Kaam împotriva Franței

A DOUA DECIZIE PARTIALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 71122/01 prezentate de Joe KAAM împotriva Franței Curtea Europeană a Drepturilor L'pe (secțiunea a doua), care are loc la 2 septembrie 2003 într-o cameră compusă din domnii Loucaide President J.-P. Costa Bîrsan Jungwiert Butkevych mes Thomassen Mularoni, judecători și M. Dolle, graffière de secțiune Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 28 februarie 2001, După ce a deliberat, face următoarea decizie, făcând trimitere la reclamant, dl Joe Kaam, este un resortisant al Camerounei, născut în 1951 și rezident la Niort. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de solicitant, pot fi rezumate după cum urmează.

Printr-o hotărâre a tribunalului corecțional din Niort din 10 ianuarie 1991, confirmată în principal de o hotărâre din 3 octombrie 1991 a instanței judecătorești din Poitiers, reclamantul a fost condamnat pentru abuz de încredere și falsitate și utilizare, pentru că a deturnat, în cursul anului 1989, suma de 562 851,22 franci, în detrimentul societății care îl angaja în calitate de contabil : a fost găsit vinovat de falsificarea a 48 de cecuri, dintre care 11 fuseseră întocmite la ordinul său (pentru o sumă totală de 114 417,04 franci), celelalte 37 fiind întocmite la ordinul a o treime.

Ca urmare a verificării de contabilitate a acestei societăți, administrația fiscală, la 19 martie 1992, notafia reclamantului o redresare de 892 795 francii în temeiul impozitului pe venit pe anul 1989; această sumă corespundea, potrivit acestei administrații, deturnărilor de fonduri comise de recurentul care a fost informat de angajatorul său (inclusiv de cei pentru care fusese condamnat de instanțele de aplicare a legii). Ca răspuns la observațiile scrise ale reclamantului din 24 martie 1992, administrația fiscală, printr-o scrisoare din 31 martie 1992, a declarat menținerea redresării. La sfârșitul controlului efectuat, contribuțiile suplimentare solicitate în temeiul impozitului pe venit și al taxei sociale au fost însoțite de majorări de rea credință de 40% ( 184 818 franci).

La 29 decembrie 1992, reclamantul a prezentat o plângere la adresa administrației fiscale, care a fost respinsă printr-o decizie din 28 aprilie 1993. La 7 iunie 1993, reclamantul sesizează Tribunalul Administrativ din Poitiers cu privire la o cerere de descărcare a suplimentului de impozit pe venit la care fusese supus în anul 1989. În cursul anului 1989, administrația fiscală i-a acordat reclamantului anumite daune. La 27 iunie 1994, directorul serviciilor fiscale a depus o memorare în apărare. Prin hotărârea din 9 octombrie 1997, Tribunalul Administrativ din Poitiers a pronunțat un refuz de a se pronunța în limita dezosării acordate și a respins surplusul concluziilor reclamantului.

Instanța administrativă din Poitiers a reformulat această hotărâre printr-o hotărâre din 19 decembrie 2000 : Comisia a constatat că, pentru a demonstra temeinicia redresării în litigiu, administrația fiscală se limita la a imputa autoritatea de lucru pe care o considera că este vorba despre hotărârile instanțelor de aplicare a legii; sau dacă era vorba de aceste decizii că reclamantul era adecvat 117 417,04 franci, nu rezultă din aceasta că suma de 445 434,18 franci corespunzători cecurilor predate unei terțe terțe părți au fost reținute material de către reclamant sau au obținut un profit personal din acestea; aceasta a stabilit că baza de impozitare a reclamantului pentru anul 1989 trebuia redusă cu 445 434,18 franci și că reclamantul trebuia să fie descărcat din drepturile și penalizările corespunzătoare acestei reduceri.

Invocând art. 6 alineatul (1) din Convenție, reclamantul se plânge că cauza sa nu a fost ascultată într-un termen rezonabil de instanțele administrative. În acest sens, susține că procedura a durat mai mult de nouă ani. Pe baza acestei dispoziții, reclamantul denunță o declarație a administrației fiscale în legătură cu aceasta, pe care l-ar fi, fără nici o dovadă că este un evaziv sau un contribuabil cu rea credință. El consideră că aceaceasta este o încălcare a dreptului său la un proces echitabil. ÎN ÂI Reclamantul se plânge de durata procedurii în fața instanțelor administrative. Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide...

dacă orice acuzație în materie penală îndreptată împotriva ei este justificată. În stadiul actual al dosarului, Curtea nu este în măsură să se pronunțe asupra admisibilității acestui litigiu și consideră necesar să comunice această parte a cererii guvernului pârât pentru observații scrise, în conformitate cu art. 54 alineatul (3) litera (b) din Regulamentul său de procedură. Pe baza aceleiași dispoziții, reclamantul denunță o încălcare a dreptului său la un proces echitabil. Este suficient ca Curtea să constate că reclamantul a avut posibilitatea de a contesta redresarea fiscală pe care a făcut-o în fața instanțelor administrative și că nu susține în niciun fel pe deplin faptul că nu a beneficiat în fața acestora de garanțiile procedurale prevăzute la art. 6 din convenție, pentru a ajunge la concluzia că această parte a cererii nu a fost în mod evident întemeiată și la respingerea acesteia în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din convenție.

Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, amână examinarea ui reclamantului întemeiat pe art. 6 alin. (1) din Convenție și privind durata procedurii în fața instanțelor administrative Declară cererea inadmisibilă pentru surplus. Dolle Loucles green Președinte

DEUXIÈME SECTION

DÉCISION PARTIELLE

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n o 71122/01 présentée par Joe KAAM contre la France La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 2 septembre 2003 en une chambre composée de MM. L. Loucaides , président , J.-P. Costa , C. Bîrsan , K. Jungwiert , V. Butkevych , M mes W. Thomassen , A. Mularoni, juges , et de M me S. Dollé, greffière de section , Vu la requête susmentionnée introduite le 28 février 2001, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT Le requérant, M. Joe Kaam, est un ressortissant camerounais, né en 1951 et résidant à Niort. Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.

Par un jugement du tribunal correctionnel de Niort du 10 janvier 1991, confirmé pour l’essentiel par un arrêt du 3 octobre 1991 de la cour d’appel de Poitiers, le requérant fut condamné pour abus de confiance et faux et usage, pour avoir détourné, au cours de l’année 1989, la somme de 562 851,22 francs au préjudice de la société qui l’employait en qualité de comptable : il fut reconnu coupable d’avoir falsifié quarante-huit chèques, dont onze avaient été établis à son ordre (pour une somme totale de 114 417,04 francs), les trente-sept autres ayant été établis à l’ordre d’un tiers.

A la suite de la vérification de comptabilité de cette société, l’administration fiscale, le 19 mars 1992, notifia au requérant un redressement de 892 795 francs au titre de l’impôt sur le revenu de l’année 1989 ; cette somme correspondait, selon ladite administration, aux détournements de fonds commis par le requérant à l’insu de son employeur (dont ceux pour lesquels il avait été condamné par les juridictions répressives). En réponse aux observations écrites du requérant en date du 24 mars 1992, l’administration fiscale, par un courrier du 31 mars 1992, déclara maintenir le redressement. Au terme du contrôle opéré, les cotisations supplémentaires demandées au titre de l’impôt sur le revenu et du prélèvement social furent assorties de majorations de mauvaise foi de 40 % (soit 184 818 francs).

Le 29 décembre 1992, le requérant saisit l’administration fiscale d’une réclamation, laquelle fut rejetée par une décision du 28 avril 1993. Le 7 juin 1993, le requérant saisit le tribunal administratif de Poitiers d’une demande visant à la décharge du complément d’impôt sur le revenu auquel il avait été assujetti au titre de l’année 1989. En cours d’instance, l’administration fiscale concéda certains dégrèvements au requérant. Le 27 juin 1994, le directeur des services fiscaux déposa un mémoire en défense. Par un jugement du 9 octobre 1997, le tribunal administratif de Poitiers prononça un non-lieu à statuer dans la limite des dégrèvements accordés et rejeta le surplus des conclusions du requérant.

La cour administrative d’appel réforma ce jugement par un arrêt du 19 décembre 2000 : elle constata que, pour apporter la preuve du bien-fondé du redressement litigieux, l’administration fiscale se bornait à invoquer l’autorité de la chose jugée s’attachant aux décisions des juridictions répressives ; or s’il résultait de ces décisions que le requérant s’était approprié 117 417,04 francs, il n’en ressortait pas que la somme de 445 434,18 francs correspondant aux chèques remis à un tiers avait été matériellement appréhendée par le requérant ou qu’il en avait tiré un profit personnel ; elle en déduisit que la base de l’imposition du requérant pour l’année 1989 devait être réduite de 445 434,18 francs et que le requérant devait être déchargé des droits et pénalités correspondant à cette réduction.

GRIEFS 1. Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaint de ce que sa cause ne fut pas entendue dans un délai raisonnable par les juridictions administratives. Il soutient à cet égard que la procédure a duré plus de neuf années. 2. Sur le fondement de cette même disposition, le requérant dénonce un acharnement de l’administration fiscale à son égard, laquelle l’aurait, « sans la moindre preuve » jugé « fraudeur ou contribuable de mauvaise foi ». Il voit là une violation de son droit à un procès équitable. EN DROIT 1. Le requérant se plaint de la durée de la procédure devant les juridictions administratives. Il invoque l’article 6 § 1 de la Convention, aux termes duquel : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle.

» En l’état actuel du dossier, la Cour ne s’estime pas en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ce grief et juge nécessaire de communiquer cette partie de la requête au gouvernement défendeur pour observations écrites, conformément à l’article 54 § 3 b) de son règlement. 2. Sur le fondement de cette même disposition, le requérant dénonce un acharnement de l’administration fiscale à son égard, laquelle, « sans la moindre preuve », l’aurait jugé « fraudeur ou contribuable de mauvaise foi ». Il voit là une violation de son droit à un procès équitable.

Il suffit à la Cour de constater que le requérant a eu la possibilité de contester le redressement fiscal dont il a fait l’objet devant les juridictions administratives et qu’il ne soutient aucunement qu’il n’a pas bénéficié devant elles des garanties procédurales de l’article 6 de la Convention, pour conclure au défaut manifeste de fondement de cette partie de la requête et à son rejet en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Ajourne l’examen du grief du requérant tiré de l’article 6 § 1 de la Convention et relatif à la durée de la procédure devant les juridictions administratives ; Déclare la requête irrecevable pour le surplus. S. Dollé L. Loucaides Greffière Président