Kaam împotriva Franței

SECȚIUNEA A DOUA DECIZIA FINALĂ Cerere nr. 71122/01 prezentată de Joe KAAM împotriva Franței Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 27 ianuarie 2004 într-o cameră compusă din domnii Loucaide președinte J.-P. Costa Bîrsan Jungwiert Butkevych mes Thomassen Mularoni, judecători și M.L.

Erly, grefier adjunct al secțiunii Având în vedere cererea menționată anterior formulată la 28 februarie 2001, având în vedere decizia Curții din 2 septembrie 2003, de a comunica cererea guvernului francez (inclusiv a celui francez) în conformitate cu art. 54 alineatul (3) litera (b) din regulament și de a invoca dispozițiile articolului 29 alineatul (3) din convenție pentru a examina în același timp admisibilitatea și fondul cauzei, Având în vedere declarațiile părților din care reiese că au ajuns la o soluționare pe cale amiabilă a cauzei, După ce a intenționat, face următoarea decizie ÎN FAVOAREA reclamantului, dl Joe Kaam, este un resortisant al Camerounei, născut în 1951 și rezident în Niort.

Faptele cauzei, așa cum au fost prezentate de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. Printr-o hotărâre a tribunalului corecțional din Niort din 10 ianuarie 1991, confirmată printr-o hotărâre din 3 octombrie 1991 a instanței judecătorești judecătorești din Poitiers, devenit definitivă, reclamantul a fost condamnat pentru abuz de încredere și falsitate și utilizare, pentru că a deturnat în cursul anului 1989 o anumită sumă de bani în detrimentul societății care a fost învestită în calitate de contabil. Cu privire la condamnarea sa, reclamantul a fost supus unui proces de recuperare a impozitului asupra veniturilor sale în cursul anului 1989, a cărui bază pentru deturnările care i-au fost imputate; într-adevăr, administrația fiscală a considerat aceste deturnări ca fiind profituri impozabile în categoria profitului necomercial.

Această îmbunătățire a fost efectuată în conformitate cu o procedură contradictorie printr-o notificare de redresare la 19 martie 1992. Ca răspuns la observațiile scrise ale reclamantului din 24 martie 1992, administrația fiscală a confirmat printr-o scrisoare din 31 martie 1992 menținerea redresării. La încheierea controlului efectuat, contribuțiile suplimentare solicitate în temeiul impozitului pe venit și al taxei sociale au fost însoțite de majorări de bună credință de 40%, prevăzute la articolele 1727 și 1729 din Codul general al impozitelor, cu o valoare de 184 818 franci. La 29 decembrie 1993, reclamantul a prezentat o plângere la adresa administrației fiscale, care a fost respinsă printr-o decizie din 28 aprilie 1993. La 7 iunie 1993, reclamantul sesizează Tribunalul Administrativ din Poitiers cu privire la o cerere de descărcare de gestiune a cheltuielilor atribuite.

La 27 iunie 1994, directorul departamentului fiscal a depus o memorare în apărare. Prin hotărârea din 9 octombrie 1997, Tribunalul Administrativ din Poitiers a pronunțat un refuz de a se pronunța în limita dezosării acordate și a respins surplusul concluziilor reclamantului care intenționa să obțină descărcarea totală de gestiune pentru suplimentarea impozitului pe venit solicitat. Prin hotărârea din 19 decembrie 2000, Curtea Administrativă de Apel a reformulat hotărârea pronunțată, prin reducerea bazei de impozitare a impozitului pe venit în anul 1989 și prin ridicarea descărcării de gestiune a drepturilor și a penalităților corespunzătoare acestei reduceri a bazei de impozitare. GRIEF Invocând art. 6 alin. (1) din Convenție, reclamantul se plânge că cauza sa, în fața instanțelor administrative, nu a fost ascultată într-un termen rezonabil.

La 13 octombrie 2003, Curtea a primit următoarea declarație, semnată de reclamant, observ că guvernul francez este dispus să-mi plătească suma de 7 500 de euro în vederea unei soluționări pe cale amiabilă a cauzei având ca origine cererea menționată anterior pendinte în fața Curții Europene a Drepturilor Omului. J Această declarație se înscrie în cadrul regulamentului amiabil la care am ajuns eu și guvernul la 3 decembrie 2003, Curtea a primit de la agentul guvernului următoarea declarație pe care o declar că, în vederea unei soluționări confidențiale a cauzei … 500 de euro în termen de trei luni de la data notificării deciziei Curții pronunțate în conformitate cu art. 39 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Această plată va reprezenta soluționarea definitivă a cauzei. În cazul în care nu se poate soluționa în termenul menționat, Ö Õ s Õ angajat să plătească, de la expirarea acestuia și până la decontarea efectivă a sumei în cauză, o dobândă simplă cu rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene, plus trei puncte procentuale. Această declarație nu se referă la recunoașterea de către guvernul Franței a unei încălcări a Convenției Europene a Drepturilor Omului în speță Curtea constată că părțile au ajuns la un acord cu privire la o soluționare amiabilă a prezentei cauze. În lumina împrejurărilor din speță, Comisia concluzionează că litigiul a fost soluționat în sensul articolului 37 alineatul (1) litera (b) din Convenție.

În plus, aceasta consideră că: Prin urmare, este necesar să se pună capăt aplicării articolului 29 alineatul (3) din Convenție și să se șteargă cererea de rol. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, decide să șteargă cererea de rol. T.L. E arly Loucales grefier adjunct Președinte

DEUXIÈME SECTION

DÉCISION FINALE

Requête n o 71122/01 présentée par Joe KAAM contre la France La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 27 janvier 2004 en une chambre composée de : MM. L. Loucaides , président , J.-P. Costa , C. Bîrsan , K. Jungwiert , V. Butkevych , M mes W. Thomassen , A. Mularoni, juges , et de M T.L.

E arly, greffier adjoint de section , Vu la requête susmentionnée introduite le 28 février 2001, Vu la décision de la Cour du 2 septembre 2003, de communiquer la requête au gouvernement français (« le Gouvernement ») conformément à l’article 54 § 3 b) du règlement, et de se prévaloir des dispositions de l’article 29 § 3 de la Convention afin d’examiner en même temps la recevabilité et le fond de l’affaire, Vu les déclarations des parties dont il ressort qu’elles sont parvenues à un règlement amiable de l’affaire, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT Le requérant, M. Joe Kaam, est un ressortissant camerounais, né en 1951 et résidant à Niort. Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.

Par un jugement du tribunal correctionnel de Niort en date du 10 janvier 1991, confirmé par un arrêt du 3 octobre 1991 de la cour d’appel de Poitiers, devenu définitif, le requérant fut condamné pour abus de confiance et faux et usage, pour avoir détourné au cours de l’année 1989 une certaine somme d’argent au préjudice de la société qui l’employait en qualité de comptable. Consécutivement à sa condamnation, le requérant fit l’objet d’un redressement d’impôt portant sur ses revenus au titre de l’année 1989, dont le fondement résidait dans les détournements qui lui avaient été imputés ; en effet, l’administration fiscale considérait ces détournements comme des profits imposables dans la catégorie des bénéfices non commerciaux.

Ce rehaussement fut opéré suivant une procédure contradictoire par une notification de redressement le 19 mars 1992. En réponse aux observations écrites du requérant en date du 24 mars 1992, l’administration fiscale confirma par un courrier du 31 mars 1992 le maintien du redressement. Au terme du contrôle opéré, les cotisations supplémentaires demandées au titre de l’impôt sur le revenu et du prélèvement social furent assorties de majorations de mauvaise foi de 40%, prévues aux articles 1727 et 1729 du code général des impôts, d’un montant de 184 818 francs. Le 29 décembre 1993, le requérant saisit l’administration fiscale d’une réclamation, laquelle fut rejetée par une décision du 28 avril 1993. Le 7 juin 1993, le requérant saisit le tribunal administratif de Poitiers d’une demande visant à la décharge des impositions assignées.

En cours d’instance, le requérant, qui contestait le montant du rehaussement d’impôt, obtint de l’administration fiscale certains dégrèvements. Le 27 juin 1994, le directeur des services fiscaux déposa un mémoire en défense. Par un jugement du 9 octobre 1997, le tribunal administratif de Poitiers prononça un non-lieu à statuer dans la limite des dégrèvements accordés, et rejeta le surplus des conclusions du requérant tendant à obtenir la décharge totale du complément d’impôt sur le revenu demandé. Par un arrêt du 19 décembre 2000, la cour administrative d’appel réforma le jugement déféré, en réduisant la base d’imposition à l’impôt sur le revenu au titre de l’année 1989, et en prononçant la décharge des droits et pénalités correspondant à cette réduction de la base d’imposition.

GRIEF Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaint de ce que sa cause, devant les juridictions administratives, ne fut pas entendue dans un délai raisonnable. EN DROIT Le 13 octobre 2003, la Cour a reçu la déclaration suivante, signée par le requérant : « Je note que le gouvernement français est prêt à me verser la somme de 7 500 Euros en vue d’un règlement amiable de l’affaire ayant pour origine la requête susmentionnée pendante devant la Cour européenne des Droits de l’Homme. J’accepte cette proposition et renonce par ailleurs à toute autre prétention à l’encontre de la France à propos des faits à l’origine de ladite requête. Je déclare l’affaire définitivement réglée.

La présente déclaration s’inscrit dans le cadre du règlement amiable auquel le Gouvernement et moi-même sommes parvenus ». Le 3 décembre 2003, la Cour a reçu de l’agent du Gouvernement la déclaration suivante : « Je déclare qu’en vue d’un règlement amiable de l’affaire susmentionnée, le gouvernement français offre de verser à M. Joe Kaam la somme de 7 500 Euros dans les trois mois suivants la date de la notification de la décision de la Cour rendue conformément à l’article 39 de la Convention Européenne des Droits de l’Homme. Ce versement vaudra règlement définitif de l’affaire. A défaut de règlement dans ledit délai, le Gouvernement s’engage à verser, à compter de l’expiration de celui-ci et jusqu’au règlement effectif de la somme en question, un intérêt simple à taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque central européenne, augmenté de trois points de pourcentage.

La présente déclaration n’implique de la part du Gouvernement de la France aucune reconnaissance d’une violation de la Convention Européenne des Droits de l’Homme en l’espèce ». La Cour constate que les parties sont parvenues à un accord quant à un règlement amiable de la présente affaire. A la lumière des circonstances de l’espèce, elle conclut que le litige a été résolu au sens de l’article 37 § 1 b) de la Convention. Elle estime par ailleurs qu’aucun motif particulier touchant au respect des droits de l’homme garanti par la Convention et ses Protocoles n’exige la poursuite de l’examen de la requête en vertu de l’article 37 § 1 in fine de la Convention. Partant, il convient de mettre fin à l’application de l’article 29 § 3 de la Convention et de rayer la requête du rôle.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Décide de rayer la requête du rôle. T.L. E arly L. Loucaides Greffier adjoint Président