie o încălcare a libertății de exprimare care nu este proporțională cu scopul urmărit. În primul rând, Comisia consideră că, având în vedere caracterul său exorbitant și în mod deliberat spectaculos, măsura se analizează într-o pedeapsă și nu este, prin urmare, conformă cu cerința de proporționalitate a Curții. În al doilea rând, Comisia susține că procedura de declarare, care este, în principiu, stabilită ca procedură de drept comun în materie de confidențialitate și care permite să se înțeleagă că urgența se deduce din singura declarație de interdicție, nu este în conformitate cu art. 10 din Convenție. (1) Reclamanta se plânge de încălcarea art. 6 alin. (1) și (13) din Convenție, așa cum au fost exprimate în părțile sale relevante Orice persoană are dreptul la audierea echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute în (...) convenție au fost încălcate, are dreptul la o cale de atac eficientă în fața unei instanțe naționale, chiar dacă încălcarea ar fi fost săvârșită de persoane care își desfășoară activitatea în exercitarea funcțiilor oficiale. APIS a.s.c. Slovacia (dec.), n 39754/98, 10 ianuarie 2000), Curtea constată că recurenta nu a invocat nici în mod expres, nici în esență, încălcarea articolelor 6 și 13 din Convenție în fața Curii de Casație. Prin urmare, această parte a cererii trebuie respinsă pentru neechivocarea căilor de atac interne în temeiul articolului 35 alineatul (1) și al articolului 4 din Convenție. (2) Recurenta se plânge de o încălcare a art. 10 din Convenție, exprimată astfel în părțile relevante ale acesteia: Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept include libertatea de exprimare și libertatea de a primi sau de a comunica informații sau gânduri fără ca acestea să poată interveni din partea autorităților publice și fără considerație de frontieră. (...) În ceea ce privește exercitarea acestor libertăți, care implică obligații și responsabilități, Curtea consideră că condamnarea în cauză este efectuată într-o situație în care o persoană este implicată într-o situație în care o persoană are obligații, condiții, restricții sau sancțiuni, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, (...) protecției (...) drepturilor ce decurg din aceasta (...). În cadrul exercitării de către reclamant a libertății sale de exprimare. Asemenea imigrație încalcă art. 10, cu excepția cazului în care aceasta este prevăzută de legea privind drepturile, îndreptată către unul sau mai multe scopuri legitime în temeiul alineatului (2) și Recurenta susține că ingerința nu era prevăzută de lege. Aceasta consideră că art. 9 din Codul civil coroborat cu art. 809 din noul Cod de procedură civilă nu conferă instanței competența de a lua o măsură precum publicarea judiciară cu atât mai mult cu cât aceasta din urmă analizează într-o pedeapsă, și nu în despăgubire pentru încălcarea intimității vieții private. Curtea amintește că, în conformitate cu jurisprudența sa, dreptul intern aplicabil trebuie formulat cu suficienta precizie pentru a permite persoanelor vizate - în jurul, dacă este necesar, de consiliere în cunoștință de cauză - să prevadă, într-un grad rezonabil în circumstanțele cauzei, consecințele care pot rezulta dintr-un anumit act. O lege care conferă o putere de apreciere nu se supune în sine acestei cerințe, cu condiția ca amploarea și modalitățile de exercitare a unei astfel de puteri să fie definite cu o claritate suficientă, ținând cont de scopul legitim în joc, pentru a oferi persoanei o protecție adecvată împotriva arbitrarului (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Tolstoy Miloslavsky c. Regatul Unit din 13 iulie 1995, seria A n 316-B, pp. 71-72, punctele 37 și Rekvenyi c. Ungaria [GC], n 25390/94, § 34, CEDO - 1999 - III)). Curtea constată că publicarea judiciară nu este reglementată în mod expres de legea din 17 iulie 1970. Cu toate acestea, Comisia reamintește că poate fi dificil în domeniul respectiv să se elaboreze legi de precizie totală și o anumită flexibilitate poate fi chiar de dorit pentru a permite instanțelor interne să evolueze dreptul în funcție de ceea ce consideră a fi măsuri necesare în interesul justiției (hotărârea Goodwin c. Regatul Unit din 27 martie 1996). Repertoriul hotărârilor și deciziilor 1996-II, p. 497, § 33) și al evoluiei concepiilor societăii (hotărârea Müller c. Elveia din 24 mai 1988, seria A n 133, p. 20 § 29). Curtea constată că, contrar celor pretinse de reclamant, art. 9 alineatul (2) din Codul civil conferă judecătorilor o putere al cărei cadru este definit, fie prescrie orice măsuri... care pot împiedica sau opri o încălcare a intimității vieții private. Dacă măsurile în cauză nu sunt menționate în mod expres, acestea nu sunt însă necunoscute. : sechestrare, interdicție, avertizare, publicare sau comunicare sunt, într-adevăr, măsuri utilizate pe scară largă în domeniul respectiv și cărora legiuitorul le-a dat o bază legală în 1970. De o mare flexibilitate, textul a permis dezvoltarea conceptului de " viață privată" și de "drept la faă" Însuși el s-a născut dintr-o construcție juriprudențială bine stabilită și să se adapteze la numeroasele situații de fapt care se pot prezenta și la evoluția mentalităților, a atitudinilor și a tehnicilor în acest domeniu de la adoptarea legii din 1970. La art. 809 din Codul de procedură civilă, acesta oferă un temei juridic mai larg care, coroborat cu art. 9 alineatul (2) din Codul civil, permite judecătorului, potrivit Curții de Casație, să ia toate măsurile adecvate pentru a împiedica sau a opri executarea și pentru a remedia prejudiciul rezultat. Curtea subliniază și mai mult că există o jurisprudență constantă care conferă legitimitate măsurii în cauză considerată de instanțele interne ca fiind una dintre modalitățile de despăgubire a prejudiciilor cauzate prin presă pe care recurenta nu o poate ignora atât de mult încât este aplicată în ceea ce o privește; ea însăși furnizează o cantitate de exemple care demonstrează caracterul frecvent al unei astfel de măsuri. Faptul că judecătorul la ui în anumite cazuri numai, făcând uz de puterea sa de apreciere în ceea ce privește gama infinită de situații în acest domeniu nu poate, în opinia Curții, să elimine la dispoziția în litigiu gradul de previzibilitate impus de jurisprudența sa menționată anterior. Această jurisprudență îndeplinește astfel condițiile de accesibilitate și de previzibilitate care să stabilească că această formă de ingerință este prevăzută de lege În consecință, și în mod direct de Curtea de Casație, Curtea apreciază că condamnarea recurentei de a publica comunicatul judiciar era prevăzută de legea că ingerința a vizat un scop legitim, și anume protecția drepturilor de care are nevoie o societate democratică; prin urmare, rămâne întrebarea dacă ingerința denunțată constituia o măsură necesară într-o societate democratică. Curtea reamintește că libertatea de exprimare constituie unul dintre fundamentele esențiale ale unei societăți democratice. Sub rezerva alineatului (2) din art. 10, aceasta nu se aplică numai informațiilor În acest fel vor pluralismul, toleranța și spiritul de deschidere fără de care nu există nici o societate democratică (Handyside c. Regatul Unit din 7 decembrie 1976, seria A n 24, p. 23 § 49). În această privință, presa joacă un rol esențial într-o societate democratică: dacă nu trebuie să depășească anumite limite, în special în ceea ce privește protecția reputației și a drepturilor de autor, trebuie totuși să comunice, în conformitate cu obligațiile și responsabilitățile sale, informații și idei cu privire la toate chestiunile de interes general (hotărâre De Haes și Gijsels c. Belgia din 24 februarie 1997, Rec., 1997-I, p. 233-234, § 37. Libertatea jurnalistică include, de asemenea, posibila utilizare a unei anumite doze de extaz sau chiar de provocare (hotărârea Prager și Oberschlick c. Austria din 26 aprilie 1995, seria A n 313, p. 19, § 38). Pe de altă parte, Curtea nu are ca sarcină, în momentul în care exercită acest control, să se substituie instanțelor naționale, ci să verifice sub aspectul articolului 10 deciziile pe care le-au pronunțat în temeiul competenței lor de apreciere. În acest scop, Curtea trebuie să ia în considerare ingerința, în lumina întregii cauze, pentru a stabili dacă motivele invocate de autoritățile naționale pentru a o justifica apar, în mod corespunzător și suficient (a se vedea, printre multe dintre numeroasele precedente, Hotărârea Goodwin c. Regatul Unit, citată anterior, p. 501, § 40). În acest caz, instanța de apel a considerat că publicarea unui comunicat permite limitarea importanței tulburării suferite prin aducerea la cunoștința cititorului a opoziției reclamanților la intruziuni în viața lor privată. Curtea de Casație, pe de altă parte, a afirmat că singura cauză a respectului față de viața privată prin intermediul presei caracterizează urgența. Punctul nu este necesar pentru Curte să revină asupra detaliilor de la articolul . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Curtea consideră că articolul editat de recurentă, care are ca unic scop satisfacerea curiozitatei unui anumit public cu privire la intimitatea vieții private a soților în cauză, nu poate trece pentru a contribui la nicio dezbatere de interes general pentru societate, în pofida notorietății acestor persoane (a se vedea mutatis mutandis Jaime Campmany y Diez de Revenga și Juan Luís Lopez-Galiacho Perona c. Spania, (dec), n 54224/00, 12.12.2000 și Julio Bou Gibert și El Hogar Y La Moda J.A. c. Spania, (dec), 14929/02, 13.05.2003). Prin urmare, restricția la libertatea de exprimare necesită o interpretare mai largă, deoarece cuvintele și dreptul la dreptul la la faă, care este un drept important din punctul de vedere al dreptului la respectarea vieții private (și, dacă este cazul, de familie), care au condus la condamnarea recurentei nu depășesc planul personal (a se vedea, a inverso , Hotărârea Krone Verlag GMBH & KG c. Austria, n 34315/96, 26.02.02 alineatul 37). Curtea ține seama, de asemenea, de rezoluția Adunării parlamentare privind protecția dreptului la viața privată, care subliniază interpretarea unilaterală a dreptului la libertatea de exprimare de către anumite mass-media, în măsura în care încearcă să justifice încălcarea dreptului prevăzut la art. 8 din convenție, considerând că cititorii ar avea dreptul să știe totul despre persoanele publice. Curtea arată mai întâi că publicarea comunicatului prin intermediul actului care face obiectul litigiului și al deciziei luate de judecător nu aduce atingere deciziei judecătorilor fondului. Pe de altă parte, și având în vedere jurisprudența internă conform căreia publicarea unui comunicat este una dintre modalitățile de reparare a prejudiciilor cauzate prin presă și că această măsură este proporțională cu prejudiciul suferit, Curtea consideră că această publicare poate constitui o reparație adecvată pentru victimă prin informarea publicului cu privire la opoziția sa față de difuzarea fără autorizarea imaginii sale, fără ca aceasta să fie decizia sa - nu mai mult decât la adresa autorului prejudiciului -, dacă acest mod de reparare este mai adecvat decât un alt mod în ceea ce privește eficiența reparării prejudiciului suferit de victimă. Comisia constată că măsura în cauză este perfect inclusă în liniile directoare ale Rezoluției Adunării parlamentare a Consiliului Europei, și contribuie la evitarea, pe cât posibil, a faptului că anumite fapte din sfera pur privată a persoanelor publice nu devin o marfă foarte profitabilă pentru anumite mijloace de informare în masă. Cu toate acestea, aceasta constituie o restricție disproporționată în ceea ce privește exercitarea libertății de exprimare. Prin urmare, Curtea consideră că măsura în cauză este justificată ca fiind necesară într-o societate democratică pentru protecția drepturilor de care dispune. Prin urmare, rezultă că cererea este în mod vădit nefondată și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 alineatele (3) și (4) din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, cu majoritate, declară cererea inadmisibilă. Dolle A.B. Baka Premier Președinte [1] A se vedea cauzele similare Société PRISMA PRESSE c. Franța, nr. 66910/01, Decizia 1 iulie 2002