FARINA contre l'ITALIE

SECȚIUNEA I DECIZIE PARȚIALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 75259/01 prezentate de Melchiorre FARINA împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea I), care are loc la 18 septembrie 2003 într-o cameră compusă din domnii C.L. Rozakis președintele Lorenzen Bonello mes Vajić Bototarova Zagrebelsky Steiner, judecători și grefier adjunct al secțiunii Nielsen Având în vedere cererea sus-menționată formulată la 8 aprilie 1999, După ce a deliberat, face următoarea decizie FACE recurentul, dl Melchiorre Farina, este un resortisant italian, născut în 1934 și rezident în Viterbo. Circumstanțele din speță Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de reclamant, pot fi rezumate după cum urmează.

Reclamantul a fost proprietarul unui teren situat în Nuoro. În 1976, administrația Nuoro a ocupat terenul său pentru a construi un stadion. Această ocupație a avut în nici un moment a fost autorizată. În 1982, reclamantul a numit administrația lui Nuoro în fața tribunalului civil din Nuoro. El susținea că ocupația terenului său era ilegală, având în vedere lipsa unui decret care să permită ocupația. a solicitat daune-interese care decurg din ocuparea terenului până la valoarea de piață a terenului, plus o sumă pentru prejudiciul cauzat părților de teren care nu sunt ocupate. Prin hotărârea din 16 octombrie 1991, care se referă la jurisprudența Curții de Casație în materie de expropriere indirectă ( Tribunalul din Nuoro a declarat că proprietatea terenului a trecut acum la administrație ca urmare a construcției de lucrări publice.

Tribunalul a condamnat administrația lui Nuoro să plătească suma de 52 486 350 lire italiene plus dobândă începând cu decembrie 1980. 1994, instanța de apel a confirmat hotărârea instanței. Administrația s-a ocupat de casare. Prin Hotărârea din 21 ianuarie 1997 Curtea de Casație a reieșit că cauza a fost examinată în instanța de judecată din Cagliari pentru a recalcula suma care trebuie acordată reclamantului în conformitate cu Legea nr. 662 din 1996 intrată în vigoare. Procedura este în prezent în curs de desfășurare în fața instanței de apel. GrieFS Invocând art. 6 alin. (1) din Convenție, reclamantul se plânge de durata procedurii. Invocând art. 1 din Protocolul nr. 1, reclamantul se plânge că a fost privat de terenul său într-un mod incompatibil cu art. 1 din Protocolul nr. 1. El susține că, la aproximativ 27 de ani de la ocuparea terenului său, nu a primit încă o despăgubire.

Reclamantul se plânge în esență de lipsa de echitate a procedurii pe motiv că nu poate fi demascat în limita valorii de piață a terenului prin efectul Legii nr. 662 din 1996, între timp intrată în vigoare. Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Curtea trebuie mai întâi să stabilească dacă reclamantul a epuizat, în conformitate cu art. 35 alineatul (1) din convenție, căile de atac care îi erau deschise în dreptul italian.

Curtea ia notă de faptul că, în conformitate cu Legea nr. 89 din 24 martie 2001 (denumită în continuare "legea Pinto Curtea amintește că a constatat deja în mai multe decizii privind admisibilitatea (a se vedea, printre altele, cererile nr. 36813/97, Spordino c. Italia 27 martie 2003; n 69789/01, Brusco c. Italia din 6 septembrie 2001, CEDH 2001-IX și n 34969/97, Giacometti c. Italia din 8 noiembrie 2001, CEDO 2001-XII), că remediul introdus prin legea Pinto este o acțiune pe care reclamantul trebuie să o încerce în fața instanței judecătorești competente înainte ca Curtea să se pronunțe cu privire la admisibilitatea cererii și aceasta indiferent de data depunerii cererii în fața Curții. Întrucât nu denotă nicio împrejurare de natură să decidă în mod diferit în cazul de față, Curtea consideră că această parte a cererii trebuie respinsă pentru neobosirea căilor de atac interne, în conformitate cu art. 35 alineatele (1) și (4) din convenție.

Reclamantul se plânge că a fost privat de teritoriul său într-un mod incompatibil cu art. 1 din Protocolul nr. 1, care este astfel formulat Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. În stadiul actual al dosarului, Curtea nu consideră că este în măsură să se pronunțe asupra admisibilității acestei părți a cererii și consideră necesară comunicarea acesteia către guvernul pârât pentru observații scrise în conformitate cu art. 54 alineatul (2) litera (b) din Regulamentul său de procedură.

Reclamantul se plânge în esență de lipsa de echitate a procedurii, din cauza adoptării Legii nr. 662 din 1996. Curtea a luat în considerare acest aspect sub aspectul articolului 6 alineatul (1) din Convenție, care prevede: Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) În stadiul actual al dosarului, Curtea nu consideră că este în măsură să se pronunțe asupra admisibilității acestei părți a cererii și consideră necesar să o comunice guvernului pârât pentru observații scrise în conformitate cu art. 54 alineatul (2) litera (b) din Regulamentul său de procedură.

Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, amână examinarea obiecțiunilor reclamantului formulate în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. și art. 6 alin. (1) din Convenție în ceea ce privește lipsa de echitate a procedurii; Se pronunță cererea inadmisibilă pentru surplus. Søren Nielsen Christos R ozakis grefier adjunct Președinte

PREMIÈRE SECTION

DÉCISION PARTIELLE

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n o 75259/01 présentée par Melchiorre FARINA contre l’Italie La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 18 septembre 2003 en une chambre composée de MM. C.L. Rozakis , président , P. Lorenzen , G. Bonello , M mes N. Vajić , S. Botoucharova , M. V. Zagrebelsky , M me E. Steiner, juges , et de M. S. Nielsen, greffier adjoint de section , Vu la requête susmentionnée introduite le 8 avril 1999, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT Le requérant, M. Melchiorre Farina, est un ressortissant italien, né en 1934 et résidant à Viterbo. A. Les circonstances de l’espèce Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.

Le requérant était propriétaire d’un terrain sis à Nuoro. En 1976, l’administration de Nuoro occupa son terrain afin de construire un stade. Cette occupation n’avait à aucun moment été autorisée. En 1982, le requérant assigna l’administration de Nuoro devant le tribunal civil de Nuoro. Il alléguait que l’occupation de son terrain était illégale compte tenu du manque d’un décret autorisant l’occupation. Il demandait les dommages-intérêts découlant de l’occupation du terrain à concurrence de la valeur vénale du terrain, plus une somme pour le préjudice causé aux parties de terrain non occupées. Par un jugement du 16 octobre 1991, se référant à la jurisprudence de la Cour de cassation en matière d’expropriation indirecte (« occupazione acquisitiva »), le tribunal de Nuoro déclara que la propriété du terrain était désormais passée à l’administration suite à la construction de l’ouvrage public.

Le tribunal condamna l’administration de Nuoro à payer la somme de 52 486 350 lires italiennes plus intérêts à partir de décembre 1980. L’administration de Nuoro interjeta appel de ce jugement devant la cour d’appel de Cagliari. Par un arrêt du 10 juin 1994, la cour d’appel confirma le jugement du tribunal. L’administration se pourvut en cassation. Par un arrêt du 21 janvier 1997 la Cour de cassation renvoya l’examen de l’affaire à la cour d’appel de Cagliari afin de recalculer la somme à octroyer au requérant en fonction de la loi n o 662 de 1996 entre-temps entrée en vigueur. La procédure est actuellement pendante devant la cour d’appel. GRIEFS 1. Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaint de la durée de la procédure.

2. Invoquant l’article 1 du Protocole n o 1, le requérant se plaint d’avoir été privé de son terrain de manière incompatible avec l’article 1 du Protocole n o 1. Il fait valoir qu’environ vingt-sept ans après l’occupation de son terrain il n ‘a pas encore perçu une indemnisation. 3. Le requérant se plaint en substance de l’absence d’équité de la procédure au motif qu’il ne pourra pas être dédommagé à hauteur de la valeur vénale du terrain par l’effet de la loi n o 662 de 1996, entre-temps entrée en vigueur. EN DROIT 1. Le requérant se plaint de la durée de la procédure.

Il invoque l’article 6 § 1 de la Convention, qui, en ses parties pertinentes, se lit ainsi : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) » La Cour doit d’abord déterminer si le requérant a épuisé, conformément à l’article 35 § 1 de la Convention, les voies de recours qui lui étaient ouvertes en droit italien. La Cour note que, selon la loi n o 89 du 24 mars 2001 (ci-après «loi Pinto»), les personnes ayant subi un dommage patrimonial ou non-patrimonial peuvent saisir la cour d’appel compétente afin de faire constater la violation de la Convention européenne des Droits de l’Homme quant au respect du délai raisonnable de l’article 6 § 1, et demander l’octroi d’une somme à titre de satisfaction équitable.

La Cour rappelle avoir déjà constaté dans plusieurs décisions sur la recevabilité (voir, parmi d’autres, requêtes n o 36813/97, Scordino c. Italie du 27 mars 2003; n o 69789/01, Brusco c. Italie du 6 septembre 2001, CEDH 2001-IX, et n o 34969/97, Giacometti c. Italie du 8 novembre 2001, CEDH 2001-XII), que le remède introduit par la loi Pinto est un recours que le requérant doit tenter devant la cour d’appel compétente avant que la Cour ne se prononce sur la recevabilité de la requête et ceci quelle que soit la date d’introduction de la requête devant la Cour. Ne décelant aucune circonstance de nature à décider différemment dans le cas d’espèce, la Cour considère que cette partie de la requête doit être rejetée pour non-épuisement des voies de recours internes, en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention.

2. Le requérant se plaint d’avoir été privé de son terrain de manière incompatible avec l’article 1 du Protocole n o 1, qui est ainsi libellé : « Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international. Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes. » En l’état actuel du dossier, la Cour ne s’estime pas en mesure de se prononcer sur la recevabilité de cette partie de la requête et juge nécessaire de communiquer celle-ci au gouvernement défendeur pour observations écrites conformément à l’article 54 § 2 b) de son règlement.

3. Le requérant se plaint en substance de l’absence d’équité de la procédure, en raison de l’adoption de la loi n o 662 de 1996. La Cour a considéré ce grief sous l’angle de l’article 6 § 1 de la Convention, qui, dans ses parties pertinentes, prévoit : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) » En l’état actuel du dossier, la Cour ne s’estime pas en mesure de se prononcer sur la recevabilité de cette partie de la requête et juge nécessaire de communiquer celle-ci au gouvernement défendeur pour observations écrites conformément à l’article 54 § 2 b) de son règlement.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Ajourne l’examen des griefs du requérant tirés de l’article 1 du Protocole n o 1 et de l’article 6 § 1 de la Convention quant au manque d’équité de la procédure ; Déclare la requête irrecevable pour le surplus. Søren Nielsen Christos R ozakis Greffier adjoint Président