CASE OF Z.W. v. THE UNITED KINGDOM

SEGUNDA SECȚIUNE CAUZĂ DE Z.W. c. REGATUL UNIT (Declarația nr. 34962/97) JUDGEMENTUL (Resoluție a Franței) STRASBOURG 29 iulie 2003 Această hotărâre este finală, dar poate fi supusă revizuirii editoriale. În cazul Z.W. c. Regatul Unit, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (A doua secțiune), ședința ca Camera compusă din J.-P. Costa Președintele Sir Nicolas Bratza Loucaides Bîrsan Jungwiert Butkevych dna Thomassen, judecători și grefierul secțiunii Dollé care s-a deliberat în privat la 8 iulie 2003, pronunță următoarea hotărâre, care a fost adoptată la data respectivă: PROCEDURA Cazul a fost originat într-o cerere (nu. 34962/97) împotriva Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord depus la Comisia Europeană a Drepturilor Omului („Comisia”) în temeiul articolului 25 din Convenția pentru protecția Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale („Convenția”) de către un național al Regatului Unit, Z.W. („Reclamantul”), la 23 octombrie 1996. Reclamantul, care a fost acordată asistență juridică, a fost reprezentat de Andersons Sollicitors, care practică în Nottingham. Guvernul Regatului Unit („Guvernul”) a fost reprezentat de agentul lor, dl C.A. Whowersley. Președintele Camerei a aderat la cererea reclamantului de a nu-i divulga numele (art. 47 § 3 din Regulamentul de procedură). Reclamantul s-a plâns că autoritatea locală nu a reușit să-și protejeze bunăstarea în timp ce a fost în îngrijire de adopție contrar articolului 3 din Convenție, și că nu a avut nici o soluție pentru plângerile sale împotriva autorității locale contrar articolului 13. În urma comunicării cererii către Guvern de către Comisie, cazul a fost transferat Curții la 1 noiembrie 1998 în temeiul articolului 5 § 2 din Protocolul nr. 11 la Convenție și a fost alocat celui de-al treilea secțiunea a Curții. La 1 noiembrie 2001, Curtea a schimbat componența secțiunilor sale (art. 25 § 1). Acest caz a fost atribuit celei de-a doua secțiuni (art. 52 § 1). În această secțiune, camera care va lua în considerare cazul (art. 27 § 1 din Convenție) a fost constituită în conformitate cu art. 26 § 1 din Regulamentul Curții. La 27 noiembrie 2001, după ce a obținut observațiile părților, Curtea a declarat cererea admisibilă. În urma unui schimb de corespondență, la 11 și 16 iunie 2003, reclamantul și, respectiv, Guvernul au prezentat declarații oficiale care acceptă o soluționare prietenoasă a cazului. FACTE Reclamantul, născut în 1972, este reținut la Spitalul Rampton. În iulie 1973, reclamantul și cei trei frați ai ei au fost admise pentru a promova îngrijirea de către autoritatea locală, în urma rapoartelor că mama lor nu a fost în măsură să aibă grijă de ele și de condițiile de trai. În mai 1976, reclamantul și sora ei au fost plasate la dl și dna D. În următorii treisprezece ani, autoritatea locală a remarcat diverse preocupări cu privire la plasament. În 1980, problemele s-au deteriorat în măsura în care fetele erau aproape eliminate. Un memorandum din 1981 a declarat că au arătat multe semne de tulburare emoțională. În 1984 și 1985, dl și dna D au rezistet la o serie de încercări ale lucrătorilor sociali de a vedea fetele singure. 10. În 1989, fetele au făcut acuzații de abuz fizic și sexual, deși nu au fost acuzate. În iunie 1989, ambele au încercat să se sinucidă. În august 1989, reclamantul a părăsit în sfârșit dl și dna D. Ea a fost ulterior condamnată pentru diverse infracțiuni, inclusiv pentru agresiuni și incendii. Ea a fost admisă în spitale psihice în mai multe ocazii și din 1993 a fost reținută la Spitalul Rampton, cu diagnosticul de boală psihopatică și de tulburare psihopatică. 11. În 1995 reclamantul a emis proceduri de neglijență împotriva autorității locale. A fost elaborat un raport psihiatric în care a fost prezentat raportul reclamantului cu privire la abuzul oribil pe care l-a suferit. Acesta a inclus detalii despre modul în care ea și sora ei au fost private de alimente, bătut sever, încuiat în camera lor, refuza accesul la toaletă și tratate ca sclavi. Raportul a concluzionat că educația traumatică a reclamantului a contribuit semnificativ la tulburarea ei mentală, ale căror simptome includ auto-mutilarea, tulburarea de spirit și comportamentul anti-social. Reclamantul nu a fost conștientă de niciun abuz sexual, dar sora ei a făcut mai târziu o declarație, în sprijinul unei afirmații ale reclamantului pentru compensarea leziunilor penale, în care a detaliat abuzul fizic și sexual. 12. În 1996 Curtea Înaltă a dat seama de pretinderea neglijenței ca fiind o cauză rezonabilă de acțiune, pe baza faptului că în momentul respectiv nu era obligată îngrijirea de către o autoritate locală a copiilor în îngrijirea sa în limba engleză. În 1999 reclamantul a fost acordat 50.000 de kilograme de sterline (GBP) de către Autoritatea de Compensare a Răurilor Criminale, în ceea ce privește abuzul de către părinții ei adoptivi și pentru o afirmație separată referitoare la un atac. „Not că Guvernul Regatului Unit este dispus să plătească suma de 77.000 GBP (saptezeci de mii), care acoperă daunele și costurile pecuniare și morale [pentru Z.W.], în vederea asigurării unei soluții prietenoase a cazului menționat mai sus pe care îl așteaptă în fața Curții Europene a Drepturilor Omului. Accept propunerea și renunță la orice nouă afirmații împotriva Regatului Unit în ceea ce privește faptele prezentei cereri. Declar că aceasta constituie o soluționare finală a cazului. Această declarație este făcută în contextul unei soluții prietenoase pe care guvernul și reclamantul le-au atins. În plus, mă asum să nu solicit ca cazul să fie înaintat Marei Camere în temeiul articolului 43 § 1 din Convenție după eliberarea hotărârii Curții.” 14. La 16 iunie 2003, Curtea a primit următoarea declarație de la Guvern: „Declar că, în vederea asigurării unei soluții prietenoase a cazului menționat mai sus, Guvernul Regatului Unit oferă reclamantului să plătească 77,000 GBP (sept sute mii). Această sumă trebuie să acopere orice prejudiciu material și moral, precum și costuri, și se plătește cu condiția ca reclamantul să plătească din ea Autorității de Compensare Criminală a Regatului Unit suma de 50 000 GBP, fiind suma pe care reclamantul este obligat să o răsplătească Autorității în conformitate cu dispozițiile privind compensația deja primită de către autoritatea. Suma de 77.000 GBP va fi plătită de Guvern în termen de trei luni de la data eliberării hotărârii de către Curte în temeiul articolului 39 din Convenția Europeană pentru Drepturile Omului. Această plată va constitui rezoluția finală a cazului. Guvernul se angajează în continuare să nu solicite ca cazul să fie remis la Marea Camera în temeiul articolului 43 § 1 din Convenție.” 15. Curtea ia act de acordul achiziționat între părți (art. 39 din Convenție) și este convins că decontarea se bazează pe respectarea drepturilor omului, astfel cum este definită în Convenție sau în protocolele sale (art. 37 § 1 în amendă a Convenției și art. 62 § 3 din Regulile Curții). 16. În consecință, cazul ar trebui scos din listă. Decide să scoată cazul din listă; ia act de angajamentul părților de a nu solicita o recerere a cazului în fața Marei Camere. Adoptat în engleză și notificat în scris la 29 iulie 2003, în conformitate cu art. 77 §§ 2 și 3 din Regulamentul Curții. Dolle J.-P. Președintele grefierului Costa

SECOND SECTION

CASE OF

Z.W. v. THE UNITED KINGDOM

(Application no. 34962/97)

JUDGMENT

(Friendly settlement)

STRASBOURG

29 July 2003

This judgment is final but it may be subject to editorial revision.

In the case of Z.W. v. the United Kingdom,

The European Court of Human Rights (Second Section), sitting as a Chamber composed of

Mr

J.-P.

Costa

,

President

,

Sir

Nicolas

Bratza

,

Mr

L.

Loucaides

,

Mr

C.

Bîrsan

,

Mr

K.

Jungwiert

,

Mr

V.

Butkevych

,

Mrs

W.

Thomassen,

judges

,

and Mrs

S.

Dollé

,

Section Registrar

,

Having deliberated in private on 8 July 2003,

Delivers the following judgment, which was adopted on that date:

PROCEDURE

1.

The case originated in an application (no.

34962/97) against the United Kingdom of Great Britain and Northern Ireland lodged with the European Commission of Human Rights (“the Commission”) under former Article 25 of the Convention for the Protection of Human Rights and Fundamental Freedoms (“the Convention”) by a United Kingdom national, Z.W. (“the applicant”), on 23 October 1996.

2.

The applicant, who had been granted legal aid, was represented by Andersons Solicitors, practising in Nottingham. The United Kingdom Government (“the Government”) were represented by their Agent, Mr

C.A.

Whomersley. The President of the Chamber acceded to the applicant’s request not to have her name disclosed (Rule 47 § 3 of the Rules of Court).

3.

The applicant complained that the local authority had failed to protect her welfare whilst she was in foster care contrary to Article 3 of the Convention, and that she had had no redress for her complaints against the local authority contrary to Article 13.

4.

Following communication of the application to the Government by the Commission, the case was transferred to the Court on 1 November 1998 by virtue of Article 5 § 2 of Protocol No. 11 to the Convention and was allocated to the Third Section of the Court.

5.

On 1 November 2001 the Court changed the composition of its Sections (Rule 25 § 1). This case was assigned to the newly composed Second Section (Rule 52 § 1). Within that Section, the Chamber that would consider the case (Article 27 § 1 of the Convention) was constituted as provided in Rule 26 § 1 of the Rules of Court. On 27 November 2001, having obtained the parties’ observations, the Court declared the application admissible.

6.

Following an exchange of correspondence, on 11 and 16 June 2003 the applicant and the Government respectively submitted formal declarations accepting a friendly settlement of the case.

THE FACTS

7.

The applicant, born in 1972, is detained in Rampton Hospital.

8.

In July 1973 the applicant and her three siblings were admitted to foster care by the local authority, following reports that their mother was unable to care for them and of squalid living conditions.

9.

In May 1976 the applicant and her sister were placed with Mr and Mrs

D. Over the following thirteen years the local authority noted various concerns about the placement. In 1980 matters had deteriorated to the extent that the girls were almost removed. A 1981 memorandum stated that they showed many signs of emotional disturbance. In 1984 and 1985 Mr and Mrs

D. resisted a number of attempts by social workers to see the girls alone.

10.

In 1989 the girls made allegations of physical and sexual abuse although no prosecution was brought. In June 1989 both made suicide attempts. In August 1989, the applicant finally left Mr and Mrs D. She was subsequently convicted of various offences, including assault and arson. She was admitted to psychiatric hospitals on a number of occasions and since 1993 has been detained in Rampton Hospital, with a diagnosis of mental illness and psychopathic disorder.

11.

In 1995 the applicant issued proceedings in negligence against the local authority. A psychiatric report was prepared in which the applicant’s account of the horrific abuse she had endured was set out. It included details of how she and her sister had been deprived of food, severely beaten, locked in their room, denied access to the toilet and treated as slaves. The report concluded that the applicant’s traumatic upbringing had significantly contributed to her mental disorder, the symptoms of which included self-mutilation, mood disorder and anti-social behaviour. The applicant had not been aware of any sexual abuse, but her sister later made a statement, in support of a claim by the applicant for criminal injuries compensation, in which she detailed physical and sexual abuse.

12.

In 1996 the High Court struck out the negligence claim as disclosing no reasonable cause of action, on the basis that there was no duty of care owed by a local authority to children in its care in English law at the time. In 1999 the applicant was awarded 50,000 pounds sterling (GBP) by the Criminal Injuries Compensation Authority, in respect of the abuse by her foster-parents and for a separate claim relating to an assault.

THE LAW

13.

On 11 June 2003 the Court received the following declaration signed by the applicant’s representative:

“I note that the Government of the United Kingdom are prepared to pay the sum of GBP 77,000 (seventy seven thousand), covering pecuniary and non-pecuniary damage and costs [to Z.W.] with a view to securing a friendly settlement of the above-mentioned case pending before the European Court of Human Rights.

I accept the proposal and waive any further claims against the United Kingdom in respect of the facts of this application. I declare that this constitutes a final settlement of the case.

This declaration is made in the context of a friendly settlement which the Government and the applicant have reached.

I further undertake not to request that the case be referred to the Grand Chamber under Article 43 § 1 of the Convention after delivery of the Court’s judgment.”

14.

On 16 June 2003 the Court received the following declaration from the Government:

“I declare that, with a view to securing a friendly settlement of the above-mentioned case, the Government of the United Kingdom offer to pay GBP 77,000 (seventy seven thousand) to the applicant. This sum is to cover any pecuniary and non-pecuniary damage as well as costs, and is paid on condition that the applicant will pay out of it to the United Kingdom’s Criminal Injuries Compensation Authority the sum of GBP 50,000, being the amount which the applicant is obliged to repay to the Authority under the arrangements relating to the compensation already received by her from the Authority. The sum of GBP 77,000 will be payable by the Government within three months from the date of delivery of the judgment by the Court pursuant to Article 39 of the European Convention on Human Rights. This payment will constitute the final resolution of the case.

The Government further undertake not to request that the case be referred to the Grand Chamber under Article 43 § 1 of the Convention.”

15.

The Court takes note of the agreement reached between the parties (Article 39 of the Convention). It is satisfied that the settlement is based on respect for human rights as defined in the Convention or its Protocols (Article 37 § 1

in fine

of the Convention and Rule 62 § 3 of the Rules of Court).

16.

Accordingly, the case should be struck out of the list.

FOR THESE REASONS, THE COURT UNANIMOUSLY

1.

Decides

to strike the case out of the list;

2.

Takes note

of the parties’ undertaking not to request a rehearing of the case before the Grand Chamber.

Done in English, and notified in writing on 29 July 2003, pursuant to Rule 77 §§ 2 and 3 of the Rules of Court.

S.

Dollé

J.-P.

Costa

Registrar

President