MIMIKOS contre la GRECE

RESPONDENT

GRC

HOTĂRÂRE

18.09.2003

Pe scurt

Instanță: CtEDO
Concluzie: Irrecevable

RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2003
DESCARCĂ: PDF · DOCX

Citează această cauză

MIMIKOS contre la GRECE (CtEDO, 2003)

HUDOC · oficial

SECȚIUNEA I PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 2762/02 prezentate de Georgios MIMIKOS împotriva Greciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea I), care a avut loc la 18 septembrie 2003, într-o cameră compusă din domnii Lorenzen președinte C.L. Rozakis Bonello Tulkens Levits Me Botousarova, Steiner, judecători și domnii Nielsen, grefier adjunct al secțiunii Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 15 iulie 2002, După ce a deliberat, face următoarea decizie: recurentul, domnul Georgios Mimikos, este un resortisant grec, născut în 1931 și rezident la Evoia. El este reprezentat în fața Curții de către domnul I. Stamoulis, avocat în baroul din Atena. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de solicitant, pot fi rezumate după cum urmează. În 1972, reclamantul și cei trei frați ai săi au creat societatea anonimă Adelfoi Mimikou-Kotopoula-Chourina-Agrotika AE . Reclamantul deținea 25% din capitalul acestei societăți. La 2 iunie 1998, Banca Agricolă a Greciei, principalul creditor al societății care a preluat între timp gestionarea acesteia, a solicitat plasarea sa în lichidare judiciară, din cauza faptului că aceasta nu își putea onora datoriile. La 12 noiembrie 1998, Curtea a Uniunii Europene a numit societatea în lichidare judiciară și a numit banca ca lichidator (hotărârea nr. 9270/1998). Procedura de revocare La 2 decembrie 1999, reclamantul mai târziu, care a reproșat băncii că este responsabilă pentru falimentul societății și că a obținut în mod fraudulos plasarea sa în lichidare judiciară pentru a-și îndeplini creanțele uzurpare, a se adresa instanței judecătorești din care face parte o cerere de revocare a hotărârii nr. 9270/1998. La 7 martie 2000, instanța de apel a respins recursul pe motivul că reclamantul nu a luat parte la procedura în litigiu și nu a avut, în singura sa calitate de acționar al societății, un interes legal pentru a solicita revocarea hotărârii incriminate (hotărârea nr. 1786/2001). În temeiul legislației relevante, această hotărâre nu era susceptibilă de a face nici o acțiune. La 13 august 2001, reclamantul s-a ocupat de casare. În memoriul său din 14 decembrie 2001, acesta susținea, printre altele, privându-l de posibilitatea de a acționa împotriva hotărârii judecătorești, legislația greacă afecta substanța dreptului său la o instanță, garantată prin art. 6 alin. (1) din Convenție. La 16 ianuarie 2002, Curtea de Casație a declarat recursul inadmisibil, pe motiv că hotărârea atacată nu era susceptibilă de a formula nicio acțiune. În special, Curtea de Casație consideră legitimă și în conformitate cu art. 6 din Convenție scopul urmărit de legislația incriminată : Soluționarea rapidă a contestațiilor referitoare la validitatea hotărârilor prin care se dispune plasarea unei societăți în lichidare judiciară, pentru a nu prelungi procedurile judiciare și pentru a nu pune în pericol tranzacțiile comerciale. Curtea de Casație a subliniat, de asemenea, că procedura prin care o societate este supusă lichidării judiciare garantează fără dubiu dreptul societății în cauză de a-și apăra cauza și, astfel, îndeplinește toate condițiile unui proces echitabil (hotărârea nr. 86/2002). Procedura de numire a unei administrații provizorii În același timp, la 15 noiembrie 1999, reclamantul sesizează Tribunalul de Primă Instanță din Chalkida cu privire la o cerere de numire a unei administrații provizorii pentru societate, astfel încât aceasta să poată contesta plasarea sa în lichidare judiciară. La 26 ianuarie 2000, Tribunalul a respins recursul (Decizia nr. 45/2000). La 23 martie 2000, reclamantul a luat o decizie. La 25 mai 2000, Curtea de Casație a confirmat decizia atacată (hotărârea nr. 4444/2000). La 13 august 2001, reclamantul a luat măsuri în casare. La 24 octombrie 2002, Curtea de Casație a respins recursul (hotărârea nr. 1504/2002). Reclamantul susține că, ulterior, banca cedează bunurile societății unei alte întreprinderi și-a asumat prețul de vânzare. El nu furnizează alte informații cu privire la acest aspect. GRIFS Invochează art. 6 alineatul (1) din convenție, reclamantul se plânge de o încălcare a dreptului său și a dreptului societății de a avea acces la o instanță. Invocând art. 1 din Protocolul nr. 1, reclamantul se plânge, de asemenea, de o încălcare a dreptului său la respectarea proprietății sale. ÎN Â Â Reclamantul se plânge, pe de o parte, că, declarându-și recursul împotriva hotărârii nr 1786/2001 inadmisibilă, Curtea de Casație și-a încălcat dreptul de a avea acces la o instanță. Pe de altă parte, el se plânge că, prin respingerea cererii sale de numire a unei administrații provizorii pentru societate, astfel încât aceasta să poată contesta plasarea sa în lichidare judiciară, instanțele elene au privat-o și pe aceasta din urmă de dreptul de a avea acces la o instanță. Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată în mod echitabil (...) de o instanță (...), care va hotărî (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Curtea reamintește mai întâi jurisprudența sa constantă potrivit căreia nu are ca sarcină să se substituie instanțelor interne. C dreptul la o instană judecătorească, al cărei drept de acces constituie un aspect particular, nu este absolut și este gata să fie limitat în mod implicit, în special în ceea ce privește condiiile de admisibilitate a unei căi de atac, deoarece, prin însăși natura sa, solicită o reglementare prin intermediul statului, care beneficiază în această privină de o anumită marjă de apreciere. Cu toate acestea, aceste limitări nu pot restrânge accesul liber la un justițiar într-un mod sau într-un punct cum ar fi dreptul său la un tribunal din San Marino atins în substanța sa însăși ; în cele din urmă, acestea nu conciliază cu art. 6 alineatul (1) decât dacă au un scop legitim și dacă există un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul vizat (a se vedea, printre multe altele, Edificaciones March Gallego S.A. c. Spania, Hotărârea din 19 februarie 1998, Rec., p. 290, punctul 34). În acest caz, reclamantul se plânge de posibilitatea de a recurge la recurs împotriva hotărârii pronunțate de instanța de judecată la cererea sa de revocare a plasării societății în lichidare judiciară, declarând că legislația internă i-a blocat complet accesul la Curtea de Casație. Curtea amintește că art. 6 din convenție nu obligă statele contractante să creeze cursuri de apel sau de casare (a se vedea în special Delcourt c. Belgia, Hotărârea din 17 ianuarie 1970, seria A n 11, pp. 13-15, §§ 25-26. Cu toate acestea, în cazul în care există astfel de jurisdicții, garanțiile prevăzute la art. 6 trebuie respectate, în special în ceea ce privește faptul că asigură pledanților dreptul efectiv de a avea acces la instanțe pentru deciziile referitoare la drepturile și obligațiile lor civile (a se vedea, printre altele, Brualla Gómez de la Torre c. Spania, Hotărârea din 19 decembrie 1997, Rec., 1997-VIII, p. 2956, § 37). Or, mai întâi de toate, Curtea nu este convinsă că procedura în litigiu a pronunțat o procedură privind drepturile și obligațiile civile. Într-adevăr, Curtea constată că obiectul procedurii în cauză a fost revocarea plasării societății în lichidare judiciară. Prin urmare, la sfârșitul acestei proceduri nu era direct decisivă pentru drepturile de caracter privat ale reclamantului. Acest lucru cu atât mai mult cu cât, așa cum a fost invocat în hotărârea sa nr. 1786/2000, acesta din urmă avea nici măcar un interes legal pentru a acționa în cadrul procedurii menționate. Pe de altă parte, în măsura în care reclamantul părea să-și protejeze interesele economice în calitatea sa de acționar al societății, Curtea consideră că procedura în cauză era departe de a fi direct decisivă pentru drepturile patrimoniale ale reclamantului (a se vedea, a contra, Hotărârea din 26 februarie 1998, Pafitis și alții, Rec., 1998, p. 456, punctul 87). În orice caz, presupunând chiar că art. 6 alineatul (1) se aplică în speță, Curtea convine cu Curtea de Casație că scopul urmărit de legislația incriminată este legitim, și anume să nu dureze în mod nejustificat procedurile privind plasarea societăților în lichidare judiciară, pentru a nu pune în pericol tranzacțiile comerciale. Pe de altă parte, Curtea consideră rezonabil raportul de proporționalitate între preocuparea de a proteja securitatea pieței și impactul pe care mijloacele utilizate în acest scop l-au avut asupra dreptului de acces al reclamantului la Curtea de Casație. În concluzie, Curtea consideră că reclamantul nu a fost supus unui drept de acces la o instanță și că, prin urmare, nu a fost afectată substanța dreptului său la o instanță judecătorească. Prin urmare, acest fapt este vădit nefondat și trebuie respins în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din convenție. În măsura în care reclamantul se plânge că respinge cererea sa de numire a unei administraii provizorii pentru societate, instanele elene au privat-o de dreptul de a avea acces la o instană, Curtea ia notă de faptul că reclamantul nu este reprezentantul legal al societăii și, prin urmare, nu are calitatea de a introduce o cerere în numele acesteia. Aceasta avea o personalitate juridică proprie și putea sesiza Curtea, dacă este cazul, de către lichidatorii săi. Pe de altă parte, reclamantul nu se poate pretinde el însuși că este victima În sensul articolului 34 din Convenție, Curtea consideră că, cu excepția cazului în care un acționar unic, care este în același timp unic director al societății anonime, actele dăunătoare împotriva unei astfel de societăți nu afectează direct interesele personale ale acționarilor. Ca de altfel, toți cei care au relații financiare cu societatea, cum ar fi creditorii săi, nu ar putea fi suficienți pentru a-i califica drept "victime" în sensul art. 34. În cele din urmă, Curtea nu descoperă nicio circumstanță excepțională care ar fi putut justifica ridicarea vălului social sau ridicarea personalității juridice a societății (a se vedea Agrotexim c. Grecia , Hotărârea din 24 octombrie 1995, seria A netty-A, p. 25, § 66). În consecință, acest litigiu este incompatibil rațional personae cu dispozițiile Convenției în sensul art. 35 alin. (3) și trebuie respins în conformitate cu art. 35, reclamantul se plânge, de asemenea, că, în urma celor două proceduri în litigiu Banca Agricolă din Grecia este în mod legal adecvată pentru bunurile societății, privându-l astfel de drepturile sale ca acțiune. Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. Curtea ia notă de faptul că reclamantul formulează aceste afirmații într-un mod foarte general și nu furnizează nicio informație precisă care i-ar fi permis să ia în considerare atât condițiile de admisibilitate a fondului, cât și pe bună dreptate. Søren Nielsen Peer Lorenzen Modululr Adjunct Președinte