[TRANSLATION] ÎN FAVOAREA recurentelor, dnii Isidore Jack Lyons, Gerald Maurice Ronson și Anthony Keith Parnes, sunt resortisanți britanici, născuți în 1916, 1939 și, respectiv, 1945. Primul reclamant locuiește în Elveția. Al doilea și al treilea reclamant își are reședința în Londra. În fața Curții, aceștia sunt reprezentați de societatea Stephenson Harwood, solicitori din Londra. Circumstanțele cauzei Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de reclamanți, pot fi rezumate după cum urmează. În hotărârea sa (fond) din 19 septembrie 2000 în cauza IJL, GMR și AKP c. Regatul Unit 29522/95, 30056/96 și 30574/96), Curtea arată că guvernul pârât a încălcat dreptul reclamanților la un proces echitabil din cauza faptului că procesele-verbale ale interviurilor lor cu inspectorii DTI, la care părțile interesate aveau obligația de a răspunde în temeiul legii, constituiseră o parte importantă din dosarul acuzării. Aceste interviuri au avut loc în cursul unei anchete privind presupusa reprobabilitate a reclamanților în cadrul unei operațiuni de susținere a acțiunilor sociale în cursul unei oferte publice de achiziție în 1986. Temeiul juridic pentru obligarea reclamanților să răspundă la întrebările inspectorilor era prevăzut la art. 434 din Legea din 1985 privind societățile. În hotărârea sa, Curtea a constatat că acuzarea a dat juriului posibilitatea de a citi procesele-verbale ale interviurilor timp de trei zile și că utilizarea acestor procese-verbale viza incriminarea reclamanților. Prin urmare, Comisia concluzionează că a fost încălcat dreptul reclamanților de a nu contribui la propria lor incriminare și, prin urmare, de a încălca art. 6 alineatul (1) din convenție (punctele 82 și 83 din hotărâre și punctul 1 din dispozitiv). Curtea a respins cererea reclamanților pentru pierderea materială pe motiv că nu putea specula dacă la sfârșitul procesului lor ar fi fost diferită fără recursul la procesele-verbale (punctul 146 și punctul 6 din acord). 14 aprilie 2000, la art. 434 din Legea din 1985 privind societățile comerciale (Companiile Act 1985) ) a fost modificat prin adoptarea Legii din 1999 privind justiția pentru minori și probele în materie penală (Yuth Justice and Criminal Edidence Act 1999). Dispozițiile modificate intrau în vigoare în temeiul SI n 1039/99. Ca urmare a acestei modificări, acuzarea nu mai poate recurge, ca probe pentru a-și susține argumentele sau în cadrul unui contra-interogare, la răspunsurile obținute în temeiul competențelor obligatorii. În urma hotărârii Curții, reclamanții au reușit să-și retrimite cauzele în fața Curții de Apel de către Comisia de Control al procedurilor penale ( Criminal Cases Review Commission mai întâi, în temeiul articolului 9 din Legea din 1995 privind acțiunile în materie penală (CCR Appeal Act 1995). CCR își motivează decizia de principiu după cum urmează: În cazul în care răspunsurile [reclamanților] obținute în temeiul unor competențe obligatorii ar fi fost excluse din mijloacele de probă, juriul ar fi trebuit să examineze o cauză substanțial diferită. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a considerat că utilizarea de către persoana acuzată a conținutului interviurilor a afectat procesul dat. Având în vedere evoluțiile care au avut loc de la acțiunea anterioară [reclamanților], Comisia consideră că există o posibilitate reală ca Curtea să poată considera în prezent CEDO ca fiind o lacună atât de gravă încât pune la îndoială soliditatea condamnării. În fața Curții de apel, reclamanții au susținut că ar trebui să se acorde legii din 1998 privind drepturile omului (Human Rights Act 1998 Un efect retroactiv astfel încât să le permită să își întemeieze o acțiune care să pună în discuție echitatea procesului lor pe motive întemeiate pe convenție, cu excepția faptului că procesul lor a avut loc cu mulți ani înainte de intrarea în vigoare a legii (20 octombrie 2000). Curtea de apel consideră că argumentul reclamanților nu putea fi acceptat, având în vedere decizia Camerei Lorzilor în cauza R. v. Lambert (Weekly Law Report 2001, vol. 3, p. 206). În această decizie, care a fost criticată ulterior, dar Camera Lorzilor a intrat în cauza R. v. Kansal Appeal Court. A se vedea nota de subsol 1. Reclamanții au susținut, de asemenea, că Curtea de Primă Instanță era obligată să recunoască și să dea efect hotărârii din 19 septembrie 2000, ca urmare a obligațiilor Regatului Unit în temeiul articolului 46 din Convenția de punere în aplicare a acestei hotărâri și de a oferi o restitutio in ïrum pentru încălcarea constatată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Concret, aceasta însemna revizuirea solidității condamnării reclamanților fără a se baza pe mijloacele de probă a căror admitere fusese judecată de Curtea Europeană împotriva articolului 6 din Convenție. Reclamanții s-au întemeiat, printre alte documente, pe recomandarea nr. R (2000) 2 al Comitetului miniștrilor privind revizuirea sau redeschiderea anumitor cauze la nivel intern ca urmare a hotărârilor pronunțate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Prin pronunțarea hotărârii Curții, vicepreședintele acesteia, Lord Justice Rose, a reieșit că, în cursul schimbului de concluzii, Curtea a indicat că (...) am ajuns la concluzia că răspunsurile date sub constrângere nu ar fi trebuit să fie admise ca mijloace de probă, sau dacă ar trebui să tragem concluzia că suntem obligați să dăm curs deciziei Curții de la Strasbourg privind caracterul inechitabil al procesului prin examinarea din nou a solidității condamnărilor, nu am confirma în nici un caz condamnările, dat fiind că acestea nu sunt solide. În plus, Lord Justice Rose a declarat în hotărârea noastră, obligația Õ statului în conformitate cu art. 46 litera (d) din Tratatul CEDO nu conferă niciun drept reclamanților în speță. Cu toate acestea, ne îndoim că art. 46 impune revizuirea condamnărilor. Acest lucru nu este nici în mod expres, nici implicit impus de această dispoziție și nimic din jurisprudența de la Strasbourg nu sugerează decât existența unei astfel de obligații; trebuie subliniat faptul că CEDO a făcut o declarație de încălcare relativ la fiecare dintre reclamanții în speță. Această declarație poate constitui o satisfacție echitabilă suficientă și este considerată ca atare de CEDO. CEDO ar fi putut acorda daune-interese, dar nu a făcut-o. Ea a acordat reclamanților o despăgubire pentru cheltuielile plătite de Regatul Unit pentru îndeplinirea obligațiilor care îi revin în urma hotărârii Curții. Nimic din hotărârile CEDO nu sugerează că aceasta consideră reparația constituită prin declarație și cheltuielile insuficiente, indiferent de ceea ce poate sau nu poate avea loc la nivel intern. Acest lucru este valabil chiar și în cazul în care instanțele engleze (indiferent de situația din alte țări) nu au revizuit condamnările înainte de HRA numai din cauza constatării Curții de la Strasbourg. Presupunând că, dacă se ajunge până la capăt din punctul de vedere al reclamanților, constatările Curții de la Strasbourg le permit să își vadă condamnarea revizuită de prezenta instanță, aceasta ar însemna pur și simplu, având în vedere celelalte elemente de probă aflate în întreținere, că condamnarea lor ar fi anulată și că ar fi ordonat un nou proces. Nu este vorba despre un caz în care, relativ la oricare dintre solicitanți, dosarul cu acuzații depindea doar de răspunsurile obținute sub constrângere: existau și există întotdeauna împotriva lor alte elemente de probă importante. Având în vedere trecerea timpului în această cauză și în alte considerente, este posibil ca judecătorul, în cadrul puterii sale discreționare, să decidă să nu dea naștere unui nou proces, de altfel, să fie indicat în timpul ui. Acest lucru nu este contrar principiului conform căruia, în principiu, într-o cauză precum cea în care se plânge de utilizarea unui element obținut sub constrângere, dar în care există și alte dovezi pe baza cărora un juriu ar fi putut, de asemenea, să fi pronunțat o sentință la . Într-un astfel de caz, simpla anulare a condamnării l-ar pune pe solicitant, în orice caz în ceea ce privește contestarea condamnării sale, într-o situație mai bună decât cea în care se afla înainte de proces. Ceea ce poate demonstra această discuție, este că, în ceea ce privește condamnările pronunțate în mod corespunzător cu ani în urmă, dorința de a restabili, pe cât posibil, situația existentă înainte de încălcare este oarecum greu de realizat, cu atât mai mult atunci când litigiul se referă la utilizarea unei părți, dar nu a întregului, a documentelor prezentate la proces. Cu toate acestea, și acest lucru este esențial, chiar dacă faptul de a nu revizui condamnările reclamanților poate duce la o încălcare a articolului 46, dreptul intern împiedică da ui asupra unei astfel de încălcări în circumstanțele din speță. În cazul în care s-ar fi aplicat raționamentul cerut de legislația națională la momentul faptelor, acest lucru nu ar fi putut duce la excluderea răspunsurilor la proces, deoarece acest lucru ar fi condus la o abrogare parțială a legislației adoptate de Parlament care permitea utilizarea elementelor de probă (...). Aceeași concluzie reiese din art. 6 alineatul (2) din HRA, care garantează legalitatea comportamentului acuzării și al judecătorului din fond în ceea ce privește admiterea răspunsurilor DTI. Cu alte cuvinte, voința Parlamentului, cum ar fi cea de la art. 434, prima față de orice obligație internațională. La 21 decembrie 2001, Curtea de apel i-a demisionat pe reclamanți. Aceștia au solicitat autorizația de a formula o acțiune. La 11 februarie 2002, Curtea de apel a declarat că acțiunea reclamanților ridica următorul punct de drept de importanță generală: În cazul în care Curtea de apel (camera penală) trebuie să examineze în profunzime o condamnare penală ca urmare a unei constatări a Curții Europene a Drepturilor Omului potrivit căreia utilizarea, în cadrul unui proces desfășurat înainte de 2 octombrie 2000, a mijloacelor de probă obținute în temeiul competențelor obligatorii prevăzute la art. 434 din Legea din 1985 privind societățile comerciale a pus în pericol procesul reclamantului de a fi judecat, încălcând art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, are dreptul, pentru a demonstra soliditatea condamnării, de a se baza după 2 octombrie 2000 pe elementele de probă pe care le utilizează pentru că a făcut un proces inechitabil; și are Curtea dreptul să considere condamnarea ca solidă pe baza unor astfel de elemente ................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................. La 19 martie 2002, Camera Lorzilor i-a autorizat pe reclamanți să se prezinte în fața sa. Pe lângă argumentele prezentate în fața Curții, reclamanții s-au bazat, de asemenea, pe principiile dreptului internațional relevant în materie de reparații pentru acte delictoase la nivel internațional. Camera Lorzilor a declarat că a fost pe bună dreptate că Curtea de apel a considerat sentințele reclamanților ca fiind solide Ö Õ a fost ținută să examineze problema solidității în conformitate cu dreptul astfel Õ a fost la momentul procesului reclamanților Õ ; or, la acea vreme, art. 434 din Legea din 1985 privind societățile autorit admisia ca probe ale declarațiilor pe care reclamanții au fost obligați să le facă inspectorilor. De atunci, Parlamentul a modificat această lege pentru a o aduce în conformitate cu hotărârea Curții Europene. Cu toate acestea, această modificare nu s-a făcut retroactiv. Prin urmare, Camera Lorzilor s-a considerat obligată să respecte principiul suveranității parlamentare, care era obligat să respecte dispoziția legislativă a Parlamentului așa cum exista la data procesului reclamanților. Procesul celor care au depus cererea nu fusese inechitabil, iar condamnările lor nu erau lipsite de rezistență. În ceea ce privește efectul articolului 46 din Convenție, și obligația Regatului Unit de a remedia încălcarea articolului 6 sub forma unei restitutio in maim, Lord Bingham a declarat În circumstanțele în care se face referire la faptul că nu este nici necesar, nici dezirabil, în pofida abundenței documentelor relevante la care ne trimitem, să luăm în considerare ce reparație completă sau satisfacție echitabilă poate fi necesară într-o cauză precum cea în care (în cazul în care elementele de probă obținute sub constrângere sunt excluse) soliditatea condamnărilor existente nu poate fi confirmată, în care există înscrisuri (în afara elementelor de probă obținute sub constrângere) care să susțină argumentele împotriva reclamanților, dar în care Curtea de apel a indicat (și în mod întemeiat, acest lucru nu face nicio îndoială, având în vedere scurgerea timpului, faptul că pedeapsa cu închisoarea a fost în totalitate sau parțial și la vârsta și sănătatea unora dintre solicitanți) că interesele justiției nu păreau să solicite un nou proces chiar dacă acțiunile au fost acceptate (art. 7 § 1 din Legea din 1968 privind căile de atac în materie penală). Acestea sunt, fără îndoială, chestiuni pe care Curtea Europeană sau Comitetul de Miniștri, sau ambele, le pot aborda și prefer să nu le comenteze. Documente relevante Recomandarea nr. R (ii) 2 privind revizuirea sau redeschiderea anumitor cauze la nivel intern ca urmare a hotărârilor Curții Europene a Drepturilor Omului [1] (adoptată de Comitetul miniștrilor la 19 ianuarie 2000, cu ocazia reuniunii 694 a delegaților miniștrilor) Comitetul miniștrilor, în conformitate cu art. 15. din Statutul Consiliului Europei, având în vedere că scopul Consiliului Europei este de a realiza o uniune mai strânsă între membrii săi, ținând cont de Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (denumită în continuare: Convenția menționând că, în temeiul art. 46 din Convenție, părțile contractante se angajează să se conformeze hotărârilor definitive ale Curții Europene a Drepturilor Omului ( Având în vedere că, în anumite circumstanțe, angajamentul respectiv poate implica adoptarea de măsuri, altele decât satisfacția echitabilă acordată de Curte în conformitate cu art. 41 din convenție și/sau măsuri generale, astfel încât partea vătămată să se regăsească, în măsura posibilului, în situația în care aceasta era înainte de încălcarea Convenției ( Restitutio in interum) Luând notă de faptul că: este de competența autorităților competente din statul membru în cauză să determine care măsuri sunt cele mai potrivite pentru realizarea restitutio in uirum, ținând cont de mijloacele disponibile în sistemul juridic național Cu toate acestea, având în vedere că, astfel cum arată practica Comitetului miniștrilor privind controlul executării hotărârilor Curții, există circumstanțe excepționale în care reexaminarea unei cauze sau redeschiderea unei proceduri s-a dovedit a fi cel mai eficient și chiar singurul mijloc de realizare a restitutio in În lumina acestor considerații, părțile contractante trebuie să se asigure că la nivel intern există posibilități adecvate de a realiza, pe cât posibil, restitutio in s În special, încurajează părțile contractante să își examineze sistemele juridice naționale pentru a se asigura că există posibilități adecvate de revizuire a unei cauze, inclusiv redeschiderea unei proceduri, în cazurile în care Curtea a constatat o încălcare a convenției, în special atunci când: partea vătămată continuă să sufere consecințe negative foarte grave ca urmare a deciziei naționale, consecințe care nu pot fi compensate prin satisfacția echitabilă și care nu pot fi modificate decât prin reexaminare sau redeschidere și (ii) rezultă din hotărârea Curții că decizia internă atacată este contrară fondului convenției sau încălcarea constatată este cauzată de erori sau deficiențe procedurale de o gravitate atât de gravă încât se pune o îndoială serioasă asupra rezultatului procedurii interne atacate. GRIEFS Reclamanții se plâng din perspectiva articolului 6 alineatul (1) din convenție că, prin refuzul de a exclude de la controlul solidității condamnărilor lor elementele pe care le-a desfășurat Curtea pentru a se opune articolului 6 alineatul (1), instanțele naționale au săvârșit o nouă încălcare a aceleiași dispoziții. În această privință, reclamanții subliniază observațiile Lordului Justice Rose în fața Curții potrivit cărora condamnările lor nu puteau fi considerate solide având în vedere greutatea acordată în cursul procesului lor la declarațiile pe care le-au făcut sub constrângere. În plus, reclamanții susțin că competența Curții a Uniunii Europene de a controla soliditatea unei condamnări în materie penală se limitează la o examinare a dreptului astfel cum a existat în momentul condamnării. Reclamanții invocă articolele 6 și 13 din Convenție, ale căror pasaje relevante se citesc astfel Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată în mod echitabil (...) de către o instanță (...) care va decide... de temeinicia oricărei acuzații în materie penală îndreptată împotriva ei. (...) Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute în (...) convenție au fost încălcate are dreptul la o cale de atac eficientă în fața unei instanțe naționale, chiar dacă încălcarea ar fi fost săvârșită de persoane care acționează în exercitarea funcțiilor lor oficiale. Cu toate că reclamanții și-au exprimat obiecțiunile pe teren la articolele 6 și 13 din convenție, Curtea consideră că circumstanțele cauzei lor îi ordonă să aibă în vedere art. 46 din convenție, astfel cum au formulat Înălțimile părți contractante și se angajează să se conformeze hotărârilor definitive ale Curții în litigiile la care sunt părți. Hotărârea definitivă a Curții este transmisă Comitetului miniștrilor care supraveghează executarea acesteia. Curtea arată în această privință că procedura pe care reclamanții încearcă să o soluționeze din punct de vedere al art. 6 și 13 își are originea dintr-o instanță anterioară la care au fost condamnați. În ceea ce privește această ultimă procedură, Curtea a considerat că tribunalele nu au beneficiat de un proces echitabil, deoarece acuzațiile au fost acordate foarte mult în cursul procesului de declaraii pe care le-au fost obligate să le facă autorităilor. Din acest motiv, Curtea a concluzionat că încălcarea articolului 6 Cu toate acestea, trebuie remarcat că procedura de trimitere nu a dat naștere unei hotărâri cu privire la o nouă acuzație în materie penală. În măsura în care se poate afirma că art. 6 se aplică acestei instanțe, punctul de plecare trebuie să fie procesul și condamnările inițiale ale reclamanților. Prin urmare, procedura de trimitere trebuie considerată parte a unui proces judiciar continuu la nivel intern, care rezultă din procedura privind acuzațiile inițiale în materie penală care a condus la o decizie nefavorabilă reclamanților. În această privință, Curtea nu poate accepta argumentul părților interesate potrivit căruia procedura de trimitere a dus la o nouă încălcare a articolului 6 din convenție. Concluzia sa cu privire la acest punct nu este influențată de declarațiile Lordului Justiție Rose în fața Curții de apel din care reiese că condamnările reclamanților nu ar putea fi considerate solide în cazul în care elementele de probă obținute prin constrângere ar trebui să fie înlăturate din dosarul acuzării. În ceea ce privește Curtea, argumentul reclamanților care doresc ca o nouă încălcare a articolului 6 să fi fost săvârșită se bazează în principal pe ideea că, prin refuzul de a anula condamnările sau de a anula un nou proces, instanțele interne nu au reușit să producă efecte constatării Curții care a concluzionat că părțile interesate nu au beneficiat de un proces echitabil. Cu toate acestea, Curtea subliniază că constatarea sa în această hotărâre era în esență declaratorie ( Marckx c. Belgia, Hotărârea din 13 iunie 1979, seria A n 31, p. 25, § 38. De asemenea, Comisia reamintește că, prin art. 46 din convenție, înaltele părți contractante s-au angajat să se conformeze deciziilor Curții în litigiile la care sunt părți, Comitetul miniștrilor fiind însărcinat cu monitorizarea executării acestora (a se vedea mutatis mutandis Papamichalopoulos și alții c. Grecia (fostul articol 50) , Hotărârea din 31 octombrie 1995, seria A n 58-59, punctul 34). În special, rezultă din faptul că statul pârât, recunoscut responsabil pentru o încălcare a convenției sau a protocoalelor sale, este chemat nu numai să plătească persoanelor interesate sumele alocate cu titlu de satisfacție echitabilă, ci și să aleagă, sub controlul Comitetului miniștrilor, măsurile generale și/sau, după caz, individuale care urmează să fie adoptate în ordinea sa juridică internă pentru a pune capăt încălcării constatată de Curte și ded a elimina, pe cât posibil, consecințele (pisano c. Italia (radiation) [GC], n 36732/97, § 43 CEDH 2002- ... Scozzari și Giunta c. Italia [GC], n 39221/98 și 41963/98, § 249, CEDO 2000-VIII În ceea ce privește cauza reclamanților, Curtea a fost informată, în primul rând, că art. 434 din Legea din 1985 privind societățile comerciale a fost modificat pentru a garanta că încălcarea constatată de aceasta nu se va repeta în cauze viitoare și, în al doilea rând, că guvernul a vărsat sumele pe care le-a alocat reclamantului în hotărârea sa cu privire la art. 41 cu titlu de cheltuieli și cheltuieli de judecată. În ceea ce privește celelalte măsuri care ar fi putut fi luate pentru a oferi o restitutio in interum , Curtea a fost, de asemenea, informată că aceasta este o chestiune care face în prezent obiectul unei discuții între Comitetul de Miniștri și guvernul pârât. Ea reiterează că statul pârât rămâne liber, sub controlul Comitetului de Miniștri, să aleagă mijloacele de atac de a-și îndeplini obligația juridică în temeiul art. 46 din Convenție, cu condiția ca aceste mijloace să fie compatibile cu concluziile conținute în hotărârea Curții Scozzari și Giunta , Hotărârea citată anterior, § 249. La rândul său, Curtea nu își poate asuma niciun rol în acest dialog. Aceasta arată în special că Convenția nu îi conferă competența de a impune unui stat redeschiderea unei proceduri sau anularea unei condamnări (Saidi c. Franța, Hotărârea din 20 septembrie 1993, seria A n 261-C, p. 57, § 46 Pelladoah c. Țările de Jos, Hotărârea din 20 septembrie 1994, seria A n 36 alin. 44). Prin urmare, aceasta nu poate considera că un stat a încălcat Convenția pentru că nu a luat nici una dintre aceste măsuri în cadrul executării uneia dintre hotărârile sale. Aceasta nu înseamnă că măsurile luate de un stat pârât în etapa ulterioară hotărârii în vederea acordării de despăgubiri unui reclamant pentru încălcarea sau încălcările constatate nu intră în sfera de competență a Curții. Aceasta poate, de exemplu, să țină seama de ceea ce s-a făcut la nivel național în cazurile în care a rezervat problema articolului 41 ( Schuler-Zgraggen c. Elveția (fostul articol 50) , Hotărârea din 31 ianuarie 1995, seria A n 305-A Barberà, Messegué și Jabardo c. Spania (fostul articol 50) , Hotărârea din 13 iunie 1994, seria A n 285-C. În plus, aceasta poate găzdui o cauză conform căreia redeschiderea unei proceduri la nivel intern în vederea executării unei hotărâri a dus la o nouă încălcare a Convenției ( Hertel c. Elveția (dec.), nr. 53440/99, 17.01.2002. Cu toate acestea, niciuna dintre aceste considerații nu se aplică în speță. Curtea subliniază că considerațiile de mai sus nu au ca scop să ignore importanța pe care o are de a asigura instituirea unor proceduri interne care să permită revizuirea unei cauze în lumina unei constatări de încălcare a articolului 6 din Convenție. Dimpotrivă, astfel de proceduri pot fi considerate un aspect important al executării hotărârilor sale, iar existența lor demonstrează angajamentul unui stat contractant de a respecta Convenția și jurisprudența Curții (a se vedea, mutatis mutandis Barberà, Messegué și Jabardo c. Spania Hotărârea citată anterior § 15). Având în vedere cele menționate anterior, Curtea consideră că cererea este incompatibilă rația materială cu dispozițiile Convenției, în sensul articolului 35 alineatul (3) și trebuie, prin urmare, declarată inadmisibilă în temeiul articolului 35 alineatul (4) din aceasta, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Michael Ooyle Matti Pellonpäin Președinte [1] Titlul nu menționează deciziile Comitetului miniștrilor, având în vedere faptul că, în viitorul apropiat, acesta va înceta să mai exercite funcțiile cvasijudiciare pe care i le atribuia fostul articol 32 din Convenție. Cu toate acestea, se înțelege că, în cazul în care anumite cauze ar fi încă în curs de examinare în acest sens la adoptarea recomandării, principiile acesteia ar aplica și ele.
Les requérants, MM. Isidore Jack Lyons, Gerald Maurice Ronson et Anthony Keith Parnes, sont des ressortissants britanniques, nés respectivement en 1916, 1939 et 1945. Le premier requérant vit en Suisse. Les deuxième et troisième requérants résident à Londres. Devant la Cour, ils sont représentés par le cabinet Stephenson Harwood,
solicitors
à Londres.
A.
Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les requérants, peuvent se résumer comme suit.
Dans son arrêt (
fond
) du 19 septembre 2000 dans l’affaire
IJL, GMR et AKP c. Royaume-Uni
(n
os
29522/95, 30056/96 et 30574/96), la Cour dit que le gouvernement défendeur avait porté atteinte au droit des requérants à un procès équitable du fait que les procès-verbaux de leurs entretiens avec les inspecteurs du DTI, auxquels les intéressés avaient l’obligation de répondre en vertu de la loi, avaient constitué une partie importante du dossier de l’accusation. Ces entretiens s’étaient déroulés au cours d’une enquête sur les agissements prétendument répréhensibles des requérants dans le cadre d’une opération de soutien de parts sociales au cours d’une offre publique d’achat en 1986. La base légale permettant d’obliger les requérants à répondre aux questions des inspecteurs figurait à l’article 434 de la loi de 1985 sur les sociétés.
Dans son arrêt, la Cour releva que l’accusation avait donné lecture au jury des procès-verbaux des entretiens pendant trois jours et que l’usage de ces procès-verbaux visait à incriminer les requérants. Elle conclut donc qu’il y avait eu atteinte au droit des requérants de ne pas contribuer à leur propre incrimination et, partant, violation de l’article 6 § 1 de la Convention (paragraphes 82 et 83 de l’arrêt et point 1 du dispositif).
La Cour rejeta la demande des requérants au titre de la perte matérielle au motif qu’elle ne pouvait spéculer quant à la question de savoir si l’issue de leur procès aurait été différente sans le recours aux procès-verbaux (paragraphe 146 et point 6 du dispositif).
Le 14 avril 2000, l’article 434 de la loi de 1985 sur les sociétés (
Companies Act 1985
) fut modifié par l’adoption de la loi de 1999 sur la justice pour les mineurs et les preuves en matière pénale (
Youth Justice and Criminal Evidence Act 1999
). Les dispositions modifiées entrèrent en vigueur en application du SI n
o
1039/99. Du fait de cette modification, l’accusation ne peut plus avoir recours, en tant que preuves pour appuyer ses arguments ou dans le cadre d’un contre-interrogatoire, aux réponses obtenues en vertu de pouvoirs contraignants.
A la suite de l’arrêt de la Cour, les requérants réussirent à faire renvoyer leurs affaires devant la Cour d’appel par la Commission de contrôle des procédures pénales (
Criminal Cases Review Commission
– «
la CCRC
») en vertu de l’article 9 de la loi de 1995 sur les recours en matière pénale (
Criminal Appeal Act
1995). La CCRC motiva sa décision de principe de la façon suivante
:
«
Si les réponses [des requérants] obtenues en vertu de pouvoirs contraignants avaient été exclues des moyens de preuve, le jury aurait eu à examiner une affaire substantiellement différente. La Cour européenne des Droits de l’Homme a estimé que l’utilisation par l’accusation du contenu des entretiens a entaché le procès d’iniquité. Eu égard aux évolutions survenues depuis le recours précédent [des requérants], la Commission estime qu’il existe une possibilité réelle que la Cour d’appel puisse à présent considérer l’iniquité dénoncée par la CEDH comme une lacune d’une telle gravité qu’elle jette le doute sur la solidité de la condamnation.
»
Devant la Cour d’appel, les requérants alléguèrent qu’il fallait donner à la loi de 1998 sur les droits de l’homme (
Human Rights Act
1998 – «
HRA
») un effet rétroactif de façon à leur permettre de fonder une action contestant l’équité de leur procès sur des motifs tirés de la Convention, nonobstant le fait que leur procès avait eu lieu de nombreuses années avant l’entrée en vigueur de la loi (le 20 octobre 2000). La Cour d’appel estima que l’argument des requérants ne pouvait être accueilli, eu égard à la décision de la Chambre des lords dans l’affaire
2001, vol. 3, p. 206). Dans cette décision, qui fut ultérieurement critiquée mais que la Chambre des lords entérina dans l’affaire
(
Appeal Court
2002, vol. 2, p. 69), la Chambre des lords conclut que la HRA ne permettait pas à un demandeur de se fonder, au cours d’une audience tenue après la date de l’entrée en vigueur de la loi, sur la violation d’un droit garanti par la Convention constituée pendant un procès arrivé à son terme avant cette date.
Les requérants soutinrent également que la Cour d’appel était tenue de reconnaître et de donner effet à l’arrêt du 19 septembre 2000, en conséquence des obligations du Royaume-Uni au titre de l’article 46 de la Convention d’obéir à cet arrêt et d’offrir une
restitutio in integrum
pour la violation constatée par la Cour européenne des Droits de l’Homme. Concrètement, cela signifiait de réexaminer la solidité de la condamnation des requérants sans se fonder sur les moyens de preuve dont l’admission avait été jugée par la Cour européenne contraire à l’article 6 de la Convention. Les requérants se fondèrent, parmi d’autres documents, sur la recommandation n
o
R (2000) 2 du Comité des Ministres sur le réexamen ou la réouverture de certaines affaires au niveau interne à la suite d’arrêts rendus par la Cour européenne des Droits de l’Homme.
En rendant l’arrêt de la Cour, son vice-président, le
Lord Justice
Rose, observa que pendant l’échange des conclusions, la Cour avait indiqué que
:
«
(...) nous avons conclu que les réponses données sous la contrainte n’auraient pas dû être admises comme moyens de preuve, ou si nous devions conclure que nous sommes tenus de donner effet à la décision de la Cour de Strasbourg constatant le caractère inéquitable du procès en examinant à nouveau la solidité des condamnations, nous ne confirmerions en aucun cas les condamnations, étant donné qu’elles ne sont pas solides.
»
Le
Lord Justice
Rose déclara en outre
:
«
Dans notre arrêt, l’obligation incombant à l’Etat en vertu de l’article 46 d’obéir aux arrêts de la CEDH ne confère aucun droit aux demandeurs en l’espèce. Quoi qu’il en soit, nous doutons que l’article 46 exige de réexaminer les condamnations. Cela n’est ni expressément ni implicitement requis par cette disposition et rien dans la jurisprudence de Strasbourg ne suggère qu’une telle obligation existe. Il convient de relever que la CEDH a fait une déclaration de violation relativement à chacun des demandeurs en l’espèce. Cette déclaration peut constituer une satisfaction équitable suffisante, et est considérée comme telle par la CEDH. La CEDH aurait pu octroyer des dommages-intérêts mais ne l’a pas fait. Elle a alloué aux requérants une indemnité au titre des frais que le Royaume-Uni a payés pour remplir ses obligations à la suite de l’arrêt de la Cour. Rien dans les arrêts de la CEDH ne donne à penser qu’elle considère la réparation constituée par la déclaration et les frais comme insuffisante, indépendamment de ce qui peut ou ne peut pas se produire au niveau interne. Cela vaut même si les juridictions anglaises (quelle que soit la situation dans d’autres pays) n’ont pas, avant la HRA, réexaminé des condamnations uniquement en raison du constat d’iniquité de la Cour de Strasbourg. En supposant, si l’on va jusqu’au bout du point de vue des requérants, que les constats faits par la juridiction de Strasbourg les autorisent à voir leur condamnation réexaminée par la présente cour, cela signifierait tout simplement, eu égard aux autres éléments de preuve à charge, que leur condamnation serait annulée et qu’un nouveau procès serait ordonné. Il ne s’agit pas d’une affaire dans laquelle, relativement à n’importe lequel des demandeurs, le dossier de l’accusation dépendait uniquement des réponses obtenues sous la contrainte
: il y avait et il y a toujours contre eux d’autres éléments de preuve à charge importants. Il se peut, eu égard à l’écoulement du temps dans cette affaire et à d’autres considérations, que le juge, dans le cadre de son pouvoir discrétionnaire, décide de ne pas ordonner la tenue d’un nouveau procès – d’ailleurs, nous l’avons indiqué pendant l’audience. Cela n’es pas contraire à l’idée qu’en principe, dans une affaire telle que l’espèce où l’on se plaint de l’utilisation d’un élément obtenu sous la contrainte mais où il existe d’autres preuves sur la base desquelles un jury aurait également pu avoir condamné l’intéressé, la
restitutio in integrum
aurait été réalisée par le fait d’ordonner le nouveau procès. Dans un tel cas, la simple annulation de la condamnation mettrait le demandeur, en tout cas en ce qui concerne la remise en cause de sa condamnation, dans une situation meilleure que celle dans laquelle il se trouvait avant son procès. Ce que démontre peut-être cette discussion, c’est que, relativement à des condamnations prononcées en bonne et due forme il y a des années, l’idée de restaurer dans la mesure du possible la situation existant avant la violation est quelque peu difficile à réaliser, d’autant plus lorsque la contestation porte sur l’utilisation d’une partie, mais pas de l’ensemble, des pièces présentées au procès.
Toutefois, et c’est primordial, même si le fait de ne pas réexaminer les condamnations des demandeurs peut donner lieu à une violation de l’article 46, le droit interne empêche d’invoquer sur une telle violation dans les circonstances de l’espèce. L’existence de la violation n’aurait pas pu conduire à l’exclusion des réponses au procès, si l’on avait appliqué le raisonnement que commandait le droit interne à l’époque des faits, parce que cela aurait équivalu à une abrogation partielle de la législation adoptée par le Parlement autorisant l’utilisation des éléments de preuve (...). La même conclusion ressort de l’article 6 § 2 de la HRA qui garantit la légalité du comportement de l’accusation et du juge du fond quant à l’admission des réponses du DTI. En d’autres termes, la volonté du Parlement, telle qu’elle s’exprime dans l’article 434, prime sur toute obligation internationale.
»
Le 21 décembre 2001, la Cour d’appel débouta les requérants. Ceux-ci demandèrent l’autorisation de former un recours.
Le 11 février 2002, la Cour d’appel attesta que le recours des requérants soulevait le point de droit d’importance générale suivant
:
«
Lorsque la Cour d’appel (chambre criminelle) doit examiner la solidité d’une condamnation pénale à la suite d’un constat par la Cour européenne des Droits de l’Homme selon lequel l’utilisation, lors d’un procès tenu avant le 2 octobre 2000, de moyens de preuve obtenus en vertu des pouvoirs contraignants prévus par l’article 434 de la loi de 1985 sur les sociétés a entaché le procès du demandeur d’iniquité, en violation de l’article 6 de la Convention européenne des Droits de l’Homme,
a)
l’accusation a-t-elle le droit, afin de démontrer la solidité de la condamnation, de se fonder après le 2 octobre 2000 sur les éléments de preuve dont l’utilisation passe pour avoir rendu le procès inéquitable
; et
b)
la Cour a-t-elle le droit de considérer la condamnation comme solide en se fondant sur de tels éléments
;
nonobstant l’obligation incombant au Royaume-Uni en vertu de l’article 46 de la Convention européenne de se conformer à l’arrêt de la Cour européenne, ainsi que le principe de la courtoisie judiciaire régissant la reconnaissance et l’exécution d’un arrêt, définitif et contraignant pour les parties à l’appel, rendu par une juridiction internationale
?
»
Le 19 mars 2002, la Chambre des lords autorisa les requérants à se pourvoir devant elle.
Outre les arguments présentés devant la Cour d’appel, les requérants se fondèrent également sur les principes de droit international pertinents en matière de réparation pour des actes internationalement délictueux.
Le recours des requérants fut rejeté le 14 novembre 2002.
La Chambre des lords déclara que c’était à bon droit que la Cour d’appel avait considéré les condamnations des requérants comme solides puisqu’elle était tenue d’examiner la question de la solidité conformément au droit tel qu’il était au moment du procès des requérants
; or, à cette époque, l’article 434 de la loi de 1985 sur les sociétés autorisait l’admission en tant que preuves des déclarations que les requérants avaient été contraints de faire aux inspecteurs. Depuis lors, le Parlement avait modifié cette loi pour la mettre en conformité avec l’arrêt de la Cour européenne. Toutefois, cette modification ne s’appliquait pas rétroactivement. En conséquence, la Chambre des lords se considéra liée par le principe de la souveraineté parlementaire qui l’obligeait à respecter l’intention législative du Parlement telle qu’elle existait à la date du procès des requérants. Le procès des requérants n’avaient pas été inéquitable et leurs condamnations ne manquaient pas de solidité.
Quant à l’effet de l’article 46 de la Convention, et à l’obligation du Royaume-Uni de réparer la violation de l’article 6 sous la forme d’une
restitutio in integrum,
Lord Bingham déclara
:
«
Dans les circonstances, j’estime qu’il n’est ni nécessaire ni souhaitable, malgré l’abondance de documents intéressants auxquels on nous renvoie, de considérer quelle réparation intégrale ou satisfaction équitable peut être requise dans une affaire telle que l’espèce, dans laquelle (si les éléments de preuve obtenus sous la contrainte étaient exclus) la solidité des condamnations existantes ne peut être confirmée, dans laquelle il y a des pièces (en dehors des éléments de preuve obtenus sous la contrainte) venant appuyer les arguments contre les demandeurs, mais dans laquelle la Cour d’appel a indiqué (et à bon droit, cela ne fait aucun doute, eu égard à l’écoulement du temps, au fait que les peines de prison ont été purgées en tout ou en partie et à l’âge et à la santé de certains des demandeurs) que les intérêts de la justice ne semblaient pas exiger un nouveau procès même si les recours étaient accueillis (article 7 § 1 de la loi de 1968 sur les recours en matière pénale). Il s’agit là sans aucun doute de questions que la Cour européenne, ou le Comité des Ministres, ou les deux, peuvent être amenés à traiter, et je préfère m’abstenir de tout commentaire.
»
B.
Documents pertinents
Recommandation n
o
sur le réexamen ou la réouverture de certaines affaires
au niveau interne suite à des arrêts
de la Cour européenne des Droits de l’Homme
[1]
(adoptée par le Comité des Ministres
le 19 janvier 2000,
lors de la 694
e
réunion des Délégués des Ministres)
Le Comité des Ministres, en vertu de l’article 15.
b
du Statut du Conseil de l’Europe,
Considérant que le but du Conseil de l’Europe est de réaliser une union plus étroite entre ses membres
;
Eu égard à la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (ci-après «
la Convention
»)
;
Notant que, sur la base de l’article 46 de la Convention, les Parties contractantes s’engagent à se conformer aux arrêts définitifs de la Cour européenne des Droits de l’Homme («
la Cour
») dans les litiges auxquels elles sont parties et que le Comité des Ministres en surveille l’exécution
;
Ayant à l’esprit que, dans certaines circonstances, l’engagement susmentionné peut impliquer l’adoption de mesures, autres que la satisfaction équitable accordée par la Cour conformément à l’article 41 de la Convention et/ou des mesures générales, afin que la partie lésée se retrouve, dans la mesure du possible, dans la situation où elle était avant la violation de la Convention (
restitutio in integrum)
;
Prenant note du fait qu’il appartient aux autorités compétentes de l’Etat défendeur de déterminer quelles mesures sont les plus appropriées pour réaliser la
restitutio in integrum
, en tenant compte des moyens disponibles dans le système juridique national
;
Ayant toutefois à l’esprit que – ainsi que le montre la pratique du Comité des Ministres relative au contrôle de l’exécution des arrêts de la Cour – il y a des circonstances exceptionnelles dans lesquelles le réexamen d’une affaire ou la réouverture d’une procédure s’est avéré être le moyen le plus efficace, voire le seul, pour réaliser la
restitutio in integrum
,
I.
Invite, à la lumière de ces considérations, les Parties contractantes à s’assurer qu’il existe au niveau interne des possibilités adéquates de réaliser, dans la mesure du possible, la
restitutio in integrum.
II.
Encourage notamment les Parties contractantes à examiner leurs systèmes juridiques nationaux en vue de s’assurer qu’il existe des possibilités appropriées pour le réexamen d’une affaire, y compris la réouverture d’une procédure, dans les cas où la Cour a constaté une violation de la Convention, en particulier lorsque
:
i
.
la partie lésée continue de souffrir des conséquences négatives très graves à la suite de la décision nationale, conséquences qui ne peuvent être compensées par la satisfaction équitable et qui ne peuvent être modifiées que par le réexamen ou la réouverture, et
ii.
il résulte de l’arrêt de la Cour que
a)
la décision interne attaquée est contraire sur le fond à la Convention, ou
b)
la violation constatée est causée par des erreurs ou défaillances de procédure d’une gravité telle qu’un doute sérieux est jeté sur le résultat de la procédure interne attaquée.
Les requérants se plaignent sous l’angle de l’article 6 § 1 de la Convention qu’en refusant d’exclure du contrôle de la solidité de leurs condamnations les éléments mêmes dont l’utilisation à leur procès avait été tenue par la Cour pour contraire à l’article 6 § 1, les juridictions nationales ont commis une nouvelle violation de la même disposition. A cet égard, les requérants mettent en exergue les observations du
Lord Justice
Rose devant la Cour d’appel selon lesquelles leurs condamnations ne pouvaient être considérées comme solides eu égard au poids accordé lors de leur procès aux déclarations qu’ils ont faites sous la contrainte.
Les requérants allèguent en outre au regard de l’article 13 de la Convention ne pas avoir bénéficié d’un recours effectif pour faire valoir la violation initiale de l’article 6 § 1. Ils soutiennent que la compétence de la Cour d’appel pour contrôler la solidité d’une condamnation en matière pénale se limite à un examen du droit tel qu’il existait au moment de la condamnation.
Les requérants invoquent les articles 6 et 13 de la Convention, dont les passages pertinents se lisent ainsi
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...) qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle. (...)
»
«
Toute personne dont les droits et libertés reconnus dans la (...) Convention ont été violés, a droit à l’octroi d’un recours effectif devant une instance nationale, alors même que la violation aurait été commise par des personnes agissant dans l’exercice de leurs fonctions officielles.
»
Bien que les requérants aient formulé leurs griefs sur le terrain des articles 6 et 13 de la Convention, la Cour estime que les circonstances de leur cause lui commandent d’avoir égard à l’article 46 de la Convention, ainsi libellé
:
«
1.
Les Hautes Parties contractantes s’engagent à se conformer aux arrêts définitifs de la Cour dans les litiges auxquels elles sont parties.
2.
L’arrêt définitif de la Cour est transmis au Comité des Ministres qui en surveille l’exécution.
»
La Cour relève à cet égard que la procédure que les requérants cherchent à contester sous l’angle des articles 6 et 13 tire son origine d’une instance antérieure à l’issue de laquelle ils ont été condamnés. Quant à cette dernière procédure, la Cour a estimé que les requérants n’avaient pas bénéficié d’un procès équitable car l’accusation s’était beaucoup servi lors de leur procès des déclarations qu’ils avaient été obligés de faire aux autorités. Pour cette raison, la Cour a conclu à la violation de l’article 6 § 1.
Les requérants ont par la suite réussi à faire renvoyer l’examen de leurs condamnations devant la Cour d’appel au vu du constat fait par la Cour européenne. Toutefois, il convient d’observer que la procédure de renvoi n’a pas donné lieu à une décision sur une nouvelle «
accusation en matière pénale
» dirigée contre les requérants. Pour autant que l’on puisse dire que l’article 6 est applicable à cette instance, le point de départ doit être le procès et les condamnations initiaux des requérants. Il s’ensuit que la procédure de renvoi doit être considérée comme une partie d’un processus judiciaire continu au niveau interne, qui tire son origine de l’iniquité de la procédure relative aux accusations initiales en matière pénale ayant donné lieu à une décision défavorable aux requérants. A cet égard, la Cour ne saurait accueillir l’argument des intéressés selon lequel la procédure de renvoi a donné lieu à une nouvelle violation de l’article 6 de la Convention. Sa conclusion sur ce point n’est pas influencée par les déclarations du
Lord Justice
Rose devant la Cour d’appel dont il ressort que les condamnations des requérants ne pouvaient être tenues pour solides si les éléments de preuve obtenus par la contrainte devaient être enlevés du dossier de l’accusation.
Pour la Cour, l’argument des requérants qui veut qu’une nouvelle violation de l’article 6 a été commise se fonde essentiellement sur l’idée que, en refusant d’annuler leurs condamnations ou d’ordonner un nouveau procès, les juridictions internes ont failli à donner effet au constat de la Cour qui a conclu que les intéressés n’avaient pas bénéficié d’un procès équitable.
Toutefois, la Cour souligne que son constat dans cet arrêt était essentiellement déclaratoire (
Marckx c. Belgique,
arrêt du 13 juin 1979, série A n
o
31, p. 25, § 38). Elle rappelle en outre que par l’article 46 de la Convention les Hautes Parties contractantes se sont engagées à se conformer aux décisions de la Cour dans les litiges auxquels elles sont parties, le Comité des Ministres étant chargé d’en surveiller l’exécution (voir,
mutatis mutandis
,
Papamichalopoulos et autres c. Grèce
(ancien article 50)
, arrêt du 31 octobre 1995, série A n
o
330-B, pp. 58-59, § 34).
Il en découle notamment que l’Etat défendeur, reconnu responsable d’une violation de la Convention ou de ses Protocoles, est appelé non seulement à verser aux intéressés les sommes allouées à titre de satisfaction équitable, mais aussi à choisir, sous le contrôle du Comité des Ministres, les mesures générales et/ou, le cas échéant, individuelles à adopter dans son ordre juridique interne afin de mettre un terme à la violation
constatée par la Cour et d’en effacer autant que possible les conséquences (
Pisano c. Italie
(radiation)
[GC], n
o
...
,
Scozzari et Giunta c. Italie
[GC], n
os
39221/98 et 41963/98, § 249, CEDH 2000-VIII
).
Quant à l’affaire des requérants, la Cour a été informée, premièrement, que l’article 434 de la loi de 1985 sur les sociétés a été modifié afin de garantir que la violation constatée par elle ne se répèterait pas dans des affaires futures et, deuxièmement, que le Gouvernement a versé les sommes qu’elle avait allouées au requérant dans son arrêt sur l’article 41 au titre des frais et dépens. Quant aux autres mesures qui auraient pu être prises pour offrir une
restitutio in integrum
, on a en outre avisé la Cour que c’est là une question qui fait actuellement l’objet d’une discussion entre le Comité des Ministres et le gouvernement défendeur. Elle réitère que l’Etat défendeur reste libre, sous le contrôle du Comité des Ministres, de choisir les moyens
de s’acquitter de son obligation juridique au regard de l’article 46 de la Convention pour autant que ces moyens soient compatibles
avec les conclusions contenues dans l’arrêt de la Cour
(
Scozzari et Giunta
, arrêt précité, § 249). Pour sa part, la Cour ne saurait assumer aucun rôle dans ce dialogue. Elle relève en particulier que la Convention ne lui donne pas compétence pour exiger d’un Etat la réouverture d’une procédure ou l’annulation d’une condamnation (
Saïdi c. France,
arrêt du 20 septembre 1993, série A n
o
261-C, p. 57, § 46
;
Pelladoah c. Pays-Bas,
arrêt du 20
septembre 1994, série A n
o
297-B, p. 36, § 44). Dès lors, elle ne saurait estimer qu’un Etat a enfreint la Convention parce qu’il n’a pas pris l’une ou l’autre de ces mesures dans le cadre de l’exécution d’un de ses arrêts.
Cela ne signifie pas que les mesures prises par un Etat défendeur dans la phase postérieure à l’arrêt en vue d’accorder réparation à un requérant pour la ou les violations constatées ne relèvent pas de la compétence de la Cour. Celle-ci peut, par exemple, tenir compte de ce qui a été fait au niveau national dans les affaires où elle a réservé la question de l’article 41 (
Schuler-Zgraggen c. Suisse (ancien article 50)
, arrêt du 31 janvier 1995, série A n
o
305-A
;
Barberà, Messegué et Jabardo c. Espagne
(ancien article
50)
, arrêt du 13 juin 1994, série A n
o
285-C). En outre, elle peut accueillir un grief selon lequel la réouverture d’une procédure au niveau interne en vue d’exécuter l’un de ses arrêts a donné lieu à une nouvelle violation de la Convention (
Hertel c. Suisse
(déc.), n
o
53440/99, 17.01.2002). Toutefois, aucune de ces considérations ne s’applique en l’espèce.
La Cour souligne que les considérations ci-dessus n’ont pas pour but d’ignorer l’importance qu’il y a à garantir la mise en place de procédures internes permettant le réexamen d’une affaire à la lumière d’un constat de violation de l’article 6 de la Convention. Au contraire, de telles procédures peuvent être considérées comme un aspect important de l’exécution de ses arrêts et leur existence démontre l’engagement d’un Etat contractant de respecter la Convention et la jurisprudence de la Cour (voir,
mutatis mutandis
,
Barberà, Messegué et Jabardo c. Espagne
,
arrêt précité
,
Eu égard à ce qui précède, la Cour estime que la requête est incompatible
ratione materiae
avec les dispositions de la Convention, au sens de l’article
35 § 3, et doit donc être déclarée irrecevable en application de l’article 35 § 4.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
Michael O
’
B
oyle
Matti
Pellonpää
Greffier
Président
[1]
.
Le titre ne fait pas mention des décisions du Comité des Ministres compte tenu du fait que, dans un avenir proche, il cessera d’exercer les fonctions quasi-judiciaires que lui attribuait l’ancien article 32 de la Convention. Il est néanmoins entendu que si certaines affaires étaient encore en cours d’examen à ce titre lors de l’adoption de la recommandation, les principes de celle-ci s’y appliqueraient également.