SECȚIUNEA A DOUA DECIZIA PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 48995/99 prezentate de Mitica SURUGIU împotriva României Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 9 septembrie 2003 într-o cameră compusă din domnii J.-P. Costa președinte Loucaides Bîrsan Jungwiert Butkevych mes Thomassen, Mularoni, judecători și T.L. Early, grefier adjunct al secțiunii Având în vedere cererea formulată anterior în fața Comisiei Europene pentru Drepturile Omului la 7 octombrie 1998, având în vedere art. 5 alineatul (2) din Protocolul nr. 11 la convenție, care a transferat Curții competența de a examina cererea, Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a deliberat, face următoarea decizie DE FAȚĂ Reclamantul, domnul Mitica Surugiu, este un resortisant român, născut în 1958 și rezident în Falticeni. Circumstanțele din speță Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. Generarea cauzei și controversa juridică referitoare la dreptul de proprietate al reclamantului la 7 noiembrie 1991, societatea Exdor S.R.L. (denumită în continuare E. În procesul-verbal încheiat cu această ocazie, societatea E. ar trebui să solicite de la primărie, în temeiul articolului 28 din Legea nr. 18/1991 titlul de proprietate pe teren al clădirilor achiziționate. La o dată nespecificată, societatea E. a solicitat comisiei pentru aplicarea Legii nr. 18/91 (denumită în continuare "pagina" și "legea") că îi atribuie dreptul de proprietate pe teren de 11 559 în ceea ce privește clădirile din fosta C.A.P. Ea se baza pe art. 28 din lege, potrivit căruia cumpărătorilor la licitații publice ale clădirilor din fosta C.A.P. li s-a acordat dreptul de proprietate pe terenurile aferente. La 1 martie 1994, reclamantul a încheiat cu societatea E un contract de cumpărare a unuia dintre clădirile din fosta C.A.P. și din terenul de 1 Prin decizia din 27 octombrie 1994, comisia a respins cererea societății E. pentru motivul că prețul pe care îl plătise în 1991 acoperea numai clădirile C.A.P. și nu terenul aferent. La 28 noiembrie 1994, societatea E. a contestat această decizie în fața tribunalului din Suceava. Prin decizia din 17 februarie 1995, instanța de apel a dat dreptul la cererea sa și a afirmat că comisia ar trebui să acorde reclamantului dreptul de proprietate pe teren de 11 559 privind clădirile din fosta C.A.P. Cu toate că este susceptibilă de recurs, această decizie nu a fost contestată, astfel încât aceasta a devenit definitivă, neputând fi atacată de căile de atac ordinare. Societatea E. a solicitat Comisiei departamentale executarea acestei decizii, dar, la 7 iunie 1995, a refuzat. La 13 noiembrie 1995, comisia a eliberat M.O. (persoană privată) un titlu de proprietate pe o parte a terenului legat de clădirile vechii C.A.P., inclusiv pe terenul pe care se afla casa reclamantului și curtea sa. La 2 septembrie 1996, Prefectura a introdus o acțiune în curs de revizuire împotriva deciziei instanței de apel din 17 februarie 1995, care a fost respinsă la 12 martie 1998. La 22 noiembrie 1996, procurorul general al României a introdus o acțiune în anulare împotriva deciziei instanței de apel din 17 februarie 1995. Acesta a fost respins la 9 iunie 1998 de Curtea Supremă de Justiție, care a confirmat temeinicia deciziei din 17 februarie 1995, considerând că, la licitația publică, în 1991, părțile au avut obligația de a transmite nu numai dreptul de proprietate asupra clădirilor C.A.P., ci și dreptul de proprietate pe teren aferent. Prin ordinul din 3 septembrie 1998, prefectul a obligat comisia să pună în posesie societatea E. pe teritoriul său din 11 559 Comisia a contestat acest ordin în fața Tribunalului de Primă Instanță din Falticeni, care și-a respins cererea prin hotărârea din 29 martie 1999, confirmată, la cererea reclamantei, printr-o decizie din 27 ianuarie 2000 a tribunalului departamental. În fața refuzului comisiei de trimitere a executării ordinului prefectului din 3 septembrie 1998, societatea E. laassigna în instanță, pe calea procedurii administrative. Acțiunea sa a fost primită prin hotărârea din 6 aprilie 2000, care a obligat comisia să pună în posesie E., sub pedeapsa cu plata penalităților cu titlu cominatoriu. Această decizie a fost confirmată, pe baza recursului pârâtei, printr-o decizie definitivă din 21 septembrie 2000. La 19 noiembrie 1998, Tribunalul de Primă Instanță din Falticeni, la cererea societății E., a anulat titlul de proprietate al M.O. pe teren legat de clădirea ocupată de reclamant. Această hotărâre a fost confirmată, la apelul M.O., printr-o decizie definitivă din 6 octombrie 1999, și a devenit irevocabilă la 5 mai 2000, data la care instanța de apel din Suceava a confirmat bunul La 2 octombrie 2000, comisia a pus în posesie societatea E. de pe teritoriul său, inclusiv cea pe care se afla casa și curtea reclamantului. Conflictul dintre reclamant și M.O. și plângerile sale penale pentru încălcarea dreptului de proprietate Relațiile dintre familia reclamantului și familia M.O. au devenit foarte tensionate după data la care comisia a eliberat M.O., la 13 noiembrie 1995, un titlu de proprietate pe teren pe care se afla casa reclamantului. După spusele recurentelor, confirmate de guvern, M.O. și soțul său au intrat adesea în curtea casei care constituia domiciliul reclamantului, în scopul de a culege sau de a culege iarba. Proferând de inculpați împotriva reclamantului, ei au refuzat să părăsească locul la cererea sa, pe motiv că terenul le aparținea. Prima plângere penală pentru încălcarea domiciliului în 1996, reclamantul a înaintat la Parchet în apropierea Tribunalului de Primă Instanță din Falticeni o plângere penală împotriva M.O. pentru încălcarea domiciliului, infracțiune interzisă prin art. 192 din Codul Penal. La data de 2 iulie 1996, Parchetul lavocrma acestui fapt a fost pronunțat împotriva M.O. în temeiul articolului 10 litera (c) din Codul de procedură penală, pe motiv că faptele invocate nu ar fi fost săvârșite de aceasta. Acțiune privind reintegrarea reclamantului în domiciliul său La o dată nespecificată, reclamantul și soția sa, având în vedere faptul că interzice accesul la domiciliul lor de către M.O. și de către membrii familiei sale, s-au mutat fiecare la părinții lor respectivi. Potrivit reclamantului, acest lucru ar fi afectat foarte mult relațiile dintre soți, care au condus chiar și la divorț, pronunțată de Tribunalul de Primă Instanță din Suceava la 15 aprilie 1997. La 22 mai 1997, reclamantul l-a numit pe M.O. în fața Tribunalului de Primă Instanță din Falticeni pentru a obține, prin ordonanță prezidențiale, reintegrarea sa în domiciliul său. Prin hotărârea din 15 iulie 1997, Tribunalul a acceptat cererea sa, obligându-l pe M.O. să permită reclamantului să își folosească domiciliul. La 20 iulie 1998, reclamantul a fost reintegrat în domiciliul său prin intermediul ușierului din apropierea tribunalului de primă instanță din Falticeni. În procesul-verbal pe care l-a întocmit executorul, s-a menționat faptul că dl.O. se afla pe cale să nu mai împiedice reclamantul în dreptul său la reședința sa și că aceasta era angajată să îl respecte. Guvernul contestă faptul că soților li s-a impus să își părăsească domiciliul în urma intervențiilor efectuate de M.O. și de familia sa. Potrivit guvernului, tulburările cauzate de aceștia din urmă la domiciliul reclamantului au avut un caracter punctual și au vizat numai curtea clădirii sale. A doua plângere penală a reclamantului La 27 februarie 1997, în urma unei noi plângeri a reclamantului privind încălcarea dreptului de proprietate, Parchetul din apropierea Tribunalului de Primă Instanță din Falticeni a pronunțat un refuz împotriva M.O. și a soțului său, pe motiv că faptele care le-au fost reproșate nu constituiau o încălcare a dreptului comunitar. Această decizie a fost confirmată de Parchet în apropierea Curții Supreme de Justiție, care este de părere că nu există motive care să impună redeschiderea anchetei. A treia plângere penală a reclamantului la 12 iunie 1997, M.O., soțul ei și cei doi fii ai lor s-au întors din nou în curtea reclamantului. În timp ce ei făceau comerț cu iarbă care a crescut în fața casei reclamantului, acesta le-a ordonat să părăsească locul. În fața refuzului lor, reclamantul a cerut ajutor poliției din Falticeni. Mai mulți polițiști au mers la locul faptei și, fără să intervină, au emis un proces verbal. În august 1997, poliția din Falticeni, într-un raport adresat Parchetului în apropierea tribunalului de primă instanță din Falticeni, a confirmat faptul că M.O. și familia sa au intrat în curtea reclamantului; totuși, aceasta a considerat că nu pot fi trași la răspundere pentru acest lucru, ținând cont de faptul că dl. O. avea un titlu de proprietate pe teren. La 22 septembrie 1998, reclamantul a fost informat cu privire la faptul că, la 9 decembrie 1997, Parchetul a fost informat cu privire la faptul că M.O. și O.D., având un titlu de proprietate pe teren legat de clădirea reclamantului, nu au acționat cu intenția de a-i încălca domiciliul. A patra plângere penală a reclamantului La 15 decembrie 1998, reclamantul a fost informat de către Parchet cu privire la decizia de nejudiciare adoptată ca urmare a plângerii sale penale împotriva M.O. pentru nerespectarea deciziei în temeiul articolului 15 iulie 1997. Parchetul reține că faptele care i-au fost reproșate nu constituie o încălcare a dreptului său de proprietate pe teren în litigiu. La 5 martie 1999, părinții lui M.O. au intrat în curtea reclamantului și au vărsat mai multe căruțe de gunoi în fața ușii și sub ferestrele sale. Potrivit guvernului, acestea erau îngrășăminte în vederea unei mai bune fertilizări a terenului. Reclamantul a depus din nou o plângere la postul de poliție din Falticeni. La 12 noiembrie 1999, a fost pronunțat un refuz împotriva autorilor, în conformitate cu art. 10 litera (d) din Codul de procedură penală, conform căruia acțiunea penală nu poate fi desfășurată în absența unuia dintre elementele constitutive ale dreptului comunitar. Procurorul general s-a bazat pe ordonanța sa privind absența inculpaților acuzați de comiterea unei infracțiuni, ținând cont de titlul de proprietate al M.O. pe teren în litigiu. A șasea plângere penală a reclamantului La 22 și 29 mai 2000, când reclamantul plecase la București pentru a efectua un control medical, M.O. și mai mulți membri ai familiei sale, din bețe în mână, au intrat în curtea casei sale. La 16 și 23 mai 2000, reclamantul a depus o plângere în această privință la secția de poliție din Falticeni, susținând că titlul de proprietate al M.O. pe teren legat de casa lor a fost anulat prin hotărârea definitivă din 19 iunie 1997. În noiembrie 1998 a cerut ca M.O. și complicii săi să fie dați în judecată, în caz contrar vor fi încurajați să continue să-și traverseze terenul și să-i amenințe. Au fost audiați mai mulți martori, care au confirmat că, la 22 și 29 mai 2000, M.O., însoțită de fiul său și nepotul său, bătaia, înarmată cu un băț, la poarta reclamantului, care nu se afla la el acasă. Din declarațiile lor reiese că M.O. a spus că va da lovituri de băț reclamantului sau soției sale atunci când urma să-i prindă, și că ea a amenințat, de asemenea, că le va distruge casa, pe motiv că s-ar fi aflat pe terenul ei. Prin scrisoarea din 19 martie 2001, reclamantul a informat Curtea că nu s-a dat nici un răspuns acestor plângeri și că autoritățile din statul membru respectiv au luat nici o măsură pentru ca el și familia sa să poată avea domiciliul lor. Potrivit reclamantului, pasivitatea autorităților ar fi încurajat membrii familiei M.O. să intre în curtea sa în fiecare zi. Ei ar fi aratat gradina lui, ar fi semănat porumb si legume acolo, fara ca el sa se opuna la ceea ce se afla in convalescenta dupa ce a fost eliminata o tumoare cerebrala. La 18 mai 2001, Parchetul a pronunțat o hotărâre de nejudiciare împotriva M.O. în fața Tribunalului de Primă Instanță din Falticeni și a condamnat-o la o sancțiune administrativă, și anume la o sumă de 100 000 de euro. În ordonanța sa, procurorul a reținut că faptele comise de M.O. nu depășeau gradul de pericol social al unei infracțiuni. El se baza pe art. 11 pct. 1b) și 10b) combinate din Codul de procedură penală, conform căruia procurorul pronunță o decizie de nejudiciare dacă faptele incriminate nu prezintă gradul de pericol al unei infracțiuni. În ceea ce privește fiii și nepotul M.O., Parchetul a clasat un motiv pe care pur și simplu l-au însoțit pe M.O. și pe care nu l-au avut la data la care a comis infracțiunea de domiciliu, interzis prin art. 192 din Codul Penal. Prin scrisoarea din 28 aprilie 2003, reclamantul a informat Curtea că starea sa de sănătate a fost agravată din cauza tumorii sale cerebrale, care a recidivat, și că, în caz de deces, cererea este continuată de soția sa. Dreptul intern relevant art. 192 din Codul Penal. Încălcarea domiciliului Intrarea, fără drept și în orice fel, într-o locuință, o locuință, o dependență sau un spațiu închis, fără consimțământul persoanei care le folosește, sau refuzul de a părăsi aceste locuri la cererea acesteia din urmă, se pedepsește cu o pedeapsă de 3 luni până la 3 ani de închisoare sau de închisoare. În cazul în care fapta este comisă de o persoană înarmată, de două sau mai multe persoane împreună (...) pedeapsa este închisoarea între 2 și 7 ani. GRIEFS Invocă art. 8 din Convenție, reclamantul se plânge de lipsa de acțiune a autorităților pentru a pune capăt încălcării dreptului la respectarea propriei sale locuințe. El consideră că locul în care se află locul în care își are domiciliul constituie, de asemenea, o încălcare a dreptului la respectarea bunurilor sale, în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1 la convenție. Reclamantul se plânge de inacțiunea autorităților pentru a pune capăt încălcării dreptului la respectarea domiciliului său, garantat prin art. 8 din convenție, care este formulat după cum urmează în partea sa relevantă: Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și familiale, [și] a domiciliului său (...). Nu poate exista o interferență între o autoritate publică în exercitarea acestui drept decât în măsura în care această interferență este prevăzută de lege și constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară (...) apărării ordinii și prevenirii infracțiunilor, protecției sănătății sau a moralității, sau protejării drepturilor și libertăților care decurg din aceasta. Guvernul consideră că faptele din speță nu demonstrează nicio încălcare a dreptului garantat prin art. 8 din convenție în numele reclamantului. Pretinzând că cauza se referă la un litigiu civil între particulari, recurentul și M.O., ambele care pretindeau că au un titlu de proprietate pe teren în litigiu, guvernul subliniază faptul că a făcut, de fapt, obiectul unei controverse juridice provenite din interpretarea divergentă dată, pe de o parte, de tribunale și, pe de altă parte, de autoritățile administrative locale, cu privire la efectele vânzării prin licitație publică, în 1991, a clădirilor C.A.P. Guvernul reține că, dacă autoritățile s-au abținut de la adoptarea măsurilor împotriva M.O. atât timp cât aceasta acționa în temeiul titlului său de proprietate pe teren ocupat de solicitant, după data la care litigiul civil a fost încheiat de instanțele naționale în favoarea reclamantului, Parchetul a intervenit și a dispus o sancțiune administrativă. În opinia guvernului, acest fapt demonstrează că autoritățile și-au respectat obligația de a proteja dreptul de respect la domiciliul reclamantului. 9), guvernul consideră că obligațiile pozitive care revin statului în temeiul art. 8 din Convenție nu impun autorităților să adopte sancțiuni penale împotriva uneia dintre părți într-un litigiu civil întemeiat, cu bună credință, pe un titlu de proprietate valabil în dreptul intern. În această privință, guvernul subliniază că încălcarea dreptului reclamantului de a-și respecta domiciliul de către M.O. și familia sa nu atinge pragul de gravitate a abuzurilor sexuale împotriva unei persoane cu handicap, care au justificat necesitatea unei represiuni penale în cauza X. și Y. Mai sus. Adoptarea de către EPPO a unei sancțiuni administrative pentru pedepsirea autorilor faptelor reproșate de solicitant trebuie considerată, din punctul de vedere al guvernului, ca făcând parte din marja de apreciere de care dispun statele pentru a decide care ar fi mijloacele adecvate pentru a descuraja viitoarele încălcări ale dreptului la respectarea domiciliului reclamantului. Reclamantul susține că legea românească, în special art. 192 din Codul penal, protejează dreptul la respectarea vieții private și de familie oricărei persoane care utilizează o clădire ca domiciliu, un astfel de drept nu suferă nicio restricție, nici chiar de către proprietarul imobilului. Mai mult decât atât, el subliniază că, în temeiul aceleiași dispoziții, o interferență a dreptului la respectarea domiciliului său, care ar fi comisă de mână armată sau de mai multe persoane împreună, este pasibilă de o pedeapsă cu închisoarea între 2 și 7 ani și, prin urmare, consideră că sancțiunea impusă de Parchet lui M.O., și anume o amendă de 100 000 Lei, fie echivalentul a 0,15 dolari americani (USD), a fost insuficient, contrar afirmațiilor guvernului. El amintește în acest sens că M.O. și membrii familiei sale au mers de mai multe ori la casa sa înarmați cu bețe, au bătut la ușa de intrare și au amenințat cu moartea, făcute în declarațiile martorilor în timpul anchetei poliției. Este de părere că interpretarea dată de guvern dispozițiilor relevante ale Codului penal este greșită și de rea credință, deoarece aceasta ar însemna că proprietarul ar fi îndreptățit să violeze în orice moment domiciliul eventualului său chiriaș, deși ar trebui să aibă o viață privată și de familie. În orice caz, reclamantul subliniază că a avut un drept de proprietate asupra fostului sediu al C.A.P. și pe teren, unde își stabilise domiciliul din 1995, în temeiul contractului încheiat în 1994 cu societatea E., al cărui proprietar era la nivel local, o societate care dobândise în mod legal clădirea în cadrul licitației publice, în 1991. Curtea consideră, în lumina tuturor argumentelor părților, că această cauză ridică întrebări serioase de fapt și de drept care nu pot fi soluționate în această etapă a examinării cererii, dar necesită o examinare pe fond Prin urmare, nu se poate declara în mod vădit nefondat, în sensul art. 35 alin. (3) din Convenție. Nu s-a ridicat nici un alt motiv pentru care nu s-a respectat dreptul la respectarea proprietăților sale, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, care dispune astfel în partea sa relevantă: Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. (...). Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru reglementarea utilizării bunurilor în conformitate cu interesul general (...). Reclamantul susține că locul în care își are domiciliul constituie, de asemenea, o încălcare a dreptului de a-și respecta bunurile, în sensul articolului 1 menționat anterior. Guvernul este de acord cu faptul că nu poate fi identificată nicio interferență în dreptul reclamantului de a-și respecta domiciliul, nu poate fi pusă sub semnul întrebării, a fortiori, (a) orice încălcare a dreptului său de proprietate asupra imobilului în care se afla. Subliniind faptul că dreptul de proprietate al reclamantului asupra clădirii pe care aceasta o ocupa nu a fost niciodată contestat, guvernul arată că reclamantul nu a obținut, în urma contractului său încheiat la 1 martie 1994 cu societatea E., un drept de proprietate, nici o speranță legitimă, în sensul jurisprudenței Curții, pe orice suprafață de teren legată de clădirea respectivă. El subliniază în acest punct că contractul în cauză nu a fost încheiat în formă autentică, condiție impusă de dreptul românesc pentru validitatea vânzărilor de terenuri. Curtea consideră, în lumina tuturor argumentelor părților, că această cauză ridică întrebări serioase de fapt și de drept care nu pot fi soluționate în această etapă a examinării cererii, dar necesită o examinare pe fond ;în consecință, se poate afirma că acest aspect nu poate fi declarat în mod vădit nefondat, în sensul art. 35 alin. (3) din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea admisibilă, toate mijloacele de fond rezervate. T.L. Early J.-P. Costa modular adjunct Președinte
de la requête n
o
48995/99
présentée par Mitica SURUGIU
contre la Roumanie
La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 9 septembre 2003 en une chambre composée de
:
MM.
J.-P.
Costa
,
président
,
L.
Loucaides
,
C.
Bîrsan
,
K.
Jungwiert
,
V.
Butkevych
,
M
mes
W.
Thomassen,
A.
Mularoni,
juges
,
et de
M.
T.L.
Early,
greffier adjoint de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite devant la Commission européenne des Droits de l’Homme le 7 octobre 1998,
Vu l’article 5 § 2 du Protocole n
o
11 à la Convention, qui a transféré à la Cour la compétence pour examiner la requête,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant, M. Mitica Surugiu, est un ressortissant roumain, né en 1958 et résidant à Fălticeni.
A.
Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
1.
La genèse de l’affaire et la controverse juridique portant sur le droit de propriété du requérant
Le 7 novembre 1991, la société Exdor S.R.L. (ci-après
«
la société E.
»), dont le requérant était l’unique actionnaire, acquit par vente aux enchères publiques plusieurs bâtiments ayant appartenu à la Coopérative agricole de production de Fălticeni (ci-après «
»). Dans le procès-verbal dressé à cette occasion, il était fait état de ce que la société E. devrait demander auprès de la mairie qu’elle lui délivre, en vertu de l’article 28 de la loi n
o
18/1991 le titre de propriété sur le terrain afférent aux bâtiments acquis.
A une date non précisée, la société E. demanda à la commission pour l’application de la loi n
o
18/91 (ci-après «
la commission
» et «
la loi
») qu’elle lui attribue le droit de propriété sur le terrain de 11
559
m
2
afférent aux bâtiments de l’ancienne C.A.P. Elle s’appuyait sur l’article 28 de la loi, selon lequel il était loisible aux acquéreurs aux enchères publiques des bâtiments de l’ancienne C.A.P. de se voir octroyer le droit de propriété sur les terrains y afférents.
Le 1
er
mars 1994, le requérant conclut avec la société E. un contrat d’achat de l’un des bâtiments de l’ancienne C.A.P. et du terrain de 1
000 m
2
y afférent. Il y établit son domicile, avec son épouse et son fils.
Par décision du 27 octobre 1994, la commission rejeta la demande de la société E. au motif que le prix qu’elle avait payé en 1991 couvrait seulement les bâtiments de la C.A.P. et non pas le terrain afférent.
Le 28 novembre 1994, la société E. contesta cette décision devant la cour d’appel de Suceava.
Par décision du 17 février 1995, la cour d’appel fit droit à sa demande et dit que la commission devrait octroyer à la demanderesse le droit de propriété sur le terrain de 11
559
m
2
afférent aux bâtiments de l’ancienne C.A.P. Bien que susceptible de recours, cette décision ne fut pas contestée, de sorte qu’elle devint définitive, ne pouvant plus être attaquée par les voies de recours ordinaire.
La société E. demanda auprès de la Commission départementale l’exécution de cette décision, mais, le 7 juin 1995, elle se heurta à un refus.
Le 13 novembre 1995, la commission délivra à M.O. (personne privée) un titre de propriété sur une partie du terrain afférent aux bâtiments de l’ancienne C.A.P., y compris sur le terrain sur lequel se trouvait la maison du requérant et sa cour.
Le 2 septembre 1996, la Préfecture introduisit une action en révision contre la décision de la cour d’appel du 17 février 1995, qui fut rejetée le 12
mars 1998.
Le 22 novembre 1996, le procureur général de la Roumanie introduisit un recours en annulation contre la décision de la cour d’appel du 17
février
1995.Il fut rejeté le 9 juin 1998 par la Cour suprême de justice, qui confirma le bien-fondé de la décision du 17 février 1995, en jugeant que, lors de la vente aux enchères publiques, en 1991, les parties avaient eu l’intention de transmettre non seulement le droit de propriété sur les bâtiments de la C.A.P. mais aussi le droit de propriété sur le terrain afférent.
Par ordre du 3 septembre 1998, le préfet obligea la commission de mettre en possession la société E. sur son terrain de 11
559
m
2
.
La Commission contesta cet ordre devant le tribunal de première instance de Fălticeni, qui rejeta sa demande par jugement du 29 mars 1999, confirmé, sur appel de la demanderesse, par une décision du 27 janvier 2000 du tribunal départemental.
Face au refus de la commission d’exécuter l’ordre du préfet du 3
septembre 1998, la société E. l’assigna en justice, sur la voie du contentieux administratif. Son action fut accueillie par jugement du 6
avril
2000, qui obligea la commission de procéder à la mise en possession de E., sous peine d’astreintes. Cette décision fut confirmée, sur recours de la défenderesse, par une décision définitive du 21 septembre 2000.
Le 19 novembre 1998, le tribunal de première instance de Fălticeni, sur demande de la société E., annula le titre de propriété de M.O. sur le terrain afférent au bâtiment occupé par le requérant. Ce jugement fut confirmé, sur appel de M.O., par une décision définitive du 6 octobre 1999, et devint irrévocable le 5 mai 2000, date à laquelle la cour d’appel de Suceava confirma le bien
‑
fondé des décisions des premiers juges.
Le 2 octobre 2000, la commission procéda à la mise en possession de la société E. de son terrain, y compris celui sur lequel se trouvait la maison et la cour du requérant.
2.
Le conflit opposant le requérant à M.O. et ses plaintes pénales pour violation de domicile
Les relations entre la famille du requérant et la famille de M.O. devinrent très tendues après la date à laquelle la commission a délivré à M.O., le 13
novembre 1995, un titre de propriété sur le terrain sur lequel se trouvait la maison du requérant.
Aux dires de requérants, confirmés par le Gouvernement, M.O. et son conjoint pénétrèrent souvent dans la cour de la maison qui constituait le domicile du requérant, afin d’y faucher ou d’y ramasser l’herbe. Proférant des injures à l’encontre du requérant, ils refusèrent de quitter les lieux sur sa demande, au motif que le terrain leur appartenait.
a)
La première plainte pénale pour violation du domicile
En 1996, le requérant introduisit auprès du Parquet près le tribunal de première instance de Fălticeni une plainte pénale à l’encontre de M.O. pour violation de domicile, infraction prohibée par l’article 192 du Code pénal.
Le 2 juillet 1996, le Parquet l’informa de ce qu’un non-lieu avait été prononcé à l’encontre de M.O. en vertu de l’article 10 c) du Code de procédure pénale, au motif que les faits réclamés n’auraient pas été commis par celle
‑
ci.
b)
Action en référé visant la réintégration du requérant dans son domicile
A une date non précisée, le requérant et son épouse, s’étant vu interdire l’accès à leur domicile par M.O. et par les membres de sa famille, déménagèrent chacun chez leurs parents respectifs. Selon le requérant, cela aurait beaucoup détérioré les relations entre les époux, ayant même conduit au divorce, prononcé par le tribunal de première instance de Suceava le 15
avril 1997.
Le 22 mai 1997, le requérant assigna M.O. devant le tribunal de première instance de Fălticeni afin d’obtenir, par voie d’ordonnance présidentielle, sa réintégration dans son domicile.
Par jugement du 15 juillet 1997, le tribunal fit droit à sa demande, obligeant M.O. de permettre au requérant d’utiliser son domicile.
Le 20 juillet 1998, le requérant fut réintégré dans son domicile par l’intermédiaire de l’huissier près le tribunal de première instance de Fălticeni. Dans le procès-verbal dressé par l’huissier, il était fait état de ce que M.O. s’était vu intimer l’ordre de ne plus entraver le requérant dans son droit à la jouissance de son domicile et qu’elle s’était engagée à le respecter.
Le Gouvernement conteste le fait que les époux se seraient vu obliger de quitter leur domicile à la suite des interventions de M.O. et de sa famille. Selon le Gouvernement, les troubles que ces derniers avaient causés au domicile du requérant avaient eu un caractère ponctuel et avaient concerné seulement la cour de son immeuble.
c)
La deuxième plainte pénale du requérant
Le 27 février 1997, à la suite d’une nouvelle plainte du requérant pour violation de domicile, le Parquet près le tribunal de première instance de Fălticeni prononça un non-lieu à l’encontre de M.O. et de son conjoint, au motif que les faits qui leur étaient reprochés ne constituaient pas d’infraction. Cette décision fut confirmée par le Parquet près la Cour suprême de justice, qui estima qu’il n’y avait pas des raisons imposant la réouverture de l’enquête.
d)
La troisième plainte pénale du requérant
Le 12 juin 1997, M.O., son conjoint et leurs deux fils rentrèrent à nouveau dans la cour du requérant. Pendant qu’ils fauchaient l’herbe qui avait poussé devant la maison du requérant, celui-ci leur intima l’ordre de quitter les lieux. Face à leur refus, le requérant demanda de l’aide auprès de la police de Fălticeni. Plusieurs policiers se rendirent sur les lieux et, sans intervenir, ils dressèrent un procès-verbal.
Le 1
er
août 1997, la police de Fălticeni, dans un rapport adressé au Parquet près le tribunal de première instance de Fălticeni, confirma que M.O. et sa famille avaient pénétré dans la cour du requérant. Elle estimait toutefois qu’ils ne sauraient en être tenus responsables, compte tenu de ce que M.O. avait un titre de propriété sur ledit terrain.
Le 22 septembre 1998, le requérant fut informé de ce qu’un non-lieu avait été prononcé, le 9 décembre 1997, par le Parquet près le tribunal de première instance de Fălticeni, au motif que M.O. et O.D., ayant un titre de propriété sur le terrain afférent au bâtiment du requérant, n’avaient pas agi avec l’intention de violer son domicile.
e)
La quatrième plainte pénale du requérant
Le 15 décembre 1998, le requérant fut informé par le Parquet de la décision de non-lieu adoptée à la suite de sa plainte pénale contre M.O. pour non
‑
respect de la décision en référé du 15 juillet 1997. Le Parquet retint que les faits qui lui étaient reprochés ne constituaient pas d’infraction, compte tenu de son titre de propriété sur le terrain litigieux.
f)
La cinquième plainte pénale du requérant
Le 5 mars 1999, des parents de M.O. pénétrèrent dans la cour du requérant et déversèrent plusieurs charrettes de fumier devant sa porte et sous ses fenêtres. Selon le Gouvernement, il s’agissait des engrais en vue d’une meilleure fertilisation du terrain. Le requérant introduisit à nouveau une plainte auprès du poste de police de Fălticeni.
Le 12 novembre 1999, un non-lieu fut prononcé à l’encontre des auteurs, en application de l’article 10 d) du Code de procédure pénale, selon lequel l’action pénale ne peut pas être exercée en l’absence de l’un des éléments constitutifs de l’infraction. Le procureur se fonda dans son ordonnance sur l’absence d’intention des auteurs des faits reprochés de commettre une infraction, compte tenu du titre de propriété de M.O. sur le terrain litigieux.
g)
La sixième plainte pénale du requérant
Les 22 et 29 mai 2000, lorsque le requérant était parti pour Bucarest afin d’effectuer un contrôle médical, M.O. et plusieurs membres de sa famille, des bâtons à la main, rentrèrent dans la cour de sa maison.
Les 16 et 23 mai 2000, le requérant introduisit une plainte à cet égard auprès du poste de police de Fălticeni. Il faisait valoir que le titre de propriété de M.O. sur le terrain afférent à leur maison avait été annulé par le jugement définitif du 19
novembre 1998. Il demandait que M.O. et ses complices soient poursuivis, faute de quoi ils seront encouragés à continuer de franchir leur terrain et de les menacer.
Une enquête fut ouverte par la police de Fălticeni et par le Parquet près le tribunal de première instance de la même ville. Plusieurs témoins furent entendus, qui confirmèrent que, les 22 et 29 mai 2000, M.O., accompagnée par son fils et son neveu, avait frappé, armée d’un bâton, à la porte du requérant, qui ne se trouvait pas chez lui. Il ressort de leurs déclarations que M.O. avait affirmé qu’elle donnerait des coups de bâton au requérant ou à son épouse quand elle allait les attraper, et qu’elle avait également menacé de leur détruire la maison, au motif qu’elle se serait trouvée sur son terrain.
Par lettre du 19 mars 2001, le requérant informa la Cour qu’aucune suite n’avait été donnée à ces plaintes et que les autorités n’avaient pris aucune mesure afin que lui et sa famille puissent avoir la jouissance de leur domicile. Selon le requérant, la passivité des autorités aurait encouragé les membres de la famille de M.O. à pénétrer tous les jours dans sa cour. Ils auraient labouré son jardin, y auraient semé du maïs et des légumes, sans qu’il puisse s’y opposer compte tenu de ce qu’il se trouvait en convalescence après l’ablation d’une tumeur cérébrale.
Le 18 mai 2001, le Parquet près le tribunal de première instance de Fălticeni prononça une décision de non-lieu à l’encontre de M.O. et la condamna à une sanction administrative, à savoir une amende d’un montant de 100
000
lei. Dans son ordonnance, le procureur retint que les faits commis par M.O. n’atteignaient pas le degré de danger social constitutif d’une infraction. Il s’appuyait sur les articles 11 pt. 1b) et 10b)
1
combinés du Code de procédure pénale, selon lesquels le procureur prononce une décision de non-lieu si les faits incriminés ne présentent pas le degré de danger d’une infraction. S’agissant des fils et du neveu de M.O., le Parquet prononça un non-lieu au motif qu’ils avaient simplement accompagné M.O. et qu’ils n’avaient pas eu l’intention de commettre l’infraction de violation de domicile, prohibée par l’article 192 du Code pénal.
Par lettre du 28 avril 2003, le requérant informa la Cour que son état de santé s’était aggravé en raison de sa tumeur cérébrale, qui avait récidivé, et demanda qu’en cas de décès, la requête soit continuée par son épouse.
B.
Le droit interne pertinent
Article 192 du Code pénal. Violation de domicile
«
Le fait de pénétrer, sans droit, et de quelque manière que ce soit, dans une habitation, un logement, une dépendance ou un espace clôturé y attenant, sans le consentement de la personne qui les utilise, ou le refus de quitter ces lieux sur demande de cette dernière, est passible d’une peine de 3 mois à 3 ans de prison ou d’amende.
Si le fait est commis par une personne armée, par deux ou plusieurs personnes ensemble (...) la peine est la prison de 2 à 7 ans.
»
1.
Invoquant l’article 8 de la Convention, le requérant se plaint de l’inaction des autorités pour faire cesser les atteintes au droit au respect de son domicile.
2.
Il estime que l’impossibilité où il se trouve de jouir de son domicile constitue également un manquement au droit au respect de ses biens, au sens de l’article 1 du Protocole n
o
1 à la Convention.
1.
Le requérant se plaint de l’inaction des autorités pour faire cesser les atteintes au droit au respect de son domicile, garanti par l’article 8 de la Convention, qui est libellé comme suit dans sa partie pertinente :
«
1.
Toute personne a droit au respect de sa vie privée et familiale, [et] de son domicile (...).
2.
Il ne peut y avoir ingérence d’une autorité publique dans l’exercice de ce droit que pour autant que cette ingérence est prévue par la loi et qu’elle constitue une mesure qui, dans une société démocratique, est nécessaire (...) à la défense de l’ordre et à la prévention des infractions pénales, à la protection de la santé ou de la morale, ou à la protection des droits et libertés d’autrui.
»
Le Gouvernement considère que les faits de l’espèce ne démontrent aucune atteinte au droit garanti par l’article 8 de la Convention dans le chef du requérant. En faisant valoir que l’affaire concerne un litige civil entre particuliers, le requérant et M.O., qui prétendaient tous les deux avoir un titre de propriété sur le terrain en litige, le Gouvernement souligne qu’il s’agissait, en fait, d’une controverse juridique provenant de l’interprétation divergente donnée, d’une part, par les tribunaux, et, d’autre part, par les autorités administratives locales, aux effets de la vente aux enchères publiques, en 1991, des bâtiments de la C.A.P. Le Gouvernement retint que, si les autorités se sont abstenues d’adopter des mesures contre M.O. tant que celle-ci agissait en vertu de son titre de propriété sur le terrain occupé par le requérant, après la date à laquelle le litige civil a été tranché par les juridictions nationales en faveur du requérant, le Parquet est intervenu et a ordonné une sanction administrative. De l’avis du Gouvernement, ce fait prouve que les autorités ont respecté leur devoir de protéger le droit du respect au domicile du requérant.
S’appuyant sur l’arrêt de la Cour
X et Y c. les Pays-Bas
(arrêt du 26
mars
1985, série
A n
o
9), le Gouvernement considère que les obligations positives à la charge de l’Etat en vertu de l’article 8 de la Convention ne vont pas jusqu’à imposer aux autorités d’adopter des sanctions pénales contre l’une des parties à un litige civil qui se fonde, de bonne foi, sur un titre de propriété valable en droit interne. Sur ce point, le Gouvernement souligne que les atteintes au droit du requérant au respect de son domicile par M.O. et sa famille n’atteignent pas le seuil de gravité des sévices sexuels contre une personne handicapée, qui ont justifié la nécessité d’une répression pénale dans l’affaire
précitée. L’adoption par le Parquet d’une sanction administrative pour punir les auteurs des faits reprochés par le requérant doit être considérée, de l’avis du Gouvernement, comme faisant partie de la marge d’appréciation dont jouissent les Etats pour décider quels seraient les moyens appropriés pour dissuader les futures atteintes au droit au respect du domicile du requérant.
Le requérant fait valoir que la loi roumaine, en particulier l’article 192 du Code pénal, protège le droit au respect de la vie privée et familiale à toute personne qui utilise un bâtiment en guise de domicile, un tel droit ne souffrant aucune restriction, même de la part du propriétaire de l’immeuble respectif. Plus encore, il souligne qu’en vertu de la même disposition, une ingérence au droit au respect de son domicile qui serait commise par main armée ou par plusieurs personnes ensemble est passible d’une peine de prison de 2 à 7 ans. Il considère, dès lors, que la sanction infligée par le Parquet à M.O., à savoir une amende de 100
000
lei, soit l’équivalent de 0,15 dollars américains (USD), était insuffisante, contrairement aux allégations du Gouvernement.
Il rappelle sur ce point que M.O. et les membres de sa famille se sont rendus à plusieurs reprises à son domicile armés avec des bâtons, ont frappé à la porte d’entrée et l’ont menacé de mort, faits consignés dans les déclarations faites par les témoins pendant l’enquête policière. Il est d’avis que l’interprétation donnée par le Gouvernement aux dispositions pertinentes du Code pénal est erronée et de mauvaise foi, car elle signifierait qu’il serait loisible au propriétaire de violer à tout moment le domicile de son éventuel locataire, l’empêchant d’avoir une vie privée et familiale.
En tout état de cause, le requérant souligne qu’il avait un droit de propriété sur l’ancien siège de la C.A.P. et sur le terrain y afférent, où il avait établi son domicile depuis 1995, et ce en vertu du contrat conclu en 1994 avec la société E., dont il était l’unique actionnaire, société qui avait légalement acquis l’immeuble litigieux aux enchères publiques, en 1991.
La Cour estime, à la lumière de l’ensemble des arguments des parties, que ce grief pose de sérieuses questions de fait et de droit qui ne peuvent être résolues à ce stade de l’examen de la requête, mais nécessitent un examen au fond
; il s’ensuit que ce grief ne saurait être déclaré manifestement mal fondé, au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Aucun autre motif d’irrecevabilité n’a été relevé.
2.
Le requérant allègue un manquement au droit au respect de ses biens, au sens de l’article 1 du Protocole n
o
1 à la Convention, qui dispose ainsi dans sa partie pertinente :
«
Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. (...).
Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général (...).
»
Le requérant fait valoir que l’impossibilité où il se trouve de jouir de son domicile constitue également un manquement au droit au respect de ses biens, au sens de l’article 1 précité.
Le Gouvernement est d’avis qu’étant donné qu’aucune ingérence ne saurait être décelée dans le droit du requérant au respect de son domicile, il ne saurait être question,
a fortiori,
d’une quelconque atteinte à son droit de propriété sur l’immeuble où il domiciliait. Soulignant que le droit de propriété du requérant sur le bâtiment qu’il occupait n’a jamais été contesté, le Gouvernement relève que le requérant n’a pas obtenu, à la suite de son contrat conclu le 1
er
mars 1994 avec la société E., un droit de propriété, ni une espérance légitime, au sens de la jurisprudence de la Cour, sur une quelconque surface de terrain afférente audit bâtiment. Il souligne sur ce point que le contrat en question n’a pas été conclu en forme authentique, condition requise par le droit roumain pour la validité des ventes des terrains.
La Cour estime, à la lumière de l’ensemble des arguments des parties, que ce grief pose de sérieuses questions de fait et de droit qui ne peuvent être résolues à ce stade de l’examen de la requête, mais nécessitent un examen au fond
; il s’ensuit que ce grief ne saurait être déclaré manifestement mal fondé, au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Aucun autre motif d’irrecevabilité n’a été relevé.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
la requête recevable, tous moyens de fond réservés.
T.L.
Early
J.-P.
Costa
Greffier adjoint
Président