MÜSTAK contre la TURQUIE

SECȚIUNEA A DOUA DECIZIA FINALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 34496/97 prezentată de Abdurrahman MÜȘTAK împotriva Turciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 2 septembrie 2003 într-o cameră compusă din domnii J.-P. Costa președinte Loucaide Türmen Bîrsan Jungwiert Butkevych Thomassen, judecători și domnii Dolle, graffière de secțiune Având în vedere cererea menționată anterior adresată Comisiei Europene pentru Drepturile Omului la 2 octombrie 1996, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a deliberat, face următoarea decizie DE FAPT Reclamantul, resortisant turc, s-a născut în 1948. La momentul faptei, el a fost primarul satului Yeșilyurt în districtul Cizre, în departamentul Șirnak. În prezent, el locuiește în același sat. El este reprezentat în fața Curții de către domnul Hasip Kaplan, avocat în barou dah. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. În cadrul cererilor depuse în fața Comisiei și înregistrate sub N s 1522/89, 15203/89, 15204/89 și 15205/89, reclamantul și membrii de familie ai acestuia au ajuns cu guvernul, la 22 martie 1994, la o soluționare amiabilă, în conformitate cu art. 28 anterior din convenție. La 21 iunie 1994, guvernul a plătit fiecăruia dintre solicitanți suma de 300.000 FF în temeiul regulamentului respectiv. Potrivit reclamantului, după plata acestor indemnizații, în special de la sfârșitul anului 1995 până în luna mai 1996, subprefectul Cizre, Ș.B. a exercitat o presiune asupra reclamantului pentru a-l obliga să demisioneze din postul său de primar al satului După guvern, reclamantul a fost eliberat din funcția de primar, în conformitate cu art. 41 din Legea nr. 442, din cauza absenței sale frecvente din sat pentru perioade de 2-3 luni. Între timp, membrii familiei Madak, din același sat, au fost numiți paznici de sat. Tahir Madak, membru al consiliului înțelepților și șef de gardă al satului, a fost desemnat ca primar interimar al satului. Se pare că familia Madak urmărea o răzbunare cu familia reclamantului de mai bine de 50 de ani. Aceste persoane s-au dovedit agresive împotriva membrilor familiei reclamantului cu fiecare ocazie. Reclamantul a refuzat să preia funcția de gardă de sat. În urma refuzului său, a fost convocat împreună cu familia sa la postul de jandarmerie. Referindu-se la cererea reclamantului formulată în fața Comisiei în 1989, comandantul Gendarmeriei de Cizre a ținut în fața lui cuvinte amenințătoare, cum ar fi: La 30 ianuarie 1996, subprefectul a ordonat conducerii locale a PTT să transfere la Tahir Madak la linia telefonică din sat, care trebuie să se afle, conform legislației în vigoare, la domiciliul primarului satului. La 6 februarie 1996, reclamantul a informat ministrul afacerilor externe și prim-ministrul cu privire la problemele sale autorităților oficiale și a solicitat protecția dreptului la viață al acestuia. În temeiul articolului 11 alineatul F din Legea privind statul de urgență, guvernatorul provinciei Șșornak a emis două decrete datate din 5 februarie 1996 și din 8 februarie 1996 privind interzicerea captării rețelei de televiziune MED TV. Aceste decizii au fost proclamate prin difuzor de către primăria din Cizre la 1 martie 1996. Prin actul de acuzare din 6 mai 1996, procurorul Republicii lângă tribunalul penal din Cizre l-a acuzat pe reclamant de încălcarea instrucțiunilor autorităților oficiale În sensul articolului 526/1 din Codul penal, pe motiv că acesta din urmă ar fi acționat împotriva instrucțiunilor autorităților oficiale privind lanțul MED TV. La aceeași dată, antena parabolică a reclamantului a fost demontată din ordinul subprefetului. La 14 noiembrie 1996, Tribunalul Penal de Mare Instanță din Cizre l-a relaxat pe reclamant pentru lipsa de probe în sarcina sa. La 25 mai 1996, reclamantul a depus la procurorul Republicii Cizre o plângere împotriva gărzilor satului, susținând că acestea din urmă, din cauza istoriei răzbunării care există între cele două familii, îi amenințau în mod constant viața. La 8 august 1996, Ramazan Müștak, din aceeași familie cu reclamantul, a depus o plângere la procurorul Republicii Cizre împotriva acelorași gărzi de sat, susținând că aceștia din urmă au atacat cu arme de foc și au făcut amenințări cu moartea. Reclamantul a adresat o cerere Tribunalului de Mare Instanță din Cizra, în care susținea că pompa sa de apă potabilă fusese spartă de gărzile de sat la 25 mai 1996 și a solicitat o constatare a prejudiciului pentru a-l face să se pronunțe în viitoarele sale acțiuni în acțiune civilă și penală. La 14 iunie 1996, Tribunalul a pronunțat o hotărâre în constatarea prejudiciului. Gărzile de sat Yeșilyurt și 24 de locuitori din același sat au declarat, la Gendarmeria de Cizre, că reclamantul și avocatul său ar fi plătit organizației PKK despăgubirile primite în cadrul procedurii privind cererea nr. 15202/89 în fața Comisiei. Procurorul Republicii Cizre, sesizat de jandarmerie, și-a declinat competența susținând că, prin natura faptelor reproșate, cauza era de competența instanței de securitate a statului Diyarbakr. După ce avocatul reclamantului și-a declarat declarația în fața Parchetului în apropierea Curții de Securitate a Statelor Unite. După ce a transmis în fața Comisiei desfășurarea procedurii cu privire la acțiunile care au dus la o soluționare amiabilă, acesta a contestat acuzațiile împotriva sa și asupra reclamantului. Reclamantul a depus o plângere în fața procurorului districtual al Republicii Cizra, susținând că a fost atacat de gărzile de sat și rănit la cap prin bătăi de crose la 16 august 1996 în satul Yeșilyurt. Prin actul de acuzare din 24 septembrie 1996, procurorul a intentat o acțiune penală împotriva gărzilor de sat și a reclamantului. Procuratura l-a citat pe reclamant ca fiind victima și acuzată. Prin hotărârea din 17 martie 1998, tribunalul corecțional din Cizre a declarat gărzile de sat vinovate de violență comise în cadrul unei ședințe care a dus la incapacitatea de muncă și le-a condamnat la chinuri de 420 000 LT fiecare. Tribunalul l-a numit pe reclamantul aceluiași șef. La 24 septembrie 1996, Parchetul Cizre a introdus două noi acțiuni împotriva reclamantului în fața tribunalului corecțional din Cizre: prima pentru posesie neautorizată de arme și a doua pentru a deteriora, la 12 și 13 august 1996, drapelul turc și pentru a face afirmații injuriose împotriva Atatürk. La 12 septembrie 1996, jandarmii au efectuat o percheziție la domiciliul reclamantului în absența sa și au luat premiul care îi fusese acordat de Asociația Drepturilor Omului, pentru a-l aduce la garda satului. În scrisoarea sa din 25 noiembrie 1996 către subprefectul Cizre, reclamantul a declarat că el și familia sa au fost obligați să părăsească satul lor din cauza presiunilor pe care le-au suportat. El s-a plâns că gărzile de sat au înconjurat casa sa la 23 noiembrie 1996 și că au tras focuri de armă asupra casei și în jurul acesteia. În opinia sa, reclamantul a contestat întreruperea presiunilor exercitate pentru a-și emigra familia și alți locuitori ai satului. GRIFS Invochează art. 3 din convenție, reclamantul se plânge de relele tratamente sistematice comise de agenții din statul membru. În această privință, se referă, pe de o parte, la evenimentele din 16 august 1996 și, pe de altă parte, la evenimentele din 23 noiembrie 1996 care au făcut obiectul scrisorii sale din 25 noiembrie 1996 subprefectului de la Cizre. În plus, acesta susține că comportamentul agenților de la adresa sa a fost motivat de apartenența sa etnică kurdă. Pe langa art. 8 din Conventie, reclamantul se plange pe de o parte ca jandarmii i-au perchezitionat casa in absenta sa, pe de alta parte ca antena sa de satelit a fost demontata de catre ei (in timp ce aceste antene sunt comercializate liber) si, in final, s-au initiat proceduri penale impotriva lui pe motiv ca se uita acasa la postul de televiziune Med-TV. Invocând art. 13 din Convenție, reclamantul se plânge că acțiunile pe care le-a formulat în fața instanțelor naționale au rămas ineficiente. Reclamantul susține că exercitarea eficientă a dreptului său de a formula o cerere individuală a fost împiedicată de statul contractant, care i-a exercitat presiuni ca urmare a primei acțiuni pe care a depus-o în fața Comisiei. În această privință, acesta a adresat art. 34 in fine (fostul articol 25) din convenție. (1) Pe teritoriul art. 3 din Convenție, reclamantul se plânge de relele tratamente comise de gărzile de sate. La art. 3 din Convenție nimeni nu poate fi supus torturii sau pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante. În ceea ce privește evenimentele din 16 august 1996, el susține că jandarmeria a intervenit imediat ce a aflat faptele și că procurorul a intentat o acțiune publică în fața instanței competente care i-a condamnat pe gardienii satului la moarte la 17 martie 1998. În ceea ce privește evenimentele din 23 noiembrie 1996, guvernul constată că reclamantul și-a exprimat contenciosul cu privire la o scrisoare adresată subprefectului din Cizre și nu a uzat de căile de atac interne, în special judiciare. Reclamantul își reiterează afirmațiile. Curtea amintește că regula epuizării căilor de atac interne prevăzute la art. 35 § 1 din Convenție impune persoanelor care doresc să inițieze împotriva lui o acțiune în fața unui organism judiciar sau arbitral internațional obligația de a utiliza anterior acțiunile pe care le oferă sistemul juridic al țării lor. Prin urmare, statele membre nu trebuie să răspundă la acțiunile lor în fața unui organism internațional înainte de a fi avut posibilitatea de a remedia situația în ordinea lor juridică internă. Pentru ca să se poată considera că a respectat regula, un solicitant trebuie să se prevaleze de acțiunile în mod normal disponibile și suficiente pentru a-i permite să obțină despăgubiri pentru încălcările pe care le-a invocat (hotărâre În ceea ce privește evenimentele din 16 august 1996, Curtea constată că, la 17 martie 1998, tribunalul corecțional de la Cizre, în urma unei anchete efectuate de autorități, a declarat gărzile de sat vinovate în temeiul articolului 456/4 din Codul penal și le-a condamnat la pedepse cu închisoarea a mai puțin de 2000 LT. Comisia constată, de asemenea, că, în urma acestei condamnări, reclamantul ar fi trebuit să introducă o acțiune civilă pentru a-și permite să obțină despăgubiri pentru încălcarea dreptului comunitar (a se vedea Aytekin c. Turcia, Hotărârea din 23 septembrie 1998, Rec., 1998-VII). În ceea ce privește evenimentele din 23 noiembrie 1996, Curtea constată că scrisoarea reclamantului către subprefect nu exprima dorința de a-i acuza pe responsabili și că reclamantul nu și-a formulat afirmațiile într-un mod clar și detaliat. Or, regula epuizării căilor de atac interne impune obligația de a utiliza anterior acțiunile pe care le oferă sistemul juridic al țărilor lor (hotărârea Assenov și altele c. Bulgaria din 28 octombrie 1998, Rec. 1998-VIII, § 85. În avizul Curții, Tribunalul nu a avut în acest caz circumstanțe speciale care să scutească reclamantul de obligația sa de a epuiza căile de atac interne (a se vedea Hotărârea Aksoy menționată anterior, § 57). Prin urmare, se poate considera că această parte a cererii trebuie respinsă în temeiul articolului 35 alineatul (1) și al articolului 4 din convenție. 2. În afara unghiului articolului 8 din Convenție, reclamantul se plânge pe de o parte că s-au inițiat urmăriri penale împotriva sa pe motiv că el privea acasă la el la Med-TV și, pe de altă parte, că jandarmii i-au percheziționat domiciliul în absența sa. (2) O autoritate publică nu poate interveni în exercitarea acestui drept decât în măsura în care această interferență este prevăzută de lege și constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, securitatea publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor (...). În ceea ce privește urmărirea penală împotriva reclamantului pe motiv că ar urmări în casa sa canalul de televiziune Med-TV, Curtea constată că Tribunalul penal deschis prin actul de punere sub acuzare din 6 mai 1996, a dus la o ex-lecție la 14 noiembrie 1996 pentru lipsa de probe aflate sub acuzare. Prin urmare, Curtea respinge prima parte a fondului pe teren la art. 8 din Convenție pentru lipsa de calitate a victimei în sensul articolului 34 din Convenție. În ceea ce privește a doua parte a plângerii cu privire la perchezițiile efectuate de jandarmi la domiciliul reclamantului în absența sa, cu excepția faptului că reclamantul și-a prezentat acuzațiile prin niciun început de probă care să confirme sau să confirme bunul lor întemeiat, Curtea constată că acesta nu a depus nicio plângere la procurorul Republicii Competente cu privire la perchezițiile efectuate de jandarmi. Curtea respinge această parte a plângerii pentru neobosirea căilor de atac interne în sensul articolului 35 alineatul (1) din Convenție. 3. Invocând art. 13 din Convenție, reclamantul se plânge de ineficiența acțiunilor pe care le-a formulat în fața instanțelor naționale. Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute în (...) convenție au fost încălcate are dreptul la o cale de atac eficientă în fața unei instanțe naționale, chiar dacă încălcarea ar fi fost săvârșită de persoane care acționează în exercitarea funcțiilor lor oficiale. Guvernul susține că reclamantul a dispus de căi de atac efective în legislația națională și că instanțele judiciare competente s-au pronunțat pe fond în ceea ce privește obiecțiunile sale. Curtea observă în primul rând că, în urma cererii reclamantului în care a pretins că gărzile de sate și-au rupt pompa de apă potabilă, Tribunalul a pronunțat o hotărâre în constatarea prejudiciului la 14 iunie 1996. Ulterior, reclamantul a omis să depună plângere la procurorul Republicii împotriva persoanelor responsabile de fapte. Curtea constată, în al doilea rând, că, în urma plângerii reclamantului în fața procurorului Republicii Cizre în care a pretins că a fost atacat și rănit de gărzile de sat, Tribunalul corecțional din Cizre a declarat gărzile de sat vinovate de violență săvârșită în cadrul reuniunii. În fiecare caz, instanțele naționale s-au pronunțat pe fondul cauzei pe care au fost invitate să o examineze. În consecință, acest aspect este vădit nefondat și trebuie respins în sensul art. 35 § 3 și 4 din Convenție. (4) Reclamantul se plânge de presiunile exercitate de autoritățile oficiale ca urmare a soluționării amiabile la care a ajuns cu guvernul în cadrul unei acțiuni introduse în fața Comisiei în condiții care încalcă dispozițiile art. 34 din Convenție, care dispune de (...) Înalții P ă r ț i contractante au fost de n a .: prin nici o măsură exercitarea eficientă a acestui drept. Guvernul susține că faptele denunțate au fost cauzate de o vendetă existentă între familia reclamantului și familia șefului de gardă al satului și că autoritățile oficiale nu au exercitat nicio presiune asupra reclamantului. În ceea ce privește urmărirea penală împotriva reclamantului pe motiv că privea acasă la televiziunea MED-TV, guvernul susține că această interdicție decurgea din decretele din 5 februarie 1996 și din 8 februarie 1996. Aceste decrete ar fi fost luate de guvernatorul provinciei Șarnak în conformitate cu art. 11 alineatul F din Legea privind statul de urgență. Acuzațiile penale cu privire la indemnizațiile obținute ca urmare a unui acord amiabil încheiat cu guvernul turc s-ar fi bazat pe denunțările celor 24 de locuitori ai satului care pretindeau că indemnizațiile ar fi fost partajate cu PKK. În ceea ce privește transferul liniei telefonice, guvernul a subliniat faptul că: după revocarea reclamantului din funcția sa de primar al satului, Tahir Madak a fost numit primar interimar. Acesta arată că, în conformitate cu legislația în vigoare, singura linie telefonică din sat trebuie să fie la primar și că transferul liniei telefonice a fost efectuat în conformitate cu legislația în vigoare. În consecință, acesta susține că nici urmărirea penală, nici transferul liniei nu pot fi interpretate ca o presiune exercitată asupra reclamantului, ci ca o aplicare a dispozițiilor juridice interne de către autorități. Curtea constată mai întâi că faptele denunțate de solicitant intră sub incidența aplicării legislației în vigoare de către autorități. În al doilea rând, aceasta ia în considerare faptul că avocatul reclamantului a fost audiat de Parchet în apropierea instanței de securitate a statului membru în cauză, care a dus la un refuz, cu privire la presupusa plată a despăgubirilor în cauză către PKK (comparat cu Kurt c. Turcia, Hotărârea din 25 mai 1998, Rec. 1998-III, § 165. Cu toate acestea, circumstanțele prezentei cauze diferă de cele ale cauzei Kurt, deoarece, în această ultimă cauză, avocatul reclamantului a fost interogat din cauza afirmațiilor pe care le-a prezentat în cererea sa adresată Comisiei (kurt Turcia, hotărâre Tribunalul consideră că această parte a cererii este vădit nefondată în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 alineatul (4). 5. Reclamantul susține că comportamentul agenților de la .. .. a fost motivat de apartenența sa etnică kurdă. Acesta se referă la art. 3 din Convenția combinată cu art. 14. La art. 3 din Convenție nimeni nu poate fi supus torturii sau pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante. Art. 14 din Convenție este redactat în acești termeni. Drepturile și libertățile recunoscute în prezenta convenție trebuie să fie protejate, fără a se face nicio distincție, în special pe criterii de sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau de orice altă natură, origine națională sau socială, apartenență la o minoritate națională, avere, naștere sau orice altă situație. Curtea arată că reclamantul nu a susținut suficient această parte a spătarului și că examinarea sa, astfel cum a fost invocată, nu permite să se constate nicio aparență de încălcare a articolului 3 din Convenție, coroborată cu art. 14. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Dolle J.-P. Costa Grefier Președinte

DEUXIÈME SECTION

DÉCISION FINALE

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n

o

34496/97

présentée par Abdurrahman MÜȘTAK

contre la Turquie

La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 2 septembre 2003 en une chambre composée de

:

MM.

J.-P.

Costa

,

président

,

L.

Loucaides

,

R.

Türmen

,

C.

Bîrsan

,

K.

Jungwiert

,

V.

Butkevych

,

M

me

W.

Thomassen,

juges

,

et de M

me

S.

Dollé,

greffière de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite devant la Commission européenne des Droits de l’Homme le 2 octobre 1996,

Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

Le requérant, ressortissant turc, est né en 1948. A l’époque des faits, il était maire du village de Yeșilyurt dans le district de Cizre, dans le département de Șırnak. Actuellement, il réside dans le même village.

Il est représenté devant la Cour par M

e

Hasip Kaplan, avocat au barreau d’Istanbul.

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.

Dans le cadre de leurs requêtes introduites devant la Commission et enregistrées sous les N

o

s 15202/89, 15203/89, 15204/89 et 15205/89, le requérant et des membres de sa famille parvinrent avec le Gouvernement, le 22 mars 1994, à un règlement amiable, conformément à l’ancien article 28 de la Convention. Le 21 juin 1994, le Gouvernement versa à chacun des requérants la somme de 300.000 FF en application de ce règlement.

Selon le requérant, après le paiement de ces indemnités et notamment à partir de la fin de l’année 1995 jusqu’au mois de mai 1996, le sous-préfet de Cizre, Ș.B. exerça une pression sur le requérant afin de le contraindre à démissionner de son poste de «

maire du village

» et à prendre la fonction de garde de village. D’après le Gouvernement, le requérant fût relevé de ses fonctions de maire, conformément

à l’article 41 de la loi n

o

442, en raison de ses absences fréquentes du village pour des périodes de 2 à 3 mois.

Entre temps, les membres de la famille Madak, du même village, furent nommés gardes de village.

Tahir Madak, membre du conseil des sages et chef de garde de village, fût désigné en tant que maire du village par intérim. Apparemment, la famille Madak poursuivait une vendetta avec la famille du requérant depuis une cinquantaine d’années. Ces personnes se montrèrent agressives contre les membres de la famille du requérant à chaque occasion.

Le requérant refusa de prendre la fonction de garde de village. Suite à son refus, il fût convoqué avec sa famille au poste de la gendarmerie. Se référant à la requête du requérant introduite devant la Commission en 1989, le commandant de la Gendarmerie de Cizre tint envers lui des propos menaçants tel que « je vous ferai payer les indemnités acquittées par l’Etat

; vous avez des comptes à me rendre

».

Suite à la révocation du requérant de son poste de maire, le 30 janvier 1996, le sous-préfet ordonna à la direction locale de PTT de transférer chez Tahir Madak l’unique ligne téléphonique du village qui doit, d’après la législation en vigueur, se trouver au domicile du maire du village.

Le 6 février 1996, le requérant s’adressa au ministre des affaires étrangères et au Premier ministre afin d’exposer ses problèmes aux autorités officielles et de demander la protection de son droit à la vie.

En vertu de l’article 11, paragraphe F de la loi sur l’Etat d’urgence, le gouverneur de la province de Șırnak prît deux décrets datés du 5

février 1996 et du 8 février 1996 portant sur l’interdiction de capter la chaîne de télévision MED TV. Ces décisions furent proclamées par haut parleur par la mairie de Cizre le 1er mars 1996.

Par un acte d’accusation du 6 mai 1996, le procureur de la République près le tribunal d’instance pénal de Cizre accusa le requérant de «

désobéissance aux instructions des autorités officielles

» au sens de l’article 526/1 du code pénal, au motif que ce dernier aurait agi contre les instructions des autorités officielles en regardant la chaîne MED TV.

A la même date, l’antenne parabolique du requérant fut démontée sur ordre du sous-préfet.

Le 14 novembre 1996, le tribunal pénal de grande instance de Cizre relaxa le requérant pour défaut de preuves à sa charge.

Le 25 mai 1996, le requérant déposa auprès du procureur de la République de Cizre une plainte contre les gardes du village. Il fît valoir que ces derniers, en raison de l’histoire de vendetta qui existe entre les deux familles, menaçaient constamment sa vie. Le 8 août 1996, Ramazan Müștak, de la même famille que le requérant, déposa auprès du procureur de la République de Cizre une plainte contre les mêmes gardes de village. Il prétendit que ces derniers l’avaient attaqué avec des armes à feu et proféré des menaces de mort.

Le requérant adressa une requête au tribunal de grande instance de Cizre, dans laquelle il prétendit que sa pompe à eau potable avait été cassée par les gardes de village le 25 mai 1996 et il demanda un constat des dommages afin de le faire valoir dans ses futurs recours en action civile et pénale. Le 14 juin 1996, le tribunal rendit un arrêt en constatation du dommage.

Des gardes de village de Yeșilyurt et 24 habitants du même village dénoncèrent, auprès de la Gendarmerie de Cizre, que le requérant et son avocat auraient versé à l’organisation du PKK les indemnités reçues dans le cadre de la procédure concernant la requête n

o

15202/89 devant la Commission. Le procureur de la République de Cizre, saisi par la gendarmerie, déclina sa compétence en faisant valoir que de par la nature des faits reprochés, l’affaire relevait de la compétence de la cour de sûreté de l’Etat de Diyarbakır. Le 5

septembre 1996, l’avocat du requérant fît sa déposition devant le parquet près la cour de sûreté de l’Etat d’İstanbul. Après avoir relaté le déroulement de la procédure devant la Commission concernant les requêtes qui avaient abouti à un règlement amiable, il contesta les accusations pesant sur lui et sur le requérant. Le parquet rendit une ordonnance de non-lieu pour défaut de preuves.

Le requérant déposa une plainte devant le procureur de la République de Cizre en alléguant qu’il avait été attaqué par les gardes de village et blessé à la tête par des coups de crosses le 16 août 1996 dans le village de Yeșilyurt. Par acte d’accusation du 24 septembre 1996, le procureur intenta une action pénale contre les gardes de village et le requérant. Le procureur cita le requérant en tant que «

victime et prévenu

». Par un jugement du 17

mars 1998, le tribunal correctionnel de Cizre, déclara les gardes de village coupables de violences commises en réunion ayant entraîné une incapacité de travail et les condamna à des peines d’amende de 420 000 LT chacun. Le tribunal acquitta le requérant du même chef.

Le 24 septembre 1996, le parquet de Cizre intenta deux nouvelles actions contre le requérant devant le tribunal correctionnel de Cizre

: la première pour détention d’armes non autorisée et la seconde pour avoir, les 12 et 13

août 1996, détérioré le drapeau turc et tenu des propos injurieux contre Atatürk.

Le 12 septembre 1996, des gendarmes effectuèrent une perquisition au domicile du requérant en son absence et s’emparèrent du prix qui lui avait été décerné par l’Association des Droits de l’Homme, pour l’amener chez le garde de village.

Dans sa lettre du 25 novembre 1996 au sous-préfet de Cizre, le requérant déclara que lui et sa famille furent contraints de quitter leur village suite aux pressions qu’ils subissaient. Il se plaignit de ce que les gardes de village encerclèrent sa maison le 23 novembre 1996 et qu’ils tirèrent des coups de feu sur la maison et tout autour de celle-ci. Le requérant demanda l’interruption des pressions exercées, selon lui, en vue de faire émigrer sa famille et d’autres habitants du village.

GRIEFS

Invoquant l’article 3 de la Convention, le requérant se plaint des mauvais traitements systématiques infligés par les agents de l’Etat. A cet égard, il se réfère d’une part aux événements du 16 août 1996 et d’autre part aux événements du 23 novembre 1996 qui ont fait l’objet de sa lettre du 25 novembre 1996 au sous-préfet de Cizre. Il soutient en outre que le comportement des agents de l’Etat à son égard était motivé par son appartenance ethnique kurde. Il invoque l’article 3 de la Convention combiné avec son article 14.

Sous l’angle de l’article 8 de la Convention, le requérant se plaint d’une part du fait que les gendarmes ont perquisitionné son domicile en son absence, d’autre part que son antenne satellite a été démontée par ces derniers (alors que ces antennes sont librement commercialisées), et enfin que des poursuites pénales furent engagées contre lui au motif qu’il regardait chez lui la chaîne télévisée Med-TV.

Invoquant l’article 13 de la Convention, le requérant se plaint que les recours qu’il a formulés devant les instances nationales sont restés inefficaces.

Le requérant allègue que l’exercice efficace de son droit à former une requête individuelle a été entravé par l’Etat contractant, qui lui a infligé des pressions suite à la première requête qu’il avait déposée devant la Commission. A cet égard, il invoque l’article 34

in fine

(ancien article 25) de la Convention.

EN DROIT

L’article 3 de la Convention dispose

:

«

Nul ne peut être soumis à la torture ni à des peines ou traitements inhumains ou dégradants.

»

Le Gouvernement excipe d’emblée du non-épuisement des voies de recours internes. Concernant les événements du 16 août 1996, il fait valoir que la gendarmerie est intervenue aussitôt qu’elle a eu connaissance des faits et que le procureur a intenté une action publique devant le tribunal compétent qui a condamné les gardes de village à des peines d’amendes le 17 mars 1998. Quant aux événements du 23 novembre 1996, le Gouvernement fait observer que le requérant s’est contenté d’adresser une lettre au sous-préfet de Cizre et n’a pas usé des voies de recours internes, notamment judiciaires.

Le requérant réitère ses allégations.

La Cour rappelle que la règle de l’épuisement des voies de recours internes énoncée à l’article

35 § 1 de la Convention impose aux personnes désireuses d’intenter contre l’Etat une action devant un organe judiciaire ou arbitral international l’obligation d’utiliser auparavant les recours qu’offre le système juridique de leur pays. Les Etats n’ont donc pas à répondre de leurs actes devant un organisme international avant d’avoir eu la possibilité de redresser la situation dans leur ordre juridique interne. Pour que l’on puisse considérer qu’il a respecté la règle, un requérant doit se prévaloir des recours normalement disponibles et suffisants pour lui permettre d’obtenir réparation des violations qu’il allègue (arrêt

Aksoy c. Turquie

du 18

décembre 1996,

Recueil

1996-VI, pp.

2275–2276, §§

51–52).

Quant aux événements du 16 août 1996, la Cour constate que, le 17 mars 1998, le tribunal correctionnel de Cizre, suite à une enquête menée par les autorités, déclara les gardes de village coupables en vertu de l’article 456/4 du code pénal et les condamna à des peines d’amende de 420 000 LT. Elle constate par ailleurs que, suite à cette condamnation, le requérant aurait du intenter une action civile pour se permettre d’obtenir la réparation des violations qu’il allègue (voir,

Aytekin c. Turquie,

arrêt du 23 septembre 1998,

Recueil

1998-VII). Concernant les événements du 23 novembre 1996, la Cour observe que la lettre du requérant au sous-préfet n’exprimait pas le désir de faire poursuivre les responsables et que le requérant n’a pas formulé ses allégations d’une manière claire et détaillée. Or, la règle de l’épuisement des voies de recours internes impose l’obligation d’utiliser auparavant les recours qu’offre le système juridique de leurs pays (arrêt

Assenov et autres c. Bulgarie

du 28 octobre 1998,

Recueil

1998-VIII, § 85). De l’avis de la Cour il n’y avait pas dans le cas de l’espèce de circonstances spéciales libérant le requérant de son obligation d’épuiser les voies de recours internes (cf l’arrêt

Aksoy

précité, § 57).

L’exception de non-épuisement des voies de recours internes soulevée par le Gouvernement se révèle donc fondée. Il s’ensuit que cette partie de la requête doit être rejetée en application de l’article 35 § 1 et 4 de la Convention.

:

«1. Toute personne a droit au respect (...) de son domicile (...).

»

Concernant les poursuites pénales engagées contre le requérant au motif qu’il regarderait chez lui la chaîne télévisée Med-TV, la Cour observe d’emblée que l’instruction pénale ouverte par acte d’accusation du 6 mai 1996, a abouti à un non-lieu le 14 novembre 1996 pour défaut de preuve à charge.

Dès lors, la Cour rejette le premier volet du grief sur le terrain de l’article 8 de la Convention pour manque de qualité de victime au sens de l’article 34 de la Convention.

Quant au deuxième volet du grief à propos des perquisitions effectuées par les gendarmes au domicile du requérant en son absence, nonobstant le fait que le requérant n’ait étayé ses allégations par aucun commencement de preuve pouvant corroborer ou confirmer leur bien fondé, la Cour constate que celui-ci n’a déposé aucune plainte auprès du procureur de la République compétent concernant les perquisitions effectuées par les gendarmes.

La Cour rejette cette partie du grief pour non-épuisement des voies de recours internes au sens de l’article 35 § 1 de la Convention.

L’article 13 de la Convention est libellé comme suit

:

«

Toute personne dont les droits et libertés reconnus dans la (...) Convention ont été violés, a droit à l’octroi d’un recours effectif devant une instance nationale, alors même que la violation aurait été commise par des personnes agissant dans l’exercice de leurs fonctions officielles.

»

Le Gouvernement maintient que le requérant a disposé en droit national des voies de recours effectifs et que les instances judiciaires compétentes se sont prononcées sur le fond de ses griefs.

La Cour observe en premier lieu que suite à la requête du requérant dans laquelle il a prétendu que les gardes de villages ont cassé sa pompe à eau potable, le tribunal a rendu un arrêt en constatation du dommage le 14 juin 1996. Par la suite, le requérant a omis de déposer plainte auprès du procureur de la République contre les responsables des faits. La Cour observe en second lieu que suite à la plainte du requérant devant le procureur de la République de Cizre dans laquelle il avait allégué avoir été attaqué et blessé par les gardes de village, le tribunal correctionnel de Cizre a déclaré les gardes de village coupables de violences commises en réunion. Dans chacun des cas, les instances nationales se sont donc prononcées sur le fond de l’affaire qu’elles étaient invitées à examiner.

Il s’ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté au sens de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

in fine

de la Convention, qui dispose

:

«

(...) Les Hautes Parties contractantes s’engagent à n’entraver par aucune mesure l’exercice efficace de ce droit.

»

Le Gouvernement maintient que les faits dénoncés ont été causés par une vendetta existant entre la famille du requérant et la famille du chef de garde du village et que les autorités officielles n’ont exercé aucune pression sur le requérant.

Pour ce qui est des poursuites pénales intentées contre le requérant au motif qu’il regardait chez lui la chaîne télévisée MED-TV, le Gouvernement soutient que cette interdiction résultait des décrets du 5 février 1996 et du 8 février 1996. Ces décrets auraient été pris par le gouverneur de la province de Șırnak conformément à l’article 11, paragraphe F de la loi sur l’Etat d’urgence.

Les poursuites pénales à propos des indemnités obtenues suite au règlement amiable conclu avec le gouvernement turc auraient été fondées sur les dénonciations des 24 habitants du village qui prétendaient que les indemnités auraient été partagées avec le PKK.

Concernant le transfert de la ligne téléphonique, le Gouvernement fait observer qu’après la révocation du requérant de son poste de maire du village, Tahir Madak a été désigné en tant que maire par intérim. Il expose que, selon la législation en vigueur, la seule ligne téléphonique du village doit se trouver chez le maire et que le transfert de la ligne téléphonique a été effectué en vertu de la législation en vigueur. En conséquence, il soutient que ni les poursuites pénales, ni le transfert de la ligne ne peuvent être interprétés comme une pression exercée sur le requérant, mais comme une application des dispositions juridiques internes par les autorités.

Le requérant conteste ces arguments.

La Cour constate d’abord que les faits dénoncés par le requérant relèvent de l’application de la législation en vigueur par les autorités. Elle tient compte en second lieu du fait que l’avocat du requérant a été entendu par le parquet près la cour de sûreté de l’Etat d’Istanbul dans le cadre de l’investigation, qui a abouti à un non-lieu, à propos du prétendu versement des indemnités en question au PKK (comparer avec

Kurt c. Turquie,

arrêt

du 25 mai 1998,

Recueil

1998-III, § 165). Cependant, les circonstances de la présente affaire diffèrent de celles de l’affaire

Kurt

du fait que dans cette dernière affaire, l’avocat du requérant avait été interrogé en raison des allégations qu’il avait présentées dans sa requête à la Commission (

Kurt

c.

Turquie,

arrêt

précité, §164). Dans la présente requête, les policiers reprochaient à l’avocat du requérant d’avoir financièrement contribué à une organisation illégale armée. La Cour estime que cette partie de la requête est manifestement mal fondée au sens de l’article 35 § 3 de la Convention et doit être rejetée conformément à l’article 35 § 4.

L’article 3 de la Convention dispose

:

«

Nul ne peut être soumis à la torture ni à des peines ou traitements inhumains ou dégradants.

»

L’article 14 de la Convention est rédigé en ces termes

:

«

La jouissance des droits et libertés reconnus dans la présente Convention doit être assurée, sans distinction aucune, fondée notamment sur le sexe, la race, la couleur, la langue, la religion, les opinions politiques ou toutes autres opinions, l’origine nationale ou sociale, l’appartenance à une minorité nationale, la fortune, la naissance ou toute autre situation.

»

La Cour relève que le requérant n’a pas suffisamment étayé cette partie du grief et que son examen, tel qu’il a été soulevé, ne permet de déceler aucune apparence de violation de l’article 3 de la Convention combiné avec son article 14.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

Déclare

la requête irrecevable.

S.

Dollé

J.-P. Costa

Greffière

Président