SECȚIUNEA I PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 54769/00 prezentate de Hugo VANDENBERGHE și Brigitte GROUWELS împotriva Belgiei Curtea Europeană a Drepturilor LUI Õ (secțiunea întâi), care se află la 15 septembrie 2003 într-o cameră compusă din domnii Lorenzen președinte Bonello Mes Tulkens Vajić Botoucharova, domnii Kovler Zagrebelsky, judecători și grefier adjunct al secțiunii Nielsen, grefierul adjunct al secțiunii Având în vedere cererea menționată mai sus depusă la 11 ianuarie 2000, după ce ați intenționat acest lucru, faceți următoarea decizie FACUTĂ Reclamanții, domnul Hugo Vandenberghe și doamna Brigitte Grouwels, sunt resortisanți belgieni, născuți în 1942, respectiv 1953 și reședința la Rotselaar, pentru primul reclamant, și la Bruxelles, pentru a doua reclamantă. La momentul faptelor, primul reclamant era senator, iar al doilea reclamant era membru al Consiliului Regiunii Bruxelles-Capitală și al Parlamentului flamandă. Circumstanțele din speță Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de reclamanți, pot fi rezumate după cum urmează. La 13 iunie 1999 au avut loc în Belgia alegeri pentru Parlamentul Federal. Nici unul dintre senatorii neerlandofonici aleși direct în acea zi nu își avea domiciliul în regiunea bilingvă Bruxelles-Capitală. Pe de altă parte, printre senatorii numiți de Consiliul Comunității flamande sau de alți senatori, nici un na .. nu își avea reședința la Bruxelles în ziua alegerii sale. Aceasta a condus la o situație contrară dispozițiilor art. 67 alin. (2) alin. (1) din Constituție (a se vedea dreptul intern relevant de mai jos). La 14 iulie 1999, în ședința de verificare a competențelor noilor senatori, primul reclamant a pus întrebarea respectării articolului 67 alineatul (2) din Constituție. Președintele Biroului provizoriu al Senatului, Louis Tobback, i-a răspuns după cum urmează. Prin urmare, știți răspunsul la fel de bine ca și mine, și anume că nu putem decât să deplângem faptul că nici un senator neerlandofon nu are reședința la Bruxelles, însă Constituția nu prevede sancțiuni pentru nerespectarea acestei dispoziții. Nu este menționat în Constituție sau în orice altă lege de execuție, redactată de senatori sau deputați înțelepți, care trebuie să se sacrifice pentru a putea îndeplini această dispoziție. Dreptul intern relevant la art. 67 din Constituție se citește astfel § 1. Fără a aduce atingere articolului 72, Senatul este format din șaptezeci și un senator, dintre care: 25 de senatori aleși în conformitate cu art. 61 de către colegiul electoral olandez ; 15 senatori aleși în conformitate cu art. 61 de către colegiul electoral francez zece senatori desemnați de Consiliul Comunității flamande, numit Consiliul flamandă, în cadrul său ; zece senatori desemnați de Consiliul Comunității franceze în cadrul său ; un senator desemnat de Consiliul Comunității germanofon în cadrul său șase senatori numiți de senatorii menționați la 1 și 3 senatori numiți de senatorii menționați la 2 și 4 alin. (2) are domiciliul, în ziua alegerilor, în regiunea bilingvă Bruxelles-Capitală. Cel puțin șase senatori menționați la alin. (1), (2), (4) și (7) În cazul în care cel puțin patru senatori menționați în alin. (1), (2) nu au domiciliul, în ziua alegerii lor, în regiunea bilingvă Bruxelles-Capitală, cel puțin doi senatori menționați în alin. (1), (4) trebuie să aibă domiciliul, în ziua alegerii lor, în regiunea bilingvă Bruxelles-Capitală. Reclamanții denunță faptul că, în componența Senatului rezultat din alegerile din 19 iunie 1999, art. 67 alin. (2) alin. (1) din Constituție nu a fost respectat. Ei văd o lipsă de cunoștință a preeminenței dreptului, inerentă întregii convenții și în special, în speță, art. 3 din Protocolul nr. 1, luat separat și combinat cu art. 14 din Convenție. Reclamanții susțin că au calitatea de victime ale situației pe care o denunță. În plus, potrivit acestora, nu există nicio acțiune în justiție în legislația belgiană pentru a remedia această situație. Curtea nu consideră că este necesar să se verifice temeinicia acestor afirmații, din moment ce cererea este vădit nefondată. Într-adevăr, din dezbaterile care au loc în cadrul Biroului provizoriu al Senatului reiese că art. 67 alineatul (2) al doilea paragraf din Constituție conține o dispoziție care nu este doar lipsită de sancțiuni, ci, mai presus de toate, aproape imposibil de aplicat, din cauza faptului că această dispoziție precizează procedura care trebuie urmată pentru a asigura respectarea sa și, în special, procedura de desemnare a senatorului chemat să își abandoneze sediul în beneficiul unui senator neerlandofon cu sediul la Bruxelles. Acesta este, în orice caz, punctul de vedere al Senatului care a aprobat decizia Biroului său, iar această opinie este autoritatea, din moment ce interpretarea dreptului intern este în primul rând a autorităților naționale (a se vedea, printre altele, Waite și Kennedy c. Germania [GC], 26083/94, Rec., 1999-I, § 54) și questions of the reclamants, care reamintește jurisprudența Curții de arbitraj și de Casație în această privință, nicio acțiune nu se deschide împotriva deciziei unei adunări legislative în acest domeniu. 2 alin. (1) din Constituție, această dispoziție nu este pregătită să fie aplicată, deoarece nu se specifică modalitățile sale de aplicare și consecințele posibilei sale necunoașteri, o astfel de necunoaștere nu poate duce la o încălcare a principiului preeminenței dreptului, ca atare fiind în temeiul art. 3 din Protocolul nr. (1) Este vorba într-un fel de o dispoziție incompletă; spre deosebire de vechiul articol 103 din Constituție, în discuție în cauza Coëme și în alte cazuri c. Belgia (n 32492/96 și s., Rec., 2000-VII), art. 67 alin. 1 El însuși nu se poate deduce din dispoziția sa că el însuși conținea o cerință la fel de specială ca cea din art. 67 alin. (2) din Constituție. În consecință, este evident greșit fondată, care este împărțită de partea întemeiată pe art. 14 coroborată cu această dispoziție. Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Søren Nielsen Peer Lorenzen Modululr Adjunct Președinte
de la requête n
o
54769/00
présentée par Hugo VANDENBERGHE et Brigitte GROUWELS
contre la Belgique
La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 15 septembre 2003 en une chambre composée de
MM.
P.
Lorenzen
,
président
,
G.
Bonello
M
mes
F.
Tulkens
,
N.
Vajić
,
S.
Botoucharova,
MM.
A.
Kovler
,
V.
Zagrebelsky,
juges
,
et de M.
S.
Nielsen,
greffier adjoint de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 11 janvier 2000,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Les requérants, M. Hugo Vandenberghe et Mme Brigitte Grouwels, sont des ressortissants belges, nés respectivement en 1942 et 1953 et résidant à Rotselaar, pour le premier requérant, et à Bruxelles, pour la seconde requérante. A l’époque des faits, le premier requérant était sénateur et la seconde requérante était membre du Conseil de la Région de Bruxelles-Capitale et du Parlement flamand.
A.
Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les requérants, peuvent se résumer comme suit.
Le 13 juin 1999 eurent lieu en Belgique des élections pour le Parlement fédéral. Aucun des sénateurs néerlandophones directement élus ce jour-là n’avait son domicile dans la région bilingue de Bruxelles-Capitale. D’autre part, parmi les sénateurs désignés par le Conseil de la Communauté flamande ou par les autres sénateurs, aucun n’avait son domicile à Bruxelles le jour de son élection. Il en résultait une situation contraire à ce que dispose l’article 67, § 2, alinéa 1, de la Constitution (voir le droit interne pertinent ci-dessous).
Le 14 juillet 1999, lors de la séance de vérification des pouvoirs des nouveaux sénateurs, le premier requérant a posé la question du respect de l’article 67, § 2 de la Constitution. Le président du Bureau provisoire du Sénat, M.
Louis
Tobback, lui a répondu comme suit
:
«
On a déjà répondu à cette question lors d’une précédente occasion. Vous connaissez donc la réponse aussi bien que moi, à savoir qu’on ne peut que déplorer qu’aucun sénateur néerlandophone ne soit domicilié à Bruxelles. Chacun en est conscient mais la Constitution ne prévoit aucune sanction pour le non-respect de cette disposition. Il n’est pas davantage précisé dans la Constitution ou l’une ou l’autre loi d’exécution, rédigées par des sénateurs ou des députés pleins de sagesse, qui doit se sacrifier pour pouvoir satisfaire à cette disposition.
»
B.
Le droit interne pertinent
L’article 67 de la Constitution se lit ainsi
:
«
1.. Sans préjudice de l’article 72, le Sénat se compose de septante et un sénateurs, dont :
1
o
vingt-cinq sénateurs élus conformément à l’article 61, par le collège électoral néerlandais ;
2
o
quinze sénateurs élus conformément à l’article 61, par le collège électoral français
;
3
o
dix sénateurs désignés par le Conseil de la Communauté flamande, dénommé Conseil flamand, en son sein ;
4
o
dix sénateurs désignés par le Conseil de la Communauté française en son sein ;
5
o
un sénateur désigné par le Conseil de la Communauté germanophone en son sein
;
6
o
six sénateurs désignés par les sénateurs visés aux 1
o
et 3
o
;
7
o
quatre sénateurs désignés par les sénateurs visés aux 2
o
et 4
o
.
2.. Au moins un des sénateurs visés au § 1er, 1
o
, 3
o
et 6
o
, est domicilié, le jour de son élection, dans la région bilingue de Bruxelles-Capitale.
Au moins six des sénateurs visés au § 1er, 2
o
, 4
o
et 7
o
, sont domiciliés, le jour de leur élection, dans la région bilingue de Bruxelles-Capitale. Si quatre au moins des sénateurs visés au § 1er, 2
o
, ne sont pas domiciliés, le jour de leur élection, dans la région bilingue de Bruxelles-Capitale, au moins deux des sénateurs visés au § 1er, 4
o
, doivent être domiciliés, le jour de leur élection, dans la région bilingue de Bruxelles-Capitale.
»
Les requérants dénoncent le fait que dans la composition du Sénat issu des élections du 19 juin 1999, l’article 67, § 2, alinéa 1, de la Constitution n’a pas été respecté. Ils y voient une méconnaissance de la prééminence du droit, inhérente à toute la Convention et en particulier, en l’espèce, à l’article 3 du Protocole n
o
1, pris isolément et combiné avec l’article 14 de la Convention.
Les requérants affirment avoir la qualité de victimes de la situation qu’ils dénoncent. En outre, d’après eux, aucun recours juridictionnel n’existe en droit belge pour y remédier. La Cour n’estime pas nécessaire de vérifier le bien-fondé de ces affirmations, dès lors que la requête apparaît manifestement mal fondée.
En effet, il ressort des débats tenus au Bureau provisoire du Sénat que l’article 67, § 2, alinéa 1, de la Constitution contient une disposition qui est non seulement dépourvue de sanction, mais surtout quasi impossible à appliquer, faute pour cette disposition d’indiquer la procédure à suivre pour assurer son respect et notamment la procédure de désignation du sénateur appelé à abandonner son siège au profit d’un sénateur néerlandophone domicilié à Bruxelles. C’est là en tout cas l’opinion du Sénat qui a entériné la décision de son Bureau. Or cette opinion fait autorité, dès lors que l’interprétation du droit interne relève au premier chef des autorités nationales (voir, parmi d’autres,
Waite et Kennedy c. Allemagne [GC],
n
o
26083/94, Recueil 1999-I, § 54) et qu’aux dires mêmes des requérants, qui rappellent la jurisprudence des Cours d’arbitrage et de cassation à cet égard, aucun recours ne s’ouvre contre la décision d’une assemblée législative dans ce domaine.
Si donc, de l’avis même de l’autorité chargée d’appliquer l’article 67, §
2, alinéa 1, de la Constitution, cette disposition ne se prête pas à être appliquée, faute de précisions quant à ses modalités d’application et aux conséquences de son éventuelle méconnaissance, une telle méconnaissance ne saurait donner lieu à une violation du principe de la prééminence du droit, en tant qu’il se trouve à la base de l’article 3 du Protocole n
o
1.Il s’agit en quelque sorte d’une disposition incomplète ; à la différence toutefois de l’ancien article 103 de la Constitution, en cause dans l’affaire Coëme et autres c. Belgique (n
o
32492/96 et s.,
Recueil
2000-VII), l’article
67, § 2, alinéa 1, ne charge aucune autre autorité du soin de fixer ses modalités d’application. Quant à l’article 3 du protocole n
o
1 lui-même, il ne saurait se déduire de son prescrit qu’il contiendrait par lui-même une exigence aussi particulière que celle de l’article
67, § 2, alinéa 1 de la Constitution.
Il s’ensuit que le grief tiré d’une violation de l’article 3 du protocole
n
o
1 est manifestement mal fondé, lequel sort est dès lors à partager par le grief fondé sur l’article 14 combiné avec cette disposition.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
Søren
Nielsen
Peer
Lorenzen
Greffier adjoint
Président