DOUAY contre la FRANCE

SECȚIUNEA A DOUA DECIZIA PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 54395/00 de către Yves DOUAY împotriva Franței Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 9 septembrie 2003 într-o cameră compusă din domnii A.B. Baka președinte J.-P. Costa Gaukur Jörundsson Loucaide Bîrsan Ugrekhelidze Mularoni judecători și T.L. Early, grefier adjunct al secțiunii Având în vedere cererea sus-menționată depusă la 2 octombrie 1999, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a deliberat, face următoarea decizie DE FAPT Reclamantul, domnul Yves Douay, este un resortisant francez, născut în 1953 și deținut în prezent în închisoarea Laon. Este reprezentat în fața Curții de către Maestrul Meyer, avocat în baroul Strasbourg. Guvernul pârât este reprezentat de agentul său, domnul R. Abraham, director al afacerilor juridice la Ministerul Afacerilor Externe. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. Ca urmare a declarațiilor unui copil de nouă ani, G., fiica damilor reclamantului, referitoare la fapte cu caracter sexual, procurorul Republicii Laon: deschiderea unei anchete la 28 ianuarie 1997. Tânăra, auzită de investigatori, se referea la declarațiile ei, dar doi dintre frații ei, C. și R., în vârstă de 10 și respectiv 7 ani, confirmau că reclamantul se despărțea de ei în acte nesăbuite, iar părinții lor, interogați, au declarat că nu știa nimic, iar ceilalți copii ai cuplului au refuzat să fie auziți. Deținut în cadrul unui alt caz referitor la fapte similare, reclamantul a fost interogat de către jandarmi și a negat faptele. La 6 mai 1997, procurorul a ordonat o expertiză psihiatrică a reclamantului și o examinare psihologică a ambilor copii. După primirea acestor expertize, procurorul cita, la 26 iunie 1997, reclamantul a prezentat în fața tribunalului corecțional din Laon la 25 septembrie 1997 pentru agresiune sexuală asupra a doi copii. Printr-o scrisoare trimisă prin fax președintelui tribunalului corecțional și procurorului republicii la 24 septembrie 1997, avocatul reclamantului a solicitat o trimitere la o audiere ulterioară din cauza faptului că nu și-ar putea apăra clientul la 25 septembrie 1997. După încheierea anchetei jandarmeriei, au fost dezvăluite fapte de indecență asupra dlui, un frate tânăr al celorlalte două victime, care a fost ascultat de investigatori la 22 octombrie 1997, reclamantul a negat faptele referitoare la dl., dar a recunoscut că a comis atingeri asupra lui C. și l-a dezbracat pe R. O examinare medico-psihologică a reclamantului a fost comandată de procuror la 27 octombrie 1997. În urma deciziei procurorului districtual, ancheta a fost tratată în conformitate cu normele convocării prin proces-verbal, prevăzută la art. 394 primul paragraf din Codul de procedură penală. aprilie 1998 în fața tribunalului corecțional din Laon pentru a fi judecat fără instrucțiuni prealabile de către conducătorii sexuali ai ascendentului sau de către o persoană cu autoritate și recidivă de agresiune sexuală impusă unui minor de 15 ani. La tribunalul din 2 aprilie 1998, Tribunalul a decis că cele două proceduri sunt legate. Reclamantul a fost condamnat la o pedeapsă de 12 ani de închisoare cu o perioadă de securitate de 2/3 din pedeapsă, precum și la o privare de toate drepturile civile, civile sau de familie timp de cinci ani. Curtea de apel a confirmat, într-o hotărâre pronunțată la 23 septembrie 1998, Tribunalul din Laon, care nu a făcut referire la dorința sa de a auzi martori. În sprijinul recursului său în cassație, reclamantul a ridicat un singur motiv întemeiat pe faptul că instanța de recurs era compusă în mod diferit în timpul deliberărilor și la pronunțarea hotărârii. Recursul în casare formulat de reclamant a fost respins la 23 iunie 1999, Curtea de Casație menționând în special că, în timpul dezbaterilor și al deliberărilor, instanța de apel era compusă din aceiași magistrați. Dreptul intern relevant Dispozițiile relevante din Codul de procedură penală, din Legea nr. 93-2 din 4 ianuarie 1993 modificată, se citesc după cum urmează: În materie corecțională, după ce a constatat identitatea persoanei care i-a fost deferită, i-a făcut cunoscute faptele care i-au fost reproșate și-a colectat declarațiile la cererea sa, procurorul Republicii poate, dacă consideră că nu este necesar, să procedeze așa cum se prevede la articolele 394-396. (...) art. 394 Procurorul Republicii poate invita persoana sesizată să se prezinte în fața instanței într-un termen care nu poate fi mai mic de 10 zile, cu excepția cazului în care se renunță în mod expres la dreptul aplicabil în prezența avocatului său sau mai mare de două luni. Această notificare, menționată în procesul-verbal al cărui exemplar este prezentat imediat inculpatului, este o citație către nimeni. (...) art. 395 În cazul în care pedeapsa maximă prevăzută de lege este de cel puțin doi ani, fără a depăși șapte ani, procurorul Republicii, atunci când acesta constată că acuzațiile aduse sunt suficiente și că cauza este în stare de a fi judecată, poate, dacă este cazul, să considere că elementele din speță sunt supuse unei citații imediate, să-l aducă imediat pe inculpat în fața instanței. Acuzatul este reținut până la audierea sa care trebuie să aibă loc în aceeași zi; el este condus sub escortă în fața instanței. art. 396 În cazul prevăzut la articolul precedent, în cazul în care reuniunea Tribunalului este imposibilă în aceeași zi și în cazul în care elementele din speță par să îi impună o măsură de detenție provizorie, procurorul Republicii poate trimite pârâtul în fața președintelui Tribunalului sau a judecătorului delegat de acesta, hotărând în camera Consiliului cu adresa unui grefier. Președintele Tribunalului sau judecătorul, după colectarea declarațiilor inculpatului, avocatul său fiind informat și după ce a solicitat efectuarea, dacă este cazul, a verificărilor prevăzute la al șaselea paragraf din art. 41, se pronunță asupra rechizițiilor procuraturii publice în scopul deținerii provizorii, după ce a primit eventualele observații ale inculpatului sau ale avocatului său; ...În cazul în care președintele Tribunalului sau judecătorul consideră că detenția provizorie nu este necesară, procurorul public procedează așa cum se spune la art. 394. Alte dispoziții ale Codului de procedură penală art. 435 Martorii sunt menționați așa cum se menționează la art. 550 și următoarele. art. 444 Martorii depun apoi separat, fie asupra faptelor reprobabile acuzatului, fie asupra personalității sale și asupra moralității sale. Printre martorii menționați, cei care sunt prezentați de părțile urmărite sunt auziți primii, cu excepția președintelui care trebuie să rezolve el însuși în mod suveran ordinea de audiție a martorilor. De asemenea, cu permisiunea instanței, pot fi admise să depună mărturie, persoanele, propuse de părți, care sunt prezente la data de deschidere a dezbaterilor, fără a fi menționate în mod regulat. art. 550 Citatele și semnificațiile, cu excepția cazului în care există dispoziții contrare ale legilor și regulamentelor, se fac prin mijloace administrative. Laurier nu poate instrumenta pentru el însuși, pentru soțul său, pentru părinții și aliații săi și pentru soțul său, în linie directă la infinit, nici pentru părinții și aliații săi colaterali, până la gradul de văr al unui german incluziv. În cazul în care persoana este o persoană juridică, denumirea și sediul acesteia, persoana care primește o copie a documentului de lucru semnează în original; în cazul în care persoana respectivă nu dorește sau nu poate semna, se face o mențiune în acest sens. art. 551 Citatul se eliberează la cererea procurorului public, a părții civile și a oricărei administrații care este autorizată în mod legal în acest sens. Aceasta indică instanța sesizată, locul, ora și data landului, și precizează calitatea de inculpat, de responsabil civil sau de martor al persoanei menționate. Dacă este eliberată la cererea părții civile, menționează numele, prenumele, ocupația și domiciliul real sau ales al acesteia. În plus, citatul dat unui martor trebuie să menționeze că necompararea, refuzul de a depune mărturie și falsa mărturie sunt pedepsite de lege. Reclamantul se plânge că dispozițiile articolelor 393-396 din Codul de procedură penală, care prevăd posibilitatea ca procurorul Republicii să sesizeze în mod direct instanța corecțională fără o instrucțiune prealabilă, sunt incompatibile cu dispozițiile articolului 6 alineatul (3) litera (d) din convenție care garantează dreptul la un proces echitabil. De asemenea, s-a plâns că nu ar fi putut face martori și că nu ar fi putut contesta expertiza. În plus, martorii care nu au depus jurământ în fața Curții nu au putut fi acuzați pentru mărturie mincinoasă. (1) Reclamantul se plânge că nu a beneficiat de un proces echitabil și că nu a putut fi interogat de martori sau că a solicitat contracompetențe. Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată în mod echitabil (...) de către o instanță independentă și imparțială (...) care va decide, (...) fie că este justificată orice acuzație în materie penală îndreptată împotriva ei. (...) Orice acuzat are dreptul în special la (...) interogarea sau interogarea martorilor acuzați și obținerea convorbirii și interogării martorilor cu descărcare de gestiune în aceleași condiții ca și martorii acuzați; (...) Guvernul ridică mai întâi o excepție din neobosirea căilor de atac interne. Acesta precizează că normele prevăzute la articolele 435 și 444 din Codul de procedură penală în materie de înfățișare a martorilor în fața instanței de corecție s.c. se aplică în general, inclusiv în cazul unui citație directă. Prin urmare, reclamantul, care știa din 26 iunie 1997 și 6 februarie 1998 că trebuia să se prezinte în fața instanței, care a fost, în plus, asistat de un avocat care a solicitat trimiterea cauzei, a dispus de un termen suficient pentru a pregăti apărarea sa și pentru a face să fie citat orice martor la alegerea sa. Cu toate acestea, potrivit guvernului, reclamantul nu a prezentat dovada faptului că a făcut într-adevăr un demers pentru a-și face martorii audiați de tribunalul corecțional. În plus, acesta nu a solicitat informații suplimentare în cazul în care ar fi considerat procedura de investigare incompletă. Guvernul, care produce notițe în fața tribunalului corecțional, menționează încă faptul că nu este menționată nici o cerere de audiere a martorilor. De asemenea, guvernul subliniază că nu se menționează nici un incident referitor la neaudiția martorilor de către instanță. În cele din urmă, guvernul constată că reclamantul a invocat pe deplin, în recursul în casare, încălcarea, de către instanțele din fond, a dreptului său de a face martori. În observațiile sale, reclamantul nu se pronunță asupra acestui aspect. Curtea a amintit în hotărârea sa Carcot c. Franța din 19 martie 1991 (seria A n 200, p. 18, § 34) că, în cazul în care anteriorul articol 26 (art. 35 alineatul (1) din prezentul articol) trebuie să se aplice "cu o anumită flexibilitate și fără formalism excesiv," acesta nu se limitează la a solicita sesizarea instanțelor naționale competente și exercitarea unei căi de atac destinate să combată o hotărâre deja pronunțată. De asemenea, acesta impune, în principiu, să se ridice în fața acestor instanțe, cel puțin în esență și în formele și termenele prevăzute de dreptul intern, obiecțiile pe care le propunem ulterior la Strasbourg. În plus, solicită utilizarea mijloacelor de procedură pentru a preveni o încălcare a Convenției (a se vedea Hotărârea Barberà, Messegué și Jabardo c. Spania din 6 decembrie 1988, seria A n 146, pp. 28-29,§ 58-59. Or, în la . la fel ca domnul Cardot, în primă instanță, reclamantul nu și-a exprimat dorința de a vedea instanța corecțională audia martori sau de a dispune o contra-competență. El nu a depus nici o cerere în acest scop în fața instanței de apel. Niciun motiv special care l-ar fi putut scuti de la a provoca sau a solicita astfel de audieri nu reiese din dosar. În cele din urmă, recursul în casarea reclamantului se referea numai la compunerea instanței judecătorești la pronunțarea hotărârii sale. Prin urmare, reclamantul nu a sesizat nici instanța supremă a instanței sale întemeiate pe absența unui proces echitabil și a audierii martorilor sau a absenței unei contracompetențe. Pe scurt, reclamantul nu a acordat instanțelor franceze posibilitatea ca art. 35 alin. (1) să aibă ca scop, în principiu, ca statele contractante să evite sau să corecteze presupusele încălcări ale acestora. Prin urmare, nu a epuizat căile de atac interne cu privire la acest aspect. Această parte a cererii trebuie, în consecință, respinsă în aplicarea art. 35 § 1 și 4 din Convenție. (2) Reclamantul declară, de asemenea, o încălcare a art. 13 din Convenție, prin: ................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................... Curtea amintește că dreptul recunoscut prin art. 13 din convenție nu poate fi exercitat decât pentru o cauză care poate fi apărată (a se vedea în special nr. 10427/83, punctul 12.05.1986, D.R. 47, p. 85 și Laidin c. Franța (dec.), nr. 43191/98, 24 august 1999). De altfel, Curtea a remarcat că reclamantul avea la dispoziție căi de atac pe care nu le-a utilizat în interesul său. Prin urmare, această parte a cererii trebuie să fie respinsă în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. T.L. Early A.B. B aka Președinte adjunct

DEUXIÈME SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n

o

54395/00

par Yves DOUAY

contre la France

La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 9 septembre 2003 en une chambre composée de

:

MM.

A.B.

Baka

,,

président

J.-P.

Costa

,

Gaukur

Jörundsson

,

L.

Loucaides

,

C.

Bîrsan

,

M.

Ugrekhelidze

,

M

me

A.

Mularoni

,

juges

,

et de

M.

T.L. E

arly,

greffier adjoint de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite le 2 octobre 1999,

Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

Le requérant, M. Yves Douay, est un ressortissant français, né en 1953 et actuellement détenu à la prison de Laon. Il est représenté devant la Cour par Maître M. Meyer, avocat au barreau de Strasbourg. Le gouvernement défendeur est représenté par son agent, M. R. Abraham, Directeur des affaires juridiques au ministère des Affaires étrangères.

A.

Les circonstances de l’espèce

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.

Suite aux déclarations d’une enfant de neuf ans, G., fille d’amis du requérant, concernant des faits à caractère sexuel, le procureur de la République de Laon ordonna l’ouverture d’une enquête le 28 janvier 1997.

La jeune fille, entendue par les enquêteurs, revenait sur ses déclarations mais deux de ses frères, C. et R., âgés respectivement de 10 et sept ans, confirmaient que le requérant se livrait sur eux à des actes impudiques. Leurs parents, interrogés, déclarèrent tout ignorer. Les autres enfants du couple refusèrent d’être entendus.

Détenu dans le cadre d’une autre affaire portant sur des faits similaires, le requérant fut interrogé par les gendarmes et nia les faits.

Le 6 mai 1997, le procureur ordonna une expertise psychiatrique du requérant et un examen psychologique des deux enfants.

Après réception de ces expertises, le procureur cita, le 26 juin 1997, le requérant à comparaître devant le tribunal correctionnel de Laon le 25 septembre 1997 pour des agressions sexuelles commises sur deux enfants.

Par un courrier envoyé en télécopie au président du tribunal correctionnel et au procureur de la République le 24 septembre 1997, l’avocat du requérant sollicita un renvoi de l’affaire à une audience ultérieure du fait qu’il ne pourrait défendre son client le 25 septembre 1997.

L’affaire fut renvoyée au 4 décembre 1997 puis au 2 avril 1998.

Postérieurement à la clôture de l’enquête de la gendarmerie, des faits d’attentat à la pudeur sur M., un jeune frère des deux autres victimes, furent révélés.

Entendu par les enquêteurs le 22 octobre 1997, le requérant nia les faits concernant M., mais reconnut avoir commis des attouchements sur C. et avoir déshabillé R.

Un examen médico-psychologique du requérant fut ordonné par le procureur le 27 octobre 1997.

Sur décision du procureur de la République, l’enquête fut traitée selon les règles de la convocation par procès-verbal, prévue à l’article 394, premier alinéa, du code de procédure pénale. Par mandement de citation du procureur en date du 6 février 1998, le requérant fut convoqué pour le 2

avril 1998 devant le tribunal correctionnel de Laon pour être jugé sans instruction préalable des chefs d’agression sexuelle imposée par ascendant ou personne ayant autorité et de récidive d’agressions sexuelles imposées à un mineur de 15 ans.

A l’audience du 2 avril 1998, le tribunal décida la jonction des deux procédures. Le requérant fut condamné à une peine de 12 ans d’emprisonnement assortie d’une période de sûreté des 2/3 de la peine ainsi qu’à une privation de tous les droits civils, civiques ou de famille pendant cinq ans. La cour d’appel confirma, dans un arrêt rendu le 23

septembre

1998, le jugement du tribunal de Laon, le requérant n’ayant pas fait référence à son désir de voir entendre des témoins.

A l’appui de son pourvoi en cassation, le requérant souleva un unique moyen tiré de ce que la cour d’appel était différemment composée lors du délibéré et lors du prononcé de l’arrêt. Le pourvoi en cassation formé par le requérant fut rejeté le 23 juin 1999, la Cour de cassation relevant notamment que lors des débats et du délibéré, la cour d’appel était composée des mêmes magistrats.

B.

Le droit interne pertinent

Les

dispositions pertinentes du code de procédure pénale

, issues de la loi n

o

93-2 du 4 janvier 1993 modifiée, se lisent comme suit :

Article 393

«

En matière correctionnelle, après avoir constaté l’identité de la personne qui lui est déférée, lui avoir fait connaître les faits qui lui sont reprochés et avoir recueilli ses déclarations si elle en fait la demande, le procureur de la République peut, s’il estime qu’une information n’est pas nécessaire, procéder comme il est dit aux articles 394 à 396.

(...)

»

Article 394

«

Le procureur de la République peut inviter la personne déférée à comparaître devant le tribunal dans un délai qui ne peut être inférieur à dix jours, sauf renonciation expresse de l’intéressé en présence de son avocat, ni supérieure à deux mois. Il lui notifie les faits retenus à son encontre ainsi que le lieu, la date et l’heure de l’audience. Cette notification, mentionnée au procès-verbal dont copie est remise sur-le-champ au prévenu, vaut citation à personne.

(...)

»

Article 395

«

Si le maximum de l’emprisonnement prévu par la loi est au moins égal à deux ans sans excéder sept ans, le procureur de la République, lorsqu’il lui apparaît que les charges réunies sont suffisantes et que l’affaire est en état d’être jugée, peut, s’il estime que les éléments de l’espèce justifient une comparution immédiate, traduire le prévenu sur-le-champ devant le tribunal.(...)

Le prévenu est retenu jusqu’à sa comparution qui doit avoir lieu le jour même; il est conduit sous escorte devant le tribunal.

»

Article 396

«

Dans le cas prévu par l’article précédent, si la réunion du tribunal est impossible le jour même et si les éléments de l’espèce lui paraissent exiger une mesure de détention provisoire, le procureur de la République peut traduire le prévenu devant le président du tribunal ou le juge délégué par lui, statuant en chambre du conseil avec l’assistance d’un greffier.

Le président du tribunal ou le juge, après avoir recueilli les déclarations du prévenu, son avocat ayant été avisé, et après avoir fait procéder, s’il y a lieu, aux vérifications prévues par le sixième alinéa de l’article 41, statue sur les réquisitions du ministère public aux fins de détention provisoire, après avoir recueilli les observations éventuelles du prévenu ou de son avocat; l’ordonnance rendue n’est pas susceptible d’appel.

(...)

Si le président du tribunal ou le juge estime que la détention provisoire n’est pas nécessaire, le ministère public procède comme il est dit à l’article 394.

»

Autres dispositions du code de procédure pénale

Article 435

«

Les témoins sont cités ainsi qu’il est dit aux articles 550 et suivants .

»

Article 444

«

Les témoins déposent ensuite séparément, soit sur les faits reprochés au prévenu, soit sur sa personnalité et sur sa moralité.

Parmi les témoins cités, ceux qui sont produits par les parties poursuivantes sont entendus les premiers, sauf pour le président à régler lui-même souverainement l’ordre d’audition des témoins.

Peuvent également, avec l’autorisation du tribunal, être admises à témoigner, les personnes, proposées par les parties, qui sont présentes à l’ouverture des débats sans avoir été régulièrement citées.

»

Article 550

«

Les citations et significations, sauf disposition contraire des lois et règlements, sont faites par exploit d’huissier de justice .

Les notifications sont faites par voie administrative.

L’huissier ne peut instrumenter pour lui-même, pour son conjoint, pour ses parents et alliés et ceux de son conjoint, en ligne directe à l’infini, ni pour ses parents et alliés collatéraux, jusqu’au degré de cousin issu de germain inclusivement.

L’exploit de citation ou de signification contient la désignation du requérant, la date, les nom, prénoms et adresse de l’huissier, ainsi que les nom, prénoms et adresse du destinataire ou, si le destinataire est une personne morale, sa dénomination et son siège.

La personne qui reçoit copie de l’exploit signe l’original

; si elle ne veut ou ne peut signer, mention en est faite par l’huissier.

»

Article 551

«

La citation est délivrée à la requête du ministère public, de la partie civile, et de toute administration qui y est légalement habilitée. L’huissier doit déférer sans délai à leur réquisition .

La citation énonce le fait poursuivi et vise le texte de la loi qui le réprime .

Elle indique le tribunal saisi, le lieu, l’heure et la date de l’audience, et précise la qualité de prévenu, de civilement responsable, ou de témoin de la personne citée.

Si elle est délivrée à la requête de la partie civile, elle mentionne les nom, prénoms, profession et domicile réel ou élu de celle-ci.

La citation délivrée à un témoin doit en outre mentionner que la non-comparution, le refus de témoigner et le faux témoignage sont punis par la loi.

»

GRIEFS

1.

Le requérant se plaint de ce que les dispositions des articles 393 à 396 du code de procédure pénale, qui prévoient la possibilité pour le procureur de la République de saisir directement le tribunal correctionnel sans instruction préalable, sont incompatibles avec les dispositions de l’article 6 § 3 d) de la Convention qui garantit le droit à un procès équitable. Il se plaint également de ne pas avoir pu faire entendre de témoins et de ne pas avoir pu contester les expertises.

2.

Le requérant allègue également une violation de l’article 13 de la Convention, en estimant qu’il n’a eu à sa disposition aucun moyen de poursuivre le procureur de la République pour sa décision de ne pas requérir d’instruction. En outre, les témoins n’ayant pas prêté serment devant la Cour, ils ne pouvaient être poursuivis pour faux témoignage.

EN DROIT

:

«

1.

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement, (...), par un tribunal indépendant et impartial, (...) qui décidera, (...), soit du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle.

(...)

3.

Tout accusé a droit notamment à

:

(...)

d)

interroger ou faire interroger les témoins à charge et obtenir la convocation et l’interrogation des témoins à décharge dans les mêmes conditions que les témoins à charge

; (...)

»

Le Gouvernement soulève tout d’abord une exception tirée du non épuisement des voies de recours internes.

Il expose que les règles fixées par les articles 435 et 444 du code de procédure pénale en matière de comparution de témoins devant le tribunal correctionnel s’appliquent de manière générale, y compris dans le cas d’une citation directe.

Dès lors, le requérant, qui savait depuis les 26 juin 1997 et 6 février 1998 qu’il devait comparaître devant le tribunal, qui était de surcroît assisté par un avocat qui a demandé le renvoi de l’affaire, a disposé d’un délai tout à fait suffisant pour préparer sa défense et faire citer tout témoin de son choix.

Or, selon le Gouvernement, le requérant ne rapporte pas la preuve d’avoir réellement effectué une démarche en vue de faire entendre ses témoins par le tribunal correctionnel. En outre, il n’a pas demandé un supplément d’information dans le cas où il aurait considéré la procédure d’enquête incomplète.

Le Gouvernement, qui produit les notes d’audience devant le tribunal correctionnel, fait encore observer qu’il n’y est pas fait mention d’une demande d’audition de témoins.

De même, le Gouvernement souligne que l’arrêt de la cour d’appel d’Amiens ne fait aucune mention d’un incident relatif à la non audition de témoins par le tribunal.

Enfin, le Gouvernement fait observer que le requérant n’a nullement soulevé, dans son pourvoi en cassation, la violation, par les juridictions du fond, de son droit à faire entendre des témoins.

Dans ses observations, le requérant ne se prononce pas sur ce point.

La Cour a rappelé dans son arrêt

Cardot c. France

du 19 mars 1991 (série A n

o

200, p. 18, § 34) que si l’ancien article 26 (article 35 § 1 actuel) doit s’appliquer "avec une certaine souplesse et sans formalisme excessif", il ne se borne pas pour autant à exiger la saisine des juridictions nationales compétentes et l’exercice de recours destinés à combattre une décision déjà rendue. Il oblige aussi, en principe, à soulever devant ces mêmes juridictions, au moins en substance et dans les formes et délais prescrits par le droit interne, les griefs que l’on entend formuler par la suite à Strasbourg. Il commande en outre l’emploi des moyens de procédure propres à empêcher une violation de la Convention ( voir arrêt

Barberà, Messegué et Jabardo

c. Espagne

du 6 décembre 1988, série A n

o

146, pp. 28-29,§§ 58-59).

Or, à l’instar de M. Cardot, en première instance, le requérant n’a pas manifesté la volonté de voir le tribunal correctionnel entendre des témoins ou ordonner une contre-expertise. Il n’a pas non plus déposé de requête à cette fin devant la cour d’appel.

Aucune raison particulière qui ait pu le dispenser de provoquer ou solliciter pareilles auditions ne ressort du dossier.

Enfin, le pourvoi en cassation du requérant portait uniquement sur la composition de la cour d’appel lors du prononcé de son arrêt. Le requérant n’a donc pas non plus saisi la juridiction suprême de son grief tiré de l’absence de procès équitable et d’audition de témoins ou d’absence de contre-expertise.

En résumé, le requérant n’a pas donné aux juridictions françaises l’occasion que l’article 35 § 1 a pour finalité de ménager en principe aux Etats contractants: éviter ou redresser les violations alléguées contre eux. Il n’a donc pas épuisé les voies de recours internes quant à ce grief.

Cette partie de la requête doit en conséquence être rejetée en application de l’article 35

§§ 1 et 4 de la Convention.

La Cour rappelle que le droit reconnu par l’article 13 de la Convention ne peut être exercé que pour un grief défendable (voir notamment n

o

10427/83, déc. 12.05.1986, D.R. 47, p. 85 et

Laidin c. France

(déc.), n

o

43191/98, 24 août 1999). Elle note par ailleurs qu’elle vient de constater que le requérant avait à sa disposition des voies de recours qu’il n’a pas utilisées au mieux de ses intérêts.

Cette partie de la requête doit en conséquence être rejetée en application de l’article 35

§§ 3 et 4 de la Convention.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

Déclare

la requête irrecevable.

T.L.

Early

A.B. B

aka

Greffier adjoint

Président