STORCK contre la FRANCE

STORCK contre la FRANCE (CtEDO, 2003)

A DOUA DECIZIE PARTIALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 73804/01 prezentate de Jean René STORCK împotriva Franței Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 9 septembrie 2003 într-o cameră compusă din domnii A.B. Baka președintele J.-P. Costa Gaukur Jörundsson Jungwiert Butkevych Thomassen Ugrekhelidze, judecători și T.L. Early, grefier adjunct de secțiune Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 22 mai 2001, După ce a deliberat, face următoarea decizie ÎN FAVOAREA reclamantului, dl Jean René Storck, administrator al unei societăți, este un resortisant francez [Note1] , născut în 1949 și rezident în Mandelieu. Circumstanțele din speță Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de solicitant, pot fi rezumate după cum urmează. 1. În cadrul unui control asupra documentelor, în ciuda a două somații din 10 februarie și 8 august 1989, reclamantul nu și-a justificat salariile încasate în 1986 și 1987 și a fost pusă în aplicare o procedură de impozitare din oficiu. La 8 noiembrie 1989, i s-a transmis o notificare de redresare. Reclamantul nu a recurs la această decizie. În același timp, la 16 februarie 1989, s-a adresat reclamantului un aviz de verificare privind examinarea contradictorie a situației sale fiscale personale, care nu a furnizat justificarea veniturilor sale din anii 1986 și 1987 la timp, iar procedura de impozitare din oficiu a fost pusă în aplicare. Această procedură a fost închisă prin trimiterea de notificări de redresare la 4 decembrie 1989 și 8 februarie 1990 în temeiul anilor 1986 și, respectiv, 1987. În cele din urmă, la 25 septembrie 1989, reclamantul a fost informat cu privire la punerea în aplicare a unei proceduri de verificare a conturilor privind profiturile necomerciale și TVA în anii 1986 și 1987. La 29 septembrie 1989 a fost convocat un prim interviu, iar la 23 noiembrie 1989 i s-a transmis o notificare de rejudecare. Ca urmare a acestor ultime două proceduri, la 31 octombrie 1990 au fost adresate reclamantului două avize de impunere și un aviz de recuperare privind impozitul pe venit și TVA în anii 1986 și 1987. La 11 ianuarie 1991, reclamantul a depus o plângere la administrația fiscală, care a luat două decizii de respingere la 5 februarie 1991. La 29 martie 1991, reclamantul sesizează Tribunalul Administrativ din Nisa, solicitând descărcarea de gestiune a tuturor rechemărilor puse în sarcina sa în urma acestor proceduri. La 31 mai 1991, reclamantului i s-a adresat un nou aviz de impunere privind penalizările aplicate rechemării impozitului pe venit pentru anul 1987. Reclamantul a prezentat o plângere la administrația fiscală la 26 august 1991. La 17 februarie 1992, reclamantului i s-a acordat o reducere, pentru corectarea procedurii de motivare a penalităților pronunțate în procedura privind impozitul pe venit în anii 1986 și 1987, o nouă recuperare urmând să aibă loc ulterior. Într-adevăr, la 23 martie 1992, administrația fiscală a precizat, în motivația și rata lor definitivă, penalitățile aplicate de verificator și l-a supus pe solicitant unor penalități cu rea credință în proporție de 50% veniturile colectate în 1986 și penalitatea de impozitare din oficiu la rata de 80 % a fost aplicată veniturilor încasate în 1987. Aceste penalități au fost recuperate la 31 octombrie 1992. Prin decizia din 18 mai 1993, administrația fiscală a respins o nouă plângere a reclamantului. La 25 iunie 1993, reclamantul sesizează Tribunalul Administrativ din Nisa cu privire la o cerere de descărcare de gestiune a acestor penalități. Posterier la sesizarea instanței, administrația fiscală pronunțând reducerea parțială a sancțiunilor în temeiul anului 1986, puse în recuperare la 31 octombrie 1992. O audiere publică a avut loc la 21 decembrie 1995. Prin această hotărâre, notificată la 23 februarie 1996, Tribunalul Administrativ de la Nisa s-a alăturat cauzei și l-a decăzut pe reclamant. La 19 și 26 aprilie 1996, reclamantul a făcut apel, printre altele, la apelul de a nu fi fost reținut în instanță la 21 decembrie 1995 și de a nu fi avut cunoștință de judecată că, în momentul reluării, de către administrația fiscală, a recuperării. Curtea administrativă din Paris a fost sesizată. Printr-o ordonanță din 14 mai 1996, președintele acestei instanțe a transmis dosarul cauzei Consiliului de Stat, care l-a transmis Tribunalului Administrativ din Lyon printr-o ordonanță din 3 iulie 1996. Reclamantul a depus o memorie suplimentară la 28 iulie 1997. Prin ordonanța din 29 august 1997, dosarul a fost transmis instanței administrative din Marsilia. August 1997, administrația fiscală a depus un memoriu în apărare. Reclamantul a replicat la 19 septembrie 1997 și 26 aprilie 1999. O audiere publică a avut loc la 3 mai 1999. Prin hotărârea din 17 mai 1999, notificată la 2 iunie 1999, instanța administrativă din Marsilia a respins cererile reclamantului. La 30 iulie 1999, reclamantul s-a ocupat de casarea în fața Consiliului de Stat. El a depus o memoriul amplificativ la 29 noiembrie 1999. Prin Hotărârea din 10 noiembrie 2000, notificată la 27 noiembrie 2000, Consiliul de Stat a declarat recursul neacceptat. 2. procedura penală La 18 septembrie 1992, reclamantul a fost acuzat penal pentru scăderea voluntară a plății și a impozitului pe profit. La 17 noiembrie 1992, a fost citat în fața tribunalului corecțional din Grasse. Acesta și-a recunoscut incompetența teritorială printr-o hotărâre din 2 noiembrie 1993, confirmată printr-o hotărâre din 30 martie 1995 a Curții de apel din Aix în Provence. În consecință, administrația fiscală a introdus o acțiune penală în fața tribunalului corecțional din Paris. O hotărâre implicită, pronunțată la 7 februarie 1996, l-a condamnat pe reclamant la 18 luni de închisoare. La 5 martie 1996, un mandat de arestare a fost emis împotriva reclamantului. La 10 iulie 1996, reclamantul a fost arestat și dus la casa din rest a lui Grasse de unde a fost transferat la închisoarea de sănătate din Paris. Aflând despre existența sentinței din 7 februarie 1996 cu această ocazie, reclamantul a opus acest lucru. La 18 iulie 1996, instanța corecțională a recunoscut că arestarea reclamantului nu era întemeiată, adresa sa fiind cunoscută de serviciile fiscale. Prin hotărârea din 27 septembrie 1996, tribunalul corecțional din Paris l-a condamnat pe reclamant la 18 luni de închisoare cu suspendare. Prin hotărârea din 26 iunie 1997, tribunalul din Paris l-a condamnat pe reclamant la 18 luni de închisoare, din care 12 luni cu suspendare. Prin hotărârea din 19 mai 1999, Curtea de Casație a respins recursul reclamantului. Invocând art. 6 alin. (1) din Convenție, reclamantul se plânge cu privire la 1. la mai mult decât procedura care se desfășoară în fața instanțelor penale 2. , considerând că procedura fiscală a fost încheiată printr-o primă notificare de redresare din 8 noiembrie 1989 4. durata procedurii fiscale. ÎN TRECUT 1. Reclamantul se plânge de la data la care a avut loc procedura penală și Õ art. 6 alineatul (1) din Convenție, ale cărei dispoziții relevante se citesc după cum urmează: Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanță (...) care va decide... dacă orice acuzație în materie penală îndreptată împotriva ei este justificată. Curtea ia notă de faptul că procedura de care se plânge reclamantul a luat sfârșit printr-o hotărâre a Curții de Casație din 19 mai 1999. Or, prezenta cerere nu a fost introdusă decât la 22 mai 2001, adică la mai mult de șase luni de la încheierea măsurii despre care se face referire că încalcă Convenția. Prin urmare, se pare că acest motiv este întârziat și trebuie respins în temeiul articolului 35 alineatul (1) și al articolului 4 din convenție. În ceea ce privește procedura fiscală, reclamantul invocă o încălcare a dreptului său la un proces echitabil, în sensul articolului 6 alineatul (1) din convenție (precedeu), și consideră că drepturile sale la apărare au fost încălcate. El reproșează administrației fiscale că nu a fost niciodată în posesia declarațiilor sale și că a pus în sarcina sa probe imposibile pentru a pune în aplicare o procedură de impozitare din oficiu lipsită de respect pentru drepturile la apărare. De asemenea, el formulează critici cu privire la atitudinea instanțelor administrative față de aceasta : nu ar fi fost convocat la tribunalul administrativ, elementele de probă pe care le aducea nu ar fi fost luate în considerare și acestea nu ar fi răspuns argumentelor sale. Curtea amintește, în primul rând, că problema dacă o procedură în litigiu este pronunțată în conformitate cu cerințele procesului echitabil, astfel cum sunt prevăzute la art. 6 alineatul (1) din Convenție, trebuie să se soluționeze pe baza unei evaluări a procedurii în cauză în ansamblul său, inclusiv rolul pe care l-a jucat instanța pendinte (a se vedea, printre altele, Helmers c. Suedia , Hotărârea din 29 octombrie 1991 [BM2] , seria A n 212, [BM3] . 15, § [BM4] 31 și Barberà, Messegué și Jabardo c. Spania , Hotărârea din 6 decembrie 1988 [BM5] , seria A n 146, [BM6] . 31, [BM7] 68. În ceea ce privește partea în care s-a pronunțat hotărârea în cauza în cauză, Curtea constată, pe de o parte, că hotărârea menționează că părțile au fost convocate în mod regulat la tribunal și, pe de altă parte, că instanța administrativă de apel consideră că o chetă a fost trimisă la ultima adresă a reclamantului indicată la grefa instanței. Or, recurentul contestă tocmai primirea acestei convocații. În orice caz, Curtea reamintește că o instanță superioară poate, în anumite cazuri, să șteargă încălcarea inițială a unei clauze din Convenție; acesta este tocmai motivul pentru care este vorba despre regula epuizării căilor de atac interne, consacrată de art. 35 din Convenție (De Cubber c. Belgia , Hotărârea din 26 octombrie 1984, seria A n 86, § 33 și Adolf c. Austria , Hotărârea din 26 martie 1982, seria A n 49, § 40. Cu toate acestea, încălcarea constatată într-o etapă nu poate fi corectată într-o etapă ulterioară, decât cu condiția ca organul de recurs să dispună de o competență care să îi permită să șteargă vice-profesionistul (a se vedea în special Albert și Le Cont c. Belgia, Hotărârea din 10 februarie 1983, seria A n 58. Mai precis, o procedură care se desfășoară în absența inculpatului nu este, în principiu, incompatibilă cu Convenția silică poate obține ulterior că o instanță pronunță din nou, după ce a auzit, pe baza temeiniciei acuzației în fapt și în drept (a se vedea Poitrimol c. Franța, Hotărârea din 23 noiembrie 1993, seria A n 277-A, § 31 și, mutatis mutandis, Colozza c. Italia , Hotărârea din 12 februarie 1985, seria A n 89, pp. 14-15, § 27 și 29). În speță, viciul afecta pur și simplu desfășurarea procedurii de primă instanță, iar instanța administrativă d În plus, reclamantul nu a contestat faptul că a fost informat în mod regulat cu privire la ziua în care a avut loc la tribunalul administrativ al recursului și cu privire la procedura, care se află în fața acestei instanțe, prezenta toate garanțiile prevăzute la art. 6 alineatul (1) din convenție. În consecință, Curtea concluzionează că, în circumstanțele din speță, instanța de judecată a putut corecta eventualele deficiențe ale procesului inițial. Curtea constată că restul acestui litigiu se referă la modul în care instanțele naționale au apreciat elementele de probă și au aplicat dreptul intern relevant. În această privință, Comisia reamintește că nu este de competența sa să cunoască erori de fapt sau de drept presupuse comise de o instanță internă. Pe de altă parte, în cazul în care art. 6 din Convenție garantează dreptul la un proces echitabil, aceasta nu reglementează eligibilitatea probelor sau aprecierea acestora, domeniu care, prin urmare, intră în domeniul de aplicare principal al dreptului intern și al instanțelor naționale (Garcia Ruiz c. Spania [GC] n 30544/96, § 28, CEDO 1999-I). În plus, în cazul în care art. 6 1 obligă instanțele să își motiveze deciziile, această obligație nu se poate înțelege ca solicitând un răspuns detaliat la fiecare argument (a se vedea, printre altele, Garcia Ruiz, citată anterior, [BM8] 26). În speță, Curtea nu constată niciun element derbitrar în desfășurarea procedurii, în cursul căruia reclamantul și-a putut ridica toate argumentele. Aceasta concluzionează că prezenta cauză nu dezvăluie niciun indice al unei aparente încălcări a articolului 6 alineatul (1) din convenție. Prin urmare, în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din Convenție, reclamantul trebuie să fie respins ca fiind în mod vădit nefondat. (3) Reclamantul se plânge de o încălcare a principiului non bis in idem și: art. 6 alineatul (1) din Convenție (precision). Curtea amintește, pe de o parte, că principiul menționat este consacrat numai la art. 4 din Protocolul nr. 7, care se citește după cum urmează: Nimeni nu poate fi acuzat sau pedepsit penal de către instanțele din același stat din cauza unei infracțiuni pentru care a fost deja achitat sau condamnat printr-o hotărâre definitivă în conformitate cu legea și procedurile penale ale statului respectiv. Dispozițiile alineatului precedent nu împiedică redeschiderea procesului, în conformitate cu legea și procedura penală a statului în cauză, în cazul în care fapte noi sau nou revelate sau un viciu fundamental în procedura anterioară sunt de natură să afecteze hotărârea pronunțată. Nu se permite nicio derogare în temeiul prezentului articol în temeiul articolului 15 din convenție. Celelalte dispoziții ale convenției garantează respectarea acestora, nici explicit, nici implicit. Curtea constată, pe de altă parte, că procedura închisă printr-o notificare a redresărilor la 8 noiembrie 1989 se referea numai la salariile percepute de solicitant în 1986 și 1987, în timp ce procedurile ulterioare se referă, la lună, la situația fiscală generală a reclamantului și, pe de altă parte, la o verificare a contabilității. Prin urmare, este vorba despre fapte distincte și constatate separat, deși în toate anii 1986 și 1987. Curtea a ajuns la concluzia că nu există nicio întrebare în speță pe teren de la primul paragraf al articolului 4 din Protocolul nr. Prin urmare, în orice caz, această parte a cererii este în mod evident nefondată și trebuie respinsă în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din convenție. (4) Reclamantul se plânge de durata procedurii fiscale și: art. 6 din convenție, ale cărei dispoziții relevante se citesc după cum urmează: Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide... dacă orice acuzație în materie penală îndreptată împotriva ei este întemeiată. În stadiul actual al dosarului, Curtea nu este în măsură să se pronunțe asupra admisibilității acestui litigiu și consideră necesar să comunice această parte a cererii guvernului pârât în conformitate cu articolul (b) din Regulamentul său de procedură. (BM) A se adăuga, dacă este cazul, tipul de hotărâre în limba romană după data (de exemplu: "ARTICOLUL 50) " sau "(excepții preliminare) ." [BM] Se adaugă un al doilea "p" dacă se face trimitere la mai mult de o pagină. Dacă citați avizul Comisiei adăugați "aviz al Comisiei" înainte de trimiterea la pagină. [BM4] Se adaugă un al doilea "§" în cazul în care se referă la mai mult de un paragraf. [BM5] Se adaugă, după caz, tipul de hotărâre în limba romană după data (de exemplu: "(art. 50) " sau "(excepții preliminare)"). [BM6] Se adaugă un al doilea "p" dacă se referă la mai mult de o pagină. Dacă citați avizul Comisiei adăugați "aviz al Comisiei" înainte de trimiterea la pagină. [BM7] Se adaugă un al doilea "§" dacă se referă la mai mult de un paragraf. [BM8] Se adaugă un al doilea "§" dacă se face trimitere la mai mult de un paragraf.

DEUXIÈME SECTION

DÉCISION PARTIELLE

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n

o

73804/01

présentée par Jean René STORCK

contre la France

La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 9 septembre 2003 en une chambre composée de

MM.

A.B.

Baka

,

président

,

J.-P.

Costa

,

Gaukur

Jörundsson

,

K.

Jungwiert

,

V.

Butkevych

,

M

me

W.

Thomassen

,

M.

M.

Ugrekhelidze,

juges

,

et de

M.

T.L.

Early,

greffier adjoint de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite le 22 mai 2001,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

Le requérant, M. Jean René Storck, gérant d’une société, est un ressortissant français

[Note1]

, né en 1949 et résidant à Mandelieu.

A.

Les circonstances de l’espèce

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.

Dans le cadre d’un contrôle sur pièces, malgré deux mises en demeure des 10 février et 8 août 1989, le requérant ne justifia pas de ses salaires perçus en 1986 et 1987, et une procédure de taxation d’office fut mise en œuvre. Le 8 novembre 1989, une notification de redressements lui fut adressée. Le requérant n’exerça aucun recours à l’encontre de cette décision.

Parallèlement, le 16 février 1989, un avis de vérification portant examen contradictoire de sa situation fiscale personnelle fut adressé au requérant. Ce dernier n’ayant pas apporté les justifications de ses revenus des années 1986 et 1987 dans les temps, la procédure de taxation d’office fut mise en œuvre. Cette procédure fut close par l’envoi de notifications de redressements en date des 4 décembre 1989 et 8 février 1990 au titre, respectivement, des années 1986 et 1987.

Finalement, le 25 septembre 1989, le requérant fut avisé de la mise en œuvre d’une procédure de vérification de comptabilité portant sur les bénéfices non commerciaux et la TVA au titre des années 1986 et 1987. Il fut convoqué le 29 septembre 1989 pour un premier entretien. Le requérant n’ayant déposé aucune déclaration malgré l’envoi de mises en demeure, une procédure d’évaluation et de taxation d’office fut mise en œuvre. Une notification de redressements lui fut adressée le 23 novembre 1989.

A la suite de ces deux dernières procédures, deux avis d’imposition et un avis de recouvrement, portant sur l’impôt sur le revenu et la TVA au titre des années 1986 et 1987, furent adressés au requérant le 31 octobre 1990.

Le 11 janvier 1991, le requérant adressa une réclamation à l’administration fiscale, qui prit deux décisions de rejet le 5 février 1991.

Le 29 mars 1991, le requérant saisit le tribunal administratif de Nice, sollicitant la décharge de la totalité des rappels mis à sa charge suite à ces procédures.

Le 31 mai 1991, un nouvel avis d’imposition fut adressé au requérant, portant sur les pénalités appliquées au rappel d’impôt sur le revenu relatif à l’année 1987. Le requérant adressa une réclamation à l’administration fiscale le 26 août 1991.

Le 17 février 1992, un dégrèvement fut accordé au requérant, pour régularisation de la procédure de motivation des pénalités prononcées dans la procédure relative à l’impôt sur les revenus au titre des années 1986 et 1987, une nouvelle mise en recouvrement devant intervenir ultérieurement. En effet, le 23 mars 1992, l’administration fiscale précisa, dans leur motivation et leur taux définitif, les pénalités appliquées par le vérificateur et assujettit le requérant à des pénalités de mauvaise foi à hauteur de 50 % les revenus perçus en 1986 et la pénalité de taxation d’office au taux de 80

% fut appliquée aux revenus perçus en 1987. Ces pénalités furent mises en recouvrement le 31 octobre 1992. Par une décision du 18 mai 1993, l’administration fiscale rejeta une nouvelle réclamation du requérant.

Le 25 juin 1993, le requérant saisit le tribunal administratif de Nice d’une demande de décharge de ces pénalités. Postérieurement à la saisine du tribunal, l’administration fiscale prononça le dégrèvement partiel des pénalités au titre de 1986, mises en recouvrement le 31 octobre 1992.

Une audience publique eut lieu le 21 décembre 1995. Un jugement du 26

décembre 1995 spécifia que les parties y avaient été régulièrement convoquées. Par ce jugement, notifié le 23 février 1996, le tribunal administratif de Nice joignit les affaires et débouta le requérant.

Les 19 et 26 avril 1996, le requérant fit appel, se plaignant, notamment, de ne pas avoir été convoqué à l’audience du 21 décembre 1995 et de n’avoir eu connaissance du jugement que lors de la reprise, par l’administration fiscale, du recouvrement. La cour administrative d’appel de Paris fut saisie.

Par une ordonnance du 14 mai 1996, le président de cette cour transmit le dossier de l’affaire au Conseil d’État, qui le transmit à la cour administrative d’appel de Lyon par une ordonnance du 3 juillet 1996. Le requérant déposa un mémoire complémentaire le 28 juillet 1997. Par une ordonnance du 29

août 1997, le dossier fut transmis à la cour administrative d’appel de Marseille.

Le 1

er

août 1997, l’administration fiscale déposa un mémoire en défense. Le requérant répliqua les 19 septembre 1997 et 26 avril 1999. Une audience publique eut lieu le 3 mai 1999.

Par un arrêt du 17 mai 1999, notifié le 2 juin 1999, la cour administrative d’appel de Marseille rejeta les demandes du requérant.

Le 30 juillet 1999, le requérant se pourvut en cassation devant le Conseil d’État. Il déposa un mémoire ampliatif le 29 novembre 1999.

Par un arrêt du 10 novembre 2000, notifié le 27 novembre 2000, le Conseil d’État déclara le pourvoi non admis.

Le requérant fut poursuivi pénalement pour soustraction volontaire au paiement et à l’établissement de l’impôt. Le 18 septembre 1992, il fut cité à comparaître, le 17 novembre 1992, devant le tribunal correctionnel de Grasse.

Celui-ci reconnut son incompétence territoriale par un jugement du 2

novembre 1993, confirmé par un arrêt du 30 mars 1995 de la cour d’appel d’Aix en Provence.

L’administration fiscale introduisit, dès lors, une action pénale devant le tribunal correctionnel de Paris. Un jugement par défaut, rendu le 7

février

1996, condamna le requérant à 18 mois d’emprisonnement. Le 5

mars 1996, un mandat d’arrêt fut émis à l’encontre du requérant.

Le 10 juillet 1996, le requérant fut arrêté et conduit à la maison d’arrêt de Grasse d’où il fut transféré à la prison de la Santé à Paris. Apprenant l’existence du jugement du 7 février 1996 à cette occasion, le requérant y fit opposition.

Le 18 juillet 1996, le tribunal correctionnel reconnut que l’arrestation du requérant n’était pas fondée, son adresse étant connue des services fiscaux.

Par un jugement du 27 septembre 1996, le tribunal correctionnel de Paris condamna le requérant à dix-huit mois d’emprisonnement avec sursis.

Par un arrêt du 26 juin 1997, la cour d’appel de Paris condamna le requérant à dix-huit mois d’emprisonnement dont douze mois avec sursis.

Par un arrêt du 19 mai 1999, la Cour de cassation rejeta le pourvoi du requérant.

GRIEFS

Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaint de

:

;

;

non bis in idem

, estimant que la procédure fiscale avait été clôturée par une première notification de redressement du 8

novembre 1989

;

EN DROIT

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...) qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle.

»

La Cour note que la procédure dont se plaint le requérant prit fin par un arrêt de la Cour de cassation du 19 mai 1999. Or, la présente requête ne fut introduite que le 22 mai 2001, soit plus de six mois après la fin de la mesure dont il est allégué qu’elle viole la Convention.

Il apparaît donc que ce grief est tardif et doit être rejeté en application de l’article

35 §§

1 et

4 de la Convention.

: il n’aurait pas été convoqué à l’audience du tribunal administratif, les éléments de preuve qu’il apportait n’auraient pas été pris en compte et elles n’auraient pas répondu à ses arguments.

La Cour rappelle, tout d’abord, que la question de savoir si une procédure s’est déroulée conformément aux exigences du procès équitable, telles qu’énoncées à l’article 6 § 1 de la Convention, doit être tranchée sur la base d’une appréciation de la procédure en cause considérée dans sa globalité, y compris le rôle qu’y joua la juridiction d’appel (voir, entre autres,

Helmers c. Suède

, arrêt du 29 octobre 1991

[BM2]

, série A n

o

212,

p

[BM3]

. 15, §

[BM4]

31 et

Barberà, Messegué et Jabardo c. Espagne

, arrêt du 6

décembre

1988

[BM5]

, série A n

o

146,

p

[BM6]

. 31,

§

[BM7]

68).

Concernant la partie du grief tiré de l’absence de convocation à l’audience du tribunal administratif, la Cour constate, d’une part, que le jugement mentionne que les parties ont été régulièrement convoquées à l’audience et, d’autre part, que la cour administrative d’appel considère qu’une convocation a bien été envoyée à la dernière adresse du requérant indiquée au greffe du tribunal. Or, le requérant conteste précisément avoir reçu cette convocation.

En tout état de cause, la Cour rappelle qu’une juridiction supérieure peut, dans certains cas, effacer la violation initiale d’une clause de la Convention

; là réside précisément la raison d’être de la règle de l’épuisement des voies de recours internes, consacrée par l’article 35 de la Convention (

De Cubber c.

Belgique

, arrêt du 26

octobre 1984, série

A n

o

86, §

33 et

Adolf c.

Autriche

, arrêt du 26

mars 1982, série

A n

o

49, §

40). Pourtant, le manquement constaté à un stade ne peut être corrigé à un stade ultérieur, qu’à la condition que l’organe de recours dispose d’une compétence qui lui permette d’effacer le vice reproché (voir notamment

Albert et Le Compte c.

Belgique

, arrêt du 10

février 1983, série

A n

o

58). Précisément, une procédure se déroulant en l’absence du prévenu n’est pas en principe incompatible avec la Convention s’il peut obtenir ultérieurement qu’une juridiction statue à nouveau, après l’avoir entendu, sur le bien-fondé de l’accusation en fait comme en droit (voir

Poitrimol c.

France

, arrêt du 23

novembre 1993, série

A n

o

277-A, §

31 et, mutatis mutandis,

Colozza c.

Italie

, arrêt du 12

février 1985, série

A n

o

89, pp.

14-15, §§

27 et 29).

En l’espèce, le vice affectait simplement le déroulement de la procédure de première instance et la cour administrative d’appel était habilitée à donner au litige «

une solution juridictionnelle tant sur les points de fait que sur les questions de droit

». De plus, le requérant ne conteste pas avoir été régulièrement averti du jour de l’audience devant la cour administrative d’appel et la procédure, qui s’est déroulée devant cette juridiction, présentait toutes les garanties de l’article 6 § 1 de la Convention.

En conséquence, la Cour conclut que, dans les circonstances de l’espèce, l’instance d’appel a pu corriger les éventuelles déficiences du procès initial.

La Cour note que le restant de ce grief porte sur la manière dont les juridictions nationales ont apprécié les éléments de preuve et appliqué le droit interne pertinent. A cet égard, elle rappelle qu’il ne lui appartient pas de connaître des erreurs de fait ou de droit prétendument commises par une juridiction interne. Par ailleurs, si la Convention garantit en son article 6 le droit à un procès équitable, elle ne réglemente pas pour autant l’admissibilité des preuves ou leur appréciation, matière qui relève dès lors au premier chef du droit interne et des juridictions nationales (

Garcia Ruiz c. Espagne

[GC] n

o

30544/96, § 28, CEDH 1999-I). En outre, si l’article 6

§

1 oblige les tribunaux à motiver leurs décisions, cette obligation ne peut se comprendre comme exigeant une réponse détaillée à chaque argument (voir, notamment,

Garcia Ruiz,

précité,

§

[BM8]

26).

En l’espèce la Cour ne constate aucun élément d’arbitraire dans le déroulement de la procédure, pendant laquelle le requérant a pu soulever tous ses arguments. Elle conclut que la présente affaire ne dévoile aucun indice d’une apparence de violation de l’article 6 § 1 de la Convention.

Il s’ensuit que ce grief doit dès lors être rejeté comme manifestement mal fondé, en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

non bis in idem

et invoque l’article 6 § 1 de la Convention (précité).

La Cour rappelle, d’une part, que ledit principe est consacré par le seul article 4 du Protocole n

o

7, qui se lit comme suit

:

«

1.

Nul ne peut être poursuivi ou puni pénalement par les juridictions du même État en raison d’une infraction pour laquelle il a déjà été acquitté ou condamné par un jugement définitif conformément à la loi et à la procédure pénale de cet État.

2.

Les dispositions du paragraphe précédent n’empêchent pas la réouverture du procès, conformément à la loi et à la procédure pénale de l’État concerné, si des faits nouveaux ou nouvellement révélés ou un vice fondamental dans la procédure précédente sont de nature à affecter le jugement intervenu.

3.

Aucune dérogation n’est autorisée au présent article au titre de l’article

15 de la Convention.

»

Les autres dispositions de la Convention n’en garantissent le respect ni explicitement ni implicitement.

La Cour constate, d’autre part, que la procédure close par une notification de redressements le 8 novembre 1989 portait uniquement sur les salaires que le requérant aurait perçus en 1986 et 1987, alors que les procédures ultérieures portaient, l’une, sur la situation fiscale d’ensemble du requérant et, l’autre, sur une vérification de comptabilité. Il s’agit donc de faits distincts et constatés séparément, bien que concernant toutes les années 1986 et 1987. La Cour en déduit qu’aucune question ne se pose en l’espèce sur le terrain du premier paragraphe de l’article 4 du Protocole n

o

7.

Partant, en tout état de cause, cette partie de la requête est manifestement mal fondée et doit être rejetée en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle.

»

En l’état actuel du dossier, la Cour ne s’estime pas en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ce grief et juge nécessaire de communiquer cette partie de la requête au Gouvernement défendeur conformément à l’article

54

§

2

b) de son règlement.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

Ajourne

l’examen du grief du requérant tiré de la durée d’une procédure dans le cadre d’un contrôle fiscal et de ses suites

;

Déclare

la requête irrecevable pour le surplus.

T.L.

Early

A.B.

Baka

Greffier adjoint

Président

[Note1]

A vérifier.

[BM2]

1

Ajouter, le cas échéant, le type d'arrêt en romain après la date (ex. : "(article 50)" ou "(exceptions préliminaires)").

[BM3]

1

Ajouter un deuxième "p" si référence à plus d'une page. Si vous citez l'avis de la Commission ajoutez "avis de la Commission" avant la référence à la page.

[BM4]

1

Ajouter un deuxième "§" si référence à plus d'un paragraphe.

[BM5]

1

Ajouter, le cas échéant, le type d'arrêt en romain après la date (ex. : "(article 50)" ou "(exceptions préliminaires)").

[BM6]

1

Ajouter un deuxième "p" si référence à plus d'une page. Si vous citez l'avis de la Commission ajoutez "avis de la Commission" avant la référence à la page.

[BM7]

1

Ajouter un deuxième "§" si référence à plus d'un paragraphe.

[BM8]

1

Ajouter un deuxième "§" si référence à plus d'un paragraphe.