YILMAZ contre l'ALLEMAGNE

Secțiunea a treia Cerere nr. 6487/02 prezentată de Ahmet YILMAZ împotriva Germaniei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care are loc la 8 iulie 2003 într-o cameră compusă din domnii Cabral Barreto, președintele Ress Kūris Zupančič Hedigan Tsatsa-Nikolovska Traja, judecători și Berger, grefier de secțiune, având în vedere cererea formulată anterior la 9 ianuarie 2002, Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate de reclamant După ce a deliberat, se face următoarea decizie DE FAPT Reclamantul, Ahmet Yilmaz, este un resortisant turc, născut în 1979 și rezident în Istanbul (Turcia). Acesta este reprezentat în fața Curții de către domnul Ingeborg Muhler, avocat la Mannheim. Guvernul pârât este reprezentat de domnul Klaus Stoltenberg, Ministerialdigerent la Ministerul Federal al Justiției. Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de părți, pot fi rezumate după cum urmează. De la nașterea sa în 1979 la Schwetzingen în Germania, reclamantul a trăit întotdeauna acolo. Părinții, fratele și sora sa (de naționalitate germană) locuiesc toate în Germania unde și-a făcut activitatea până în ianuarie 1998. La 21 iunie 1995, acesta a obținut un permis de ședere nelimitat ( unbefristete Aufenthaltserlaubnis 1. Condamnarea penală a reclamantului Prin hotărârea din 3 iulie 1998, care a devenit definitivă la 11 iulie 1998, Tribunalul Regional din Frankenthal l-a condamnat pe reclamant la închisoare pentru minori de doi ani și jumătate pentru tentativă de extorcare de fonduri agravate, extorcare de fonduri agravată în două cazuri și furt armat agravat în trei cazuri. Faptele au fost comise între 9 Septembrie 1997 și 17 ianuarie 1998. Ceilalți patru inculpați au primit sentințe de închisoare în mai mult de un an și doi ani și jumătate. Tribunalul regional a considerat că infracțiunile reprobabile aveau un caracter tipic minorilor ) face necesară impunerea unei pedepse cu închisoarea fermă pentru minori. Infracțiunile reprobabile erau infracțiuni care, dacă ar fi fost comise de adulți, ar fi avut drept consecință pedepse cu închisoarea considerabilă. (2) Procedura în fața autorităților și instanțelor administrative La 19 ianuarie 1999, autoritatea administrativă regională (Regierungspräsidium) ) Karlsruhe a fost expulzat de pe teritoriul german și a subliniat, printre altele, gravitatea și numărul repetat de infracțiuni comise, utilizarea de arme și riscul de recidivă, și, în acest sens, s-a referit la buna integrare a reclamantului în Germania, care nu a împiedicat totuși să comită infracțiunea respectivă. Aceste considerente au fost legate de faptul că toate legăturile familiale ale reclamantului au fost în Germania. Distanța nu a afectat menținerea legăturilor familiale dintre reclamant și părinții săi. Aceștia din urmă au putut să-și sprijine fiul din Germania, asigurându-și astfel formarea școlară. În plus, autoritățile administrative au considerat că integrarea reclamantului în Turcia era posibilă chiar și în cazul în care acesta vorbea mai bine limba engleză decât turcul. Posibilitatea de a găsi un loc de muncă în Turcia nu era mai rea decât în Germania, unde existau patru până la cinci milioane de persoane aflate în șomaj și a adăugat că reclamantul nu avea dreptul de a intra în Germania. În cazul în care, ca urmare a unei șederi de o anumită durată (a se închide Aufenthalt) în afara teritoriului german, acesta a arătat că ar respecta acum legile germane, atunci reclamantul ar putea solicita limitarea duratei de interdicție a teritoriului. La 28 aprilie 1999, autoritatea administrativă a confirmat decizia în cauză. Reclamantul a recurs împotriva deciziilor pronunțate. printr-o decizie din 22 iunie 1999, instanța administrativă din Karlsruhe a refuzat să dea un efect suspensiv al acțiunii la el și a confirmat deciziile autorității administrative. printr-o decizie din 9 septembrie 1999, instanța administrativă din Baden-Württemberg a respins acțiunea reclamantului. La 23 septembrie 1999, reclamantul a fost expulzat în Turcia. Mama reclamantului a părăsit Germania pentru a-și ocupa fiul la Istanbul. Prin hotărârea din 25 ianuarie 2000, Tribunalul Administrativ a confirmat deciziile autorității administrative în acțiunea principală, făcând trimitere la decizia sa din 22 iunie 1999. La 26 septembrie 2000, tribunalul administrativ din Bade-Württemberg a decis să nu accepte cererea reclamantului, considerând că autoritatea administrativă nu și-a depășit marja de apreciere. La 11 iulie 2001, Curtea Constituțională Federală, hotărând în cadrul unui comitet de trei judecători, a decis să nu rețină acțiunea reclamantului. La 25 septembrie 2001, reclamantul a depus o cerere de limitare a duratei de interdicție a teritoriului. Printr-o decizie din 19 martie 2002, administrația regională Karlsruhe a stabilit sfârșitul interzicerii teritoriului la 23 mai 2004 și sfârșitul reconversiei la frontieră la 23 decembrie 2002. Aceasta a precizat că restricția nu va intra în vigoare decât cu condiția ca reclamantul să prezinte un extras din cazierul său judiciar din țara sa de origine, tradus printr-un traducător autorizat și eliberat cel mai devreme la 23 ianuarie 2004, să prezinte un atestat de domiciliu care să-și retragă domiciliul până la 23 ianuarie 2004 inclusiv, că urmează o psihoterapie antiviolență. Într-o instituție de terapie aprobată de la .. .. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Reclamantul susține că decizia de expulzare pronunțată împotriva sa a încălcat dreptul său la respectarea vieții sale private și de familie garantate prin art. 8 din convenție. Acesta subliniază că . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . În plus, el a fost primit într-un liceu din Heidelberg pentru a intra la clasa terminală în cazul în care el ar fi putut să-și petreacă absolvirea în cazul în care nu a fost implicat între timp. Prin urmare, el a trebuit să-și încheie școala într-un liceu privat, care l-au costat 6.000 dolari pe an școlar. școlile private germane din Turcia l-ar fi refuzat pentru că nu a avut cetățenia germană. În ceea ce privește școlile publice turce, acestea nu au fost de acord cu modesta sa cunoaștere a limbii turce și, pe de altă parte, cu diferențele dintre sistemele școlare germane și turcești. La 12 decembrie 2002, Curtea a decis să aducă cererea la cunoștința guvernului pârât, invitând la prezentarea în scris a observațiilor sale privind admisibilitatea și temeinicia sa. Printr-o scrisoare din 19 mai 2003, avocatul reclamantului a informat Curtea că negocierile în vederea ajungerii la un acord (Vergleich) cu autoritățile Landului Baden-Württemberg erau în curs de desfășurare. Printr-o scrisoare din 5 iunie 2003, Comisia a informat Curtea că retrage cererea în numele reclamantului. Printr-o scrisoare din 24 iunie 2003, Comisia a confirmat că reclamantul a încheiat un acord în temeiul căruia se poate întoarce imediat în Germania și poate obține un permis de ședere (Aufentaltserlaubnis) ) a cărei durată este limitată la doi ani într-o primă etapă. În schimb, reclamantul se angajează să își retragă cererea în fața Curții. Curtea ia notă de faptul că reclamantul nu intenționează să își mențină pledoaria, în sensul art. 37 alin. (1) din Convenție, a cărei parte relevantă se citește astfel În orice moment al procedurii, Curtea poate decide să șteargă o cerere de rol atunci când circumstanțele permit să se ajungă la concluzia că reclamantul nu mai intenționează să o mențină; sau ... Cu toate acestea, Curtea continuă examinarea cererii în cazul în care respectarea drepturilor omului garantate de Convenție și a protocoalelor sale impun acest lucru. Curtea consideră, de asemenea, în conformitate cu art. 37 Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, decide să șteargă cererea de rol. Vincent Berger Ireneu Cabral Barreto Președinte

TROISIÈME SECTION

DÉCISION

Requête n

o

6487/02

présentée par Ahmet YILMAZ

contre l’Allemagne

La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant le 8 juillet 2003 en une chambre composée de

:

MM.

I.

Cabral Barreto

,

président

,

G.

Ress

,

P.

Kūris

,

B.

Zupančič

,

J.

Hedigan

,

M

me

M.

Tsatsa-Nikolovska

,

M.

K.

Traja,

juges

,

et de

M.

V.

Berger,

greffier de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite le 9 janvier 2002,

Vu les observations soumises par le Gouvernement défendeur et celles présentés par le requérant

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

Le requérant, Ahmet Yilmaz, est un ressortissant turc, né en 1979 et résidant à Istanbul (Turquie). Il est représenté devant la Cour par Me Ingeborg Muhler, avocate à Mannheim. Le gouvernement défendeur est représenté par M. M. Klaus Stoltenberg,

Ministerialdirigent

au ministère fédéral de la Justice.

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.

Depuis sa naissance en 1979 à Schwetzingen en Allemagne, le requérant y a toujours vécu. Ses parents, son frère et sa sœur (de nationalité allemande) habitent tous en Allemagne où il a fait sa scolarité jusqu’en janvier 1998. Le 21 juin 1995, il obtint un titre de séjour illimité (

unbefristete Aufenthaltserlaubnis

).

Par un jugement du 3 juillet 1998, devenu définitif le 11 juillet 1998, le tribunal régional de Frankenthal condamna le requérant à une peine d’emprisonnement pour mineurs de deux ans et demi pour tentative d’extorsion de fonds aggravée, extorsion de fonds aggravée dans deux cas et vol armé aggravé dans trois cas. Les faits avaient été commis entre le 9

septembre 1997 et le 17 janvier 1998. Les quatre autres accusés reçurent des peines d’emprisonnement d’entre un an et deux ans et demi. Le tribunal régional considéra que les délits reprochés revêtaient un «

caractère typique aux mineurs

» (

jugendtümliche Züge

), mais releva chez tous les accusés des tendances nocives (

schädliche Neigungen

) rendant nécessaire l’imposition d’une peine d’emprisonnement ferme pour mineurs. Les infractions reprochées étaient des crimes qui, s’il s’était agi d’adultes, auraient eu pour conséquence des peines d’emprisonnement considérables.

Le 19 janvier 1999, l’autorité administrative régionale (

Regierungspräsidium

) de Karlsruhe ordonna l’expulsion du requérant du territoire allemand. Elle souligna notamment la gravité et le nombre répété des infractions commises, l’utilisation d’armes et le risque de récidive. Sur ce point, elle releva la bonne intégration du requérant en Allemagne, qui ne l’avait pourtant pas empêché de commettre le délits en question. Ces considérations l’emportaient sur le fait que toutes les attaches familiales du requérant étaient en Allemagne. La distance n’empêchait pas le maintien des liens familiaux entre le requérant et ses parents. Ces derniers pouvaient soutenir leur fils depuis l’Allemagne et ainsi assurer sa formation scolaire. L’autorité administrative considéra que l’intégration du requérant en Turquie était possible même s’il parlait vraisemblablement mieux l’allemand que le turc. La possibilité de trouver du travail en Turquie n’était pas pire qu’en Allemagne où il y avait quatre à cinq millions de personnes au chômage. Elle ajouta que le requérant n’avait pas le droit d’entrer en Allemagne. Si, à la suite d’un séjour d’une certaine durée (

längerer Aufenthalt

) en dehors du territoire allemand, il montrait qu’il respecterait désormais les lois allemandes, le requérant pouvait alors demander la limitation de la durée de l’interdiction du territoire.

Le 28 avril 1999, l’autorité administrative confirma la décision entreprise. Le requérant recourut contre les décisions rendues. Par une décision du 22 juin 1999, le tribunal administratif de Karlsruhe refusa d’ordonner l’effet suspensif du recours auprès de lui et confirma les décisions de l’autorité administrative. Par une décision du 9

septembre

1999, la cour d’appel administrative de Bade-Wurtemberg rejeta le recours du requérant.

Le 23 septembre 1999, le requérant fut expulsé vers la Turquie. La mère du requérant quitta l’Allemagne pour s’occuper de son fils à Istanbul.

Par un jugement du 25 janvier 2000, le tribunal administratif confirma les décisions de l’autorité administrative dans la procédure au principal en renvoyant à sa décision du 22 juin 1999. Le 26 septembre 2000, la cour d’appel administrative de Bade-Wurtemberg décida de ne pas admettre l’appel du requérant, considérant que l’autorité administrative n’avait pas outrepassé sa marge d’appréciation. Le 11 juillet 2001, la Cour constitutionnelle fédérale, statuant en comité de trois juges, décida de ne pas retenir le recours du requérant.

Le 25 septembre 2001, le requérant fit une demande tendant à limiter la durée de l’interdiction du territoire. Par une décision du 19 mars 2002, l’administration régionale de Karlsruhe fixa la fin de l’interdiction du territoire au 23 mai 2004 et la fin de l’effet de la reconduite à la frontière au 23 décembre 2002. Elle précisa que la limitation ne prendrait effet qu’à condition que le requérant présente un extrait de son casier judiciaire de son pays d’origine, traduit par un traducteur assermenté et délivré le plus tôt le 23 janvier 2004, qu’il présente une attestation de domicile qui retrace ses domiciles jusqu’au 23 janvier 2004 inclus, qu’il suive une psychothérapie «

anti-violence

» dans une institution de thérapie agréée par l’Etat avec attestation à l’appui, cette dernière devant être certifiée par un médecin de confiance de l’ambassade d’Allemagne à Ankara, et qu’il règle les frais occasionnés par son expulsion s’élevant à environ 2 400 EUR avant le 24

septembre 2002.

GRIEFS

Le requérant soutient que la décision d’expulsion prononcée à son encontre a enfreint son droit au respect de sa vie privée et familiale garanti par l’article 8 de la Convention. Il souligne qu’il n’a pas d’attaches en Turquie, toute sa famille vivant en Allemagne. En outre, il avait été reçu dans un lycée à Heidelberg pour entrer en classe terminale où il aurait pu passer son baccalauréat si l’expulsion n’était pas intervenue entre-temps. Par conséquent, il a dû terminer sa scolarité dans un lycée privé qui lui a coûté 6 000 $ par année scolaire. Les écoles privées allemandes en Turquie l’auraient refusé parce qu’il n’avait pas la nationalité allemande. Quant aux écoles publiques turques, elles ne l’acceptaient en raison, d’une part, de ses modestes connaissances de la langue turque et, d’autre part, des différences entre les systèmes scolaires allemand et turc.

EN DROIT

Le 12 décembre 2002, la Cour a décidé de porter la requête à la connaissance du gouvernement défendeur, en l’invitant à présenter par écrit ses observations sur sa recevabilité et son bien-fondé.

Par une lettre du 19 mai 2003, l’avocate du requérant a informé la Cour que des négociations en vue de parvenir à un accord (

Vergleich

) avec les autorités du

Land

de Bade-Wurtemberg étaient en cours.

Par une lettre du 5

juin 2003, elle a informé la Cour qu’elle retirait la requête au nom du requérant. Par une lettre du 24 juin 2003, elle a confirmé que le requérant avait conclu l’accord susmentionné en vertu duquel il peut revenir immédiatement en Allemagne et obtient un titre de séjour (

Aufenthaltserlaubnis

) dont la durée est limitée à deux ans dans un premier temps. En contrepartie, le requérant s’est engagé à retirer sa requête devant la Cour.

La Cour note que le requérant n’entend plus maintenir sa requête, au sens de l’article 37 § 1 de la Convention, dont la partie pertinente se lit ainsi

:

«

1.

A tout moment de la procédure, la Cour peut décider de rayer une requête du rôle lorsque les circonstances permettent de conclure

a)

que le requérant n’entend plus la maintenir; ou

...

Toutefois, la Cour poursuit l’examen de la requête si le respect des droits de l’homme garantis par la Convention et ses Protocoles l’exige.

»

La Cour considère par ailleurs, conformément à l’article 37 § 1

in fine

, qu’aucune circonstance particulière touchant au respect des droits garantis par la Convention et ses Protocoles n’exige la poursuite de l’examen de la requête.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

Décide

de rayer la requête du rôle.

Vincent

Berger

Ireneu

Cabral Barreto

Greffier

Président