Colombo împotriva Italiei

SECȚIUNEA A TREIA DECIZIA PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 54638/00 prezentate de Giancarlo COLOMBO împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care are loc la 11 septembrie 2003 într-o cameră compusă din domnii Ress președinte Cabral Barreto Kūris Zupančič Hedigan Tsatsa Nikolovska Zagrebelsky judecători și din grefierul secțiunii Berger Având în vedere cererea sus-menționată formulată la 22 octombrie 1999, După ce a deliberat, face următoarea decizie, făcând trimitere la recurentul Giancarlo Colombo, este un resortisant italian, născut în 1939 și rezident la Roma. Acesta este reprezentat în fața Curții de către domnul Spandre, avocat la Bruxelles.

Faptele cauzei, astfel cum au fost prezentate de solicitant, pot fi rezumate după cum urmează: La 25 mai 1994, judecătorul investigațiilor preliminare (G.I.P.) din apropierea tribunalului din Napoli a acordat un mandat de arestare împotriva reclamantului, intermediar financiar aprobat de Comisia Națională pentru societăți și burse (C.O.N.S.O.B.), în cadrul unei anchete privind o asociație de răufăcători în vederea comiterii de infracțiuni fiscale și de încălcări ale dreptului societăților comerciale. La 31 mai 1994, în timpul nopții, reclamantul a fost arestat și reținut. La 3 iunie 1994, reclamantul a fost interogat de Parchet și apoi de G.I.P. Acesta din urmă a revocat reținerea la 10 iunie pe motiv că nu mai era necesar, atât riscul de recidivă cât și riscul de dispariție a probelor.

La 24 iunie 1994, reclamantul a fost suspendat de către C.O.N.S.O.B., în plus, o mare societate bancară a reziliat imediat contractul pe care îl încheiase cu reclamantul. La 11 iunie 1995, C.O.N.S.O.B. și-a retras decizia din 24 iunie 1994; astfel, reclamantul și-a putut relua activitatea profesională cu o altă societate bancară. La 11 iunie 1998, G.I.P. și-a declarat incompetența. Rația loci și cauza a fost predată Tribunalului de la Roma la 30 aprilie 1999, G.I.P. al Tribunalului de la Roma a clasat cauza fără răspuns. Această decizie a fost comunicată consilierului reclamantului la 3 mai 1999. Dreptul intern relevant, în conformitate cu art. 2043 din Codul civil, care stabilește principiul "neminem laedere" Cu alte cuvinte, obligația generală de a nu cauza prejudicii altora, oricine pretinde că a suferit o pagubă prin încălcarea acestui principiu poate iniția o acțiune în răspundere împotriva persoanei care a cauzat prejudiciul.

117 din 13 aprilie 1988 privind răspunderea civilă împotriva magistraților. La art. 2 alineatul (3) litera (d) din lege se prevede că răspunderea unui magistrat poate fi pusă în discuție atunci când acesta a adoptat ─ în mod intenționat sau pentru abatere gravă ─ o măsură privativă de libertate în afara cazurilor prevăzute de lege. GRIFS Invocând art. 3 din Convenție, reclamantul afirmă că arestarea și detenția sa au fost inumane și degradante pe motiv că a fost arestat în fața copiilor săi și apoi reținut într-o celulă aglomerată timp de trei zile, înainte de a fi interogat de judecătorul investigațiilor preliminare din Napoli.

În conformitate cu art. 6 alineatul (1) din Convenție, reclamantul se plânge pe de o parte de prejudiciul important cauzat carierei sale, pentru care nu ar fi avut în Italia nicio instanță care să îl poată repara, pe de altă parte, de o încălcare a unei perioade rezonabile de timp Reclamantul se plânge că arestarea și detenția sa au fost inumane și degradante; la art. 3 din Convenție, nimeni nu poate fi supus pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante. Presupunând chiar că reclamantul a epuizat căile de atac interne, faptele care, potrivit reclamantului, ar constitui o încălcare a dispoziției invocate a Convenției au avut loc, în ceea ce privește arestarea la 31 mai 1994, sau au încetat la 10 iunie 1994 cu încheierea custodiei.

Or, cererea a fost formulată la 22 octombrie 1999, adică mai mult de șase luni de la încheierea presupusei încălcări. În consecință, această parte a cererii este tardivă și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 § 1 și 4 din Convenție. Reclamantul se plânge de o încălcare a dreptului său de a avea acces la un tribunal în măsura în care nu ar putea sesiza nicio instanță internă în vederea obținerii unei despăgubiri care să poată compensa prejudiciile suferite din cauza procedurii introduse împotriva sa. În cele din urmă, consideră că durata procedurii în cauză este rezonabilă și că: art. 6 alineatul (1) din convenție astfel formulată, Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) dacă orice acuzație în materie penală îndreptată împotriva ei.

În acest caz, Curtea nu este chemată să se pronunțe cu privire la dacă faptele invocate de reclamant revelează aspectul unei încălcări a dispoziției menționate anterior. Într-adevăr, în conformitate cu art. 35 alineatul (1) din Convenție, aceasta nu poate fi sesizată decât după epuizarea căilor de atac interne.

Ea subliniază că orice reclamant trebuie să fi acordat instanțelor interne posibilitatea pe care art. 35 alin. (1) are ca scop, în principiu, să o menajeze statelor contractante: să evite sau să corecteze presupusele încălcări împotriva sa (a se vedea, printre altele, Carot c. Franța, Hotărârea din 19 martie 1991, seria A n 200, p. 19, § 36. În ceea ce privește prima parte a fondului, Curtea constată că, în dreptul italian, două acțiuni au fost întreprinse pentru a iniția o acțiune în despăgubire împotriva autorităților, și anume o acțiune împotriva statului în temeiul articolului 2043 din Codul civil și o acțiune împotriva judecătorilor însărcinați cu cauza reclamantului în temeiul Legii nr. 117 din 1988 privind răspunderea magistraților.

Or, reclamantul nu contestă existența însăși a acestor acțiuni, ci eficacitatea lor. În această privință, Curtea amintește că simple îndoieli cu privire la caracterul efectiv al unei căi de atac interne nu scutesc de obligația de a le epuiza (a se vedea Van Oosterwijck c. Belgia, Hotărârea din 6 noiembrie 1980, seria A n 40, pp. 18-19, § 36-40). Este adevărat că aceste două acțiuni sunt accesibile numai dacă existența unei erori a autorităților în cauză este dovedită.

Cu toate acestea, în speță, nu se poate considera că aceste două acțiuni sunt eficiente, deoarece reclamantul nu a exercitat niciuna și, prin urmare, nu a impus instanțelor interne posibilitatea, dacă este cazul, de a remedia acest aspect, astfel încât … În cele din urmă, în ceea ce privește durata procedurii, Curtea constată că, în conformitate cu Legea nr. 89 din 24 martie 2001 (în conformitate cu Legea Pinto.) persoanele care au suferit un prejudiciu patrimonial sau nu patrimonial pot sesiza instanța de apel competentă pentru a face să se constate încălcarea convenției în ceea ce privește respectarea termenului rezonabil de la art. 6 alineatul (1) și pentru a solicita acordarea unei sume cu titlu de satisfacție echitabilă.

Curtea amintește că a constatat deja în mai multe decizii privind admisibilitatea (a se vedea, printre altele, cererile nr. 36813/97 Spordino c. Italia 27 martie 2003, n 69789/01, Brusco c. Italia din 6 septembrie 2001, CEDH 2001-IX și nr 34969/97, Giacometti c. Italia din 8 noiembrie 2001, CEDH 2001-XII), că remediul introdus prin legea Pinto este o acțiune accesibilă și eficientă. În concluzie, neconcluderea niciunei circumstanțe excepționale de natură să scutească reclamantul de obligația de a epuiza căile de atac interne Curtea consideră că Ö art. 6 alin. (1) Õ trebuie să fie respins pentru neobosirea căilor de atac interne, în conformitate cu art. 35 alin. (1) și (4) din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declare Õ Vincent Berger Georg Ress Moduler Președinte

TROISIEME SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n o 54638/00 présentée par Giancarlo COLOMBO contre l’Italie La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant le 11 septembre 2003 en une chambre composée de : MM. G. Ress , président , I. Cabral Barreto , P. Kūris , B. Zupančič , J. Hedigan , M me M. Tsatsa - Nikolovska , M. V. Zagrebelsky , juges , et de M. V. Berger, greffier de section , Vu la requête susmentionnée introduite le 22 octobre 1999, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT Le requérant, Giancarlo Colombo, est un ressortissant italien, né en 1939 et résidant à Rome. Il est représenté devant la Cour par M e M. Spandre, avocat à Bruxelles. A. Les circonstances de l’espèce Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.

Le 25 mai 1994 le juge des investigations préliminaires (G.I.P.) près le tribunal de Naples décerna un mandat d’arrêt contre le requérant, intermédiaire financier agrée par la Commission nationale pour les sociétés et la bourse (C.O.N.S.O.B.), dans le cadre d’une enquête concernant une association de malfaiteurs en vue de commettre des délits fiscaux et des infractions au droit des sociétés. Le 31 mai 1994, pendant la nuit, le requérant fut arrêté et placé en garde à vue. Le 3 juin 1994, le requérant fut interrogé par le parquet puis par le G.I.P.. Ce dernier révoqua la garde à vue le 10 juin au motif qu’elle n’était plus nécessaire, tant le risque de récidive que celui d’altération des preuves ayant disparu.

Le 24 juin 1994, le requérant fut suspendu par la C.O.N.S.O.B. De plus, une importante société bancaire résilia immédiatement le contrat qu’elle avait conclu avec le requérant. Le 11 juin 1995, la C.O.N.S.O.B révoqua sa décision du 24 juin 1994 ; le requérant put ainsi recommencer son activité professionnelle avec une autre société bancaire. Le 11 juin 1998, le G.I.P. déclara son incompétence ratione loci et l’affaire fut remise au tribunal de Rome. Le 30 avril 1999, le G.I.P. du tribunal de Rome classa l’affaire sans suite. Cette décision fut communiquée aux conseils du requérant le 3 mai 1999. B. Le droit interne pertinent Selon l’article 2043 du code civil, qui énonce le principe « neminem laedere », c’est-à-dire le devoir général de ne pas causer de dommage à autrui, quiconque allègue avoir subi un dommage en violation de ce principe peut engager une action en responsabilité contre l’auteur du dommage.

La loi n o 117 du 13 avril 1988 régit l’action en responsabilité civile à l’encontre des magistrats. L’article 2 § 3 d) de la loi prévoit que la responsabilité d’un magistrat peut être mise en cause lorsque celui-ci a adopté ─ intentionnellement ou pour faute grave ─ une mesure privative de liberté en dehors des cas prévus par la loi. GRIEFS 1. Invoquant l’article 3 de la Convention, le requérant affirme que son arrestation et sa détention ont été inhumaines et dégradantes au motif qu’il a été arrêté devant ses enfants et détenu ensuite dans une cellule bondée pendant trois jours, avant d’être interrogé par le juge des investigations préliminaires de Naples.

2. S’appuyant sur l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaint d’une part, du dommage important causé à sa carrière, pour lequel il n’y aurait en Italie aucun tribunal pouvant le réparer, d’autre part, d’une violation du « délai raisonnable », le classement sans suite de l’affaire ayant eu lieu au bout de cinq ans. EN DROIT 1. Le requérant se plaint que son arrestation et sa détention ont été inhumaines et dégradantes. Il invoque l’article 3 de la Convention ainsi libellé : « Nul ne peut être soumis (...) à des peines ou traitements inhumains ou dégradants. » A supposer même que le requérant ait épuisé les voies de recours internes, les faits qui constitueraient, selon le requérant, une violation de la disposition invoquée de la Convention se sont déroulés, quant à l’arrestation le 31 mai 1994, ou ont pris fin le 10 juin 1994 avec la fin de la garde à vue.

Or, la requête a été introduite le 22 octobre 1999, soit plus de six mois suivant la fin de la violation alléguée. Il s’ensuit que cette partie de la requête est tardive et doit être rejetée en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention. 2. Le requérant se plaint d’une atteinte à son droit à l’accès à un tribunal en ce qu’il ne pourrait saisir aucune juridiction interne afin d’obtenir un dédommagement pouvant compenser les préjudices subis à cause de la procédure diligentée contre lui. Enfin, il juge déraisonnable la durée de la procédure en question et invoque l’article 6 § 1 de la Convention ainsi libellé, « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle.

» Là encore, la Cour n’est pas appelée à se prononcer sur le point de savoir si les faits allégués par le requérant révèlent l’apparence d’une violation de ladite disposition. En effet, aux termes de l’article 35 § 1 de la Convention, elle ne peut être saisie qu’après l’épuisement des voies de recours internes.

Elle souligne que tout requérant doit avoir donné aux juridictions internes l’occasion que l’article 35 § 1 a pour finalité de ménager en principe aux Etats contractants : éviter ou redresser les violations alléguées contre lui (voir, entre autres, Cardot c. France , arrêt du 19 mars 1991, série A n o 200, p. 19, § 36). En ce qui concerne le premier volet du grief, la Cour note qu’en droit italien deux recours s’offraient pour engager une action en dommages-intérêts à l’encontre des autorités, à savoir une action à l’encontre de l’Etat fondée sur l’article 2043 du code civil et une action à l’encontre des juges chargés de l’affaire du requérant en vertu de la loi n o 117 de 1988 sur la responsabilité des magistrats.

Or le requérant ne conteste pas l’existence même de ces recours, mais leur efficacité. A cet égard, la Cour rappelle que de simples doutes sur le caractère effectif d’une voie de recours interne ne dispensent pas de l’obligation de l’épuiser (voir Van Oosterwijck c. Belgique , arrêt du 6 novembre 1980, série A n o 40, pp. 18-19, §§ 36-40). Il est vrai que ces deux recours ne sont accessibles que si l’existence d’une faute des autorités concernées est prouvée.

Toutefois, l’on ne peut en l’espèce juger concrètement de l’efficacité de ces deux recours, puisque le requérant n’en a exercé aucun et n’a donc pas ménagé aux juridictions internes la possibilité, le cas échéant, de redresser le grief allégué, de sorte qu’il n’a pas épuisé les voies de recours internes (voir, mutatis mutandis , Mastromatteo c. Italie [GC], n o 37703/97, § 95, 24 octobre 2002). Enfin, quant à la durée de la procédure, la Cour note que, selon la loi n o 89 du 24 mars 2001 («loi Pinto»), les personnes ayant subi un dommage patrimonial ou non patrimonial peuvent saisir la cour d’appel compétente afin de faire constater la violation de la Convention quant au respect du délai raisonnable de l’article 6 § 1, et demander l’octroi d’une somme à titre de satisfaction équitable.

La Cour rappelle avoir déjà constaté dans plusieurs décisions sur la recevabilité (voir, parmi d’autres, requêtes n o 36813/97 Scordino c. Italie du 27 mars 2003, n o 69789/01, Brusco c. Italie du 6 septembre 2001, CEDH 2001-IX, et n o 34969/97, Giacometti c. Italie du 8 novembre 2001, CEDH 2001-XII), que le remède introduit par la loi Pinto est un recours accessible et efficace. En conclusion, ne décelant aucune circonstance exceptionnelle de nature à dispenser le requérant de l’obligation d’épuiser les voies de recours internes la Cour considère que le grief tiré de l’article 6 § 1 doit être rejeté pour non-épuisement des voies de recours internes, en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Déclare la requête irrecevable. Vincent Berger Georg Ress Greffier Président