SECȚIUNEA A DOUA CAUZA FARINA c. ITALIA (Recherche n 75259/01) HOTĂRÂREA STRASBURG 17 mai 2011 DEFINIF 17/08/2011 Această hotărâre a devenit definitivă în temeiul articolului 44 alineatul (2) din Convenție. În cauza Farina c. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a se vedea secțiunea a doua), care se află într-o cameră compusă din Françoise Tulkens, președinte, David Thór Björgvinsson, Dragoljub Popović, Giorgio Malinverni, András Sajó, Guido Raimondi, Paulo Pinto de Albuquerque, judecători, și de Stanley Naismith, grefier de secțiune, După ce a deliberat în camera Consiliului la 12 aprilie 2011, Renunță hotărârea pe care o reprezintă, adoptat la această dată procedural La originea cauzei 75259/01) îndreptat împotriva Republicii Italiene și al cărei resortisant al acestui stat, dl Melchiorre Farina ( A fost reprezentat de agenții săi, dnii U. Leanza și I.M. Braguglia, E. Spatafora, și de co-agenții săi, dnii F Crisafolli și N. Lettieri. Reclamantul susținea o încălcare nejustificată a dreptului său la respectarea proprietăților sale. Prin decizia din 23 septembrie 2004, Curtea a declarat cererea admisibilă. Guvernul a prezentat observații scrise cu privire la fondul cauzei [art. 59 alineatul (1) din Regulamentul de procedură]. ÎN FAVOAREA CIRCONSTANCES DE L În 1982, reclamantul a numit administrația Nuoro în fața Tribunalului Civil din Nuoro. El a susținut că ocupația terenului său era ilegală, având în vedere lipsa unui decret care să permită ocuparea forței de muncă. El a solicitat despăgubirile care decurg din ocuparea terenului în limita valorii sale de piață, plus o sumă pentru prejudiciul cauzat părților de teren care nu erau ocupate. 10. Prin hotărârea din 16 octombrie 1991, care se referă la jurisprudența Curții de Casație în materie de expropriere indirectă ( 486 350 de lire italiene (ITL) plus dobânda începând cu decembrie 1980. 11. Administrația lui Nuoro a interjeta apelul acestei hotărâri în fața instanței de apel din Cagliari. Prin hotărârea din 10 iunie 1994, instanța de apel a confirmat hotărârea instanței. 12. Prin hotărârea din 21 ianuarie 1997, Curtea de Casație a trimis examinarea cauzei în fața Tribunalului din Cagliari pentru a recalcula suma care trebuie acordată reclamantului în temeiul Legii nr. 662 din 1996 între timp intrată în vigoare. 13. Prin hotărârea din 30 noiembrie 2004, Curtea de Apel din Cagliari a primit apelul din partea administrației și l-a condamnat la plata a 13102,93 EUR (EUR). II. DREPTUL ȘI PRACTICA INTERNES PERTINENTE 14. Dreptul intern relevant este descris în Hotărârea Guiš Gallisay c. Italia (satisfacție echitabilă) [GC], n 58858/00, 22 decembrie 2009). PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ DE LA ARTICOLUL 1 DIN PROTOCOLUL NR. 1 AL CONVENȚIEI TEZE A P Ă R Ț IILOR 15. Guvernul observă că, în acest caz, este vorba de o ocupație de teren în cadrul unei proceduri administrative bazate pe o declarație de interes public. Cu toate acestea, el admite că procedura de expropriere nu a fost pusă în aplicare în condițiile prevăzute de lege, în măsura în care nu a fost adoptat niciun decret de expropriere. În primul rând, ar exista utilitate publică, ceea ce nu a fost pus în discuție de instanțele naționale. în al doilea rând, privarea de bun astfel cum rezultă din exproprierea indirectă ar fi Conform Legii nr. 16. Potrivit guvernului, principiul exproprierii indirecte trebuie considerat ca făcând parte din dreptul pozitiv de a se baza, cel târziu, pe hotărârea Curții de Casație nr. 1464 din 1983. Jurisprudența ulterioară ar fi confirmat acest principiu și ar fi precizat anumite aspecte ale aplicării sale și, în plus, acest principiu ar fi fost recunoscut prin Legea nr. 458 din 27. octombrie 1988 și prin Legea bugetară nr. 662 din 1996. Guvernul concluzionează că, începând din 1983, normele privind exproprierea indirectă erau perfect previzibile, clare și accesibile tuturor proprietarilor. Cu toate acestea, având în vedere faptul că terenul a fost transformat ireversibil prin construirea unei lucrări de utilitate publică, restituirea sa nu mai este posibilă. 17. Guvernul definește exproprierea indirectă ca rezultat al interpretării sistematice de către judecătorii principiilor existente, prin care să se garanteze că interesul general îl depășește pe cel al persoanelor fizice atunci când lucrarea publică a fost realizată (transformarea terenului) și că acesta răspunde interesului public. În ceea ce privește cerința de a asigura un echilibru corect între sacrificiul impus persoanelor fizice și compensația acordată acestora, guvernul recunoaște că administrația este ținută de partea celor interesați. 18. Guvernul concluzionează că echilibrul corect a fost respectat și că situația denunțată este compatibilă din toate punctele de vedere cu art. 1 din Protocolul nr 19. În primul rând, Curtea constată că părțile și-au exprimat punctul de vedere cu privire la faptul că a existat o încălcare a dreptului de proprietate 21. Curtea face trimitere la jurisprudența sa în materie de expropriere indirectă (Belvedere Alberghiera S.r.l. c. Italia, n 31524/96, CEDH 2000-VI Carbonara și Ventura c. Italia, n 24638/94, CEDH 2000-VI ; printre hotărârile mai recente, a se vedea Acciardi și Campagna c. Italia , n 4040/98, 19 mai 2005 Pasculli c. Italia , n 36818/97, 17 mai 2005 Scordino c. Italia (n , n 43662/98, 17 mai 2005 ; Serrao c. Italia , n 67181/01, 13 octombrie 2005 La Rosa și Alba c. Italia (n , n 58119/00, 11 octombrie 2005 Chirų c. Italia (n , n 67196/01, 11 octombrie 2005 Velocci c. Italia , n 1717/03, 18 martie 2008 Guiso-Gallisay c. Italia (satisfacție echitabilă) [GC], n 58858/00, 22 decembrie 2009) pentru recapitularea principiilor relevante și pentru o prezentare generală a jurisprudenței sale în materie. 22. În prezenta cauză, Curtea arată că, prin aplicarea principiului exproprierii În mod indirect, Tribunalul l-a considerat pe reclamant privat de proprietatea sa din momentul în care ocupația a încetat să mai fie autorizată, condițiile de ocupație și de interes public pentru lucrarea construită fiind reunite. Or, în absența unui act formal de expropriere, Curtea consideră că această situație nu poate fi considerată ca fiind previzibilă. Prin urmare, reclamantul nu a avut certitudinea juridică. În ceea ce privește privarea de teren, cel mai târziu în februarie 2006 data la care hotărârea Tribunalului din Nuoro a devenit definitivă. 23. Curtea observă apoi că situația în cauză a permis administrației să profite de o ocupație ilegală de teren. Cu alte cuvinte, administrația a reușit să se conformeze normelor care reglementează exproprierea în mod corespunzător și, printre altele, fără ca o indemnizație să fie plătită în schimbul acesteia 24. Având în vedere aceste considerații, Curtea consideră că ingerința în cauză nu este compatibilă cu principiul legalității și că aceasta a încălcat, prin urmare, dreptul la respectarea bunurilor reclamantului. 25. Prin urmare, a avut loc o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. II. PRIVIND VIOLAȚIA ARTICOLULUI 6 § 1 DIN CONVENȚIA 26. Reclamantul susține că a suferit un prejudiciu în măsura în care legea nr. 662 din 23 decembrie 1996 a fost aplicată procedurii sale. 27. Curtea amintește că, la comunicarea cauzei, aceasta a considerat că reclamantul se plânge în esență de o încălcare a dreptului său la un proces echitabil, astfel cum este garantat prin art. 6 alineatul (1) din convenție, care, în pasajele sale relevante, dispune de Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...). 662 din 1996 nu ar fi constituit un impediment în calea obligației de a asigura un echilibru corect între sacrificiul impus particularului și compensația acordată acestuia. 29. Curtea tocmai a constatat, sub aspectul articolului 1 din Protocolul nr. 1, întrucât situația denunțată de reclamant nu este conformă principiului legalității. Având în vedere motivele care au condus Curtea la această constatare de încălcare (punctele 20-25 de mai sus), Curtea consideră că . ............................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................... VELocci c. Italia, n 1717/03, § 50, 18 martie 2008). III. PRIVIND LEGĂTURA ARTICOLULUI 41 DIN CONVENȚIA 30. În conformitate cu art. 41 din Convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite Ö Õ să se desprindă Õ imprecis consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții Õ, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Daune materiale 31. Reclamantul solicită plata unei sume corespunzătoare valorii bunului său, plus dobânda și reevaluarea. 32. Curtea amintește că o hotărâre cu privire la o încălcare antrenează pentru statul pârât obligația de a pune capăt încălcării și de a anula consecințele astfel încât să se restabilească cât mai mult posibil situația anterioară acesteia (Iatridis c. Grecia (satisfacție echitabilă) [GC], nr. 31107/96, § 32, CEDH 2000-XI). 34. Ea amintește că, în cauza Guiš-Gallisay c. Italia (satisfacție echitabilă) [GC], nr. 58858/00, 22 decembrie 2009), Marea Cameră a modificat jurisprudența Curții cu privire la criteriile de despăgubire în cauzele de expropriere indirectă. În special, Marea Cameră a decis să dea la o parte pretențiile reclamanților, în măsura în care acestea se bazează pe valoarea terenului la data hotărârii Curții și să nu mai țină seama, pentru a evalua prejudiciul material, de costul de construcție al clădirilor construite de statul membru pe teren. 35. Conform noilor criterii stabilite de Marea Cameră, liturghia trebuie să corespundă valorii totale a terenului în momentul pierderii proprietății, așa cum a fost stabilită de instanța competentă în cursul procedurii interne. Apoi, odată ce suma acordată la nivel național va fi dedusă, această sumă trebuie să fie actualizată pentru a compensa efectele inflației și, de asemenea, trebuie să se ia măsuri pentru a compensa, cel puțin parțial, perioada de timp care s-a scurs de la deținerea terenului. Aceste interese trebuie să corespundă interesului juridic simplu aplicat capitalului reevaluat progresiv. 36. În speță, reclamantul și-a pierdut proprietatea asupra terenului său în 1979. Din experiența efectuată de instanțele interne în cursul procedurii naționale, valoarea bunului reevaluat în 1991 a fost de 52 730 000 ITL. 37. Având în vedere aceste elemente și hotărând în echitate, Curtea consideră că este rezonabil să se acorde reclamantului 47 000 EUR pentru prejudiciul material, plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit pe această sumă. 38. Rămâne de evaluat pierderea de șanse suferită ca urmare a exproprierii în litigiu (Guiso-Gallisay c. Italia (satisfacție echitabilă) [GC] citată anterior, § 107). Curtea apreciază că trebuie să se ia în considerare prejudiciul care rezultă din la mai multe terenuri în perioada cuprinsă între începutul ocupației legitime (în mai tul) și momentul pierderii proprietății (iunie 1979). Statuând în echitate, Curtea acordă reclamantului 4 000 EUR. Rău moral 39. Reclamantul solicită o despăgubire pentru prejudiciul său moral, fără a o cuantifica și a se înmâna în fața înțelepciunii Curții. 40. În acest sens, se opune. 41. Curtea consideră că sentimentele de nemulțumire și frustrare în fața deposedării ilegale a bunului său a cauzat reclamantului un prejudiciu moral important, care trebuie remediat în mod corespunzător. 42. În acest sens, Curtea acordă reclamantului 10 000 EUR. Comisioane și cheltuieli de judecată 43. Reclamantul solicită rambursarea cheltuielilor de procedură efectuate în fața instanțelor interne și în fața Curții, fără a prezenta documente în sprijinul acestora. 44. Guvernul susține că reclamantul nu și-a numărat revendicările. 45. Curtea reamintește jurisprudența sa potrivit căreia un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care se află stabilite realitatea lor, necesitatea lor și caracterul rezonabil al ratei lor. În speță, Curtea arată că reclamantul nu a furnizat documente în sprijinul cererii sale și o respinge. Interese moratoriu 46. Curtea consideră că este oportun să se califice rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. PE CES MOTIVE, CURTEA, ÎN L în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din convenție, partea pârâtă trebuie să plătească următoarele sume: 51 000 EUR (cinci și o mie de euro), plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit, pentru daune materiale (ii). 10 000 EUR (zece mii EUR), plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit, pentru daune morale decât de la data expirării termenului respectiv și până la data de plată, aceste sume vor fi majorate dintr-un interes simplu la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabile în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale Respins cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. În limba franceză, apoi comunicat în scris la 17 mai 2011, în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Stanley Naismith Françoise Tulkens Modululer Președintele
DEUXIÈME SECTION
FARINA c. ITALIE
(Requête n
o
75259/01)
ARRÊT
17 mai 2011
17/08/2011
Cet arrêt est devenu définitif en vertu de l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.
En l’affaire Farina c. Italie,
La Cour européenne des droits de l’homme (deuxième section), siégeant en une chambre composée de
:
Françoise Tulkens,
présidente,
David Thór Björgvinsson,
Dragoljub Popović,
Giorgio Malinverni,
András Sajó,
Guido Raimondi,
Paulo Pinto de Albuquerque,
juges,
et de Stanley Naismith,
greffier
de section,
Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 12 avril 2011,
Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date
:
1.
A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n
o
75259/01) dirigée contre la République italienne et dont un ressortissant de cet Etat, M.
Melchiorre Farina («
le requérant
»), a saisi la Cour le 8 avril 1999 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales («
la Convention
»).
2.
Le gouvernement italien («
le Gouvernement
») a été représenté par ses agents, MM. U. Leanza et I.M. Braguglia, M
me
3.
Le requérant alléguait une atteinte injustifiée à son droit au respect de ses biens.
4.
Par une décision du 23 septembre 2004, la Cour a déclaré la requête recevable.
5.
Le Gouvernement a déposé des observations écrites sur le fond de l’affaire (article 59 § 1 du règlement).
I.
6.
Le requérant est né en 1934 et réside à Viterbo.
7.
Le requérant était propriétaire d’un terrain sis à Nuoro.
8.
En 1976, l’administration de Nuoro occupa son terrain afin de construire un stade. Cette occupation n’avait à aucun moment été autorisée.
9.
En 1982, le requérant assigna l’administration de Nuoro devant le tribunal civil de Nuoro. Il alléguait que l’occupation de son terrain était illégale compte tenu de l’absence d’un décret autorisant l’occupation. Il demandait les dommages-intérêts découlant de l’occupation du terrain à concurrence de sa valeur vénale, plus une somme pour le préjudice causé aux parties du terrain non occupées.
10.
Par un jugement du 16 octobre 1991, se référant à la jurisprudence de la Cour de cassation en matière d’expropriation indirecte («
occupazione acquisitiva
»), le tribunal de Nuoro déclara que la propriété du terrain était désormais passée à l’administration à la suite de la construction de l’ouvrage public. Le tribunal condamna l’administration de Nuoro à payer la somme de 52
486 350 lires italiennes (ITL) plus les intérêts à partir de décembre 1980.
11.
L’administration de Nuoro interjeta appel de ce jugement devant la cour d’appel de Cagliari. Par un arrêt du 10 juin 1994, la cour d’appel confirma le jugement du tribunal.
12.
L’administration se pourvut en cassation. Par un arrêt du 21 janvier 1997 la Cour de cassation renvoya l’examen de l’affaire à la cour d’appel de Cagliari afin de recalculer la somme à octroyer au requérant en fonction de la loi n
o
662 de 1996 entre-temps entrée en vigueur.
13.
Par un arrêt du 30 novembre 2004, la cour d’appel de Cagliari accueillit l’appel de l’administration et la condamna à payer 13102,93 euros (EUR).
II.
14.
Le droit interne pertinent se trouve décrit dans l’arrêt
Guiso
‑
Gallisay c. Italie
(satisfaction équitable) [GC], n
o
58858/00, 22 décembre 2009).
I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 1 DU PROTOCOLE N
o
1.
Thèses des parties
15.
Le Gouvernement fait observer qu’en l’espèce il s’agit d’une occupation de terrain dans le cadre d’une procédure administrative reposant sur une déclaration d’utilité publique. Toutefois, il admet que la procédure d’expropriation n’a pas été mise en œuvre dans les termes prévus par la loi, dans la mesure où aucun arrêté d’expropriation n’a été adopté. Premièrement, il y aurait utilité publique, ce qui n’a pas été remis en cause par les juridictions nationales. Deuxièmement, la privation du bien telle qu’elle résulte de l’
expropriation
indirecte serait «
prévue par la loi
».
16.
Selon le Gouvernement, le principe de l’
expropriation indirecte doit être considéré comme faisant partie du droit positif à compter, au plus tard, de l’arrêt de la Cour de cassation n
o
1464 de 1983. La jurisprudence ultérieure aurait confirmé ce principe et précisé certains aspects de son application et, en outre, ce principe aurait été reconnu par la loi n
o
458 du 27
octobre 1988 et par la loi budgétaire n
o
662 de 1996. Le Gouvernement en conclut qu’à partir de 1983, les règles de l’
expropriation indirecte étaient parfaitement prévisibles, claires et accessibles à tous les propriétaires. Toutefois, compte tenu de ce que le terrain a été transformé de manière irréversible par la construction d’un ouvrage d’utilité publique, sa restitution n’est plus possible.
17.
Le Gouvernement définit l’
expropriation
indirecte comme le résultat d’une interprétation systématique par les juges de principes existants, tendant à garantir que l’intérêt général l’emporte sur l’intérêt des particuliers lorsque l’ouvrage public a été réalisé (transformation du terrain) et qu’il répond à l’utilité publique. Quant à l’exigence de garantir un juste équilibre entre le sacrifice imposé aux particuliers et la compensation octroyée à ceux-ci, le Gouvernement reconnaît que l’administration est tenue d’indemniser les intéressés.
18.
Le Gouvernement conclut que le juste équilibre a été respecté et que la situation dénoncée est compatible à tous points de vue avec l’article 1 du Protocole n
o
1.
19.
Le requérant n’a pas présenté d’observations.
2.
Appréciation de la Cour
20.
La Cour note tout d’abord que les parties s’accordent pour dire qu’il y a eu «
privation de la propriété
».
21.
La Cour renvoie à sa jurisprudence en matière d’expropriation
indirecte (
Belvedere Alberghiera S.r.l. c. Italie
, n
o
;
Carbonara et Ventura c. Italie
, n
o
; parmi les arrêts plus récents, voir
Acciardi et Campagna c. Italie
, n
o
41040/98, 19 mai 2005
;
Pasculli c. Italie
, n
o
36818/97, 17 mai 2005
;
Scordino c. Italie (n
o
3)
, n
o
43662/98, 17 mai 2005 ;
Serrao c. Italie
, n
o
67198/01, 13 octobre 2005
;
La Rosa et Alba c. Italie (n
o
1)
, n
o
58119/00, 11 octobre 2005
;
Chirò c. Italie (n
o
4)
, n
o
67196/01, 11 octobre 2005
;
Velocci c. Italie
, n
o
1717/03, 18 mars 2008
;
Guiso-Gallisay c. Italie
(satisfaction équitable) [GC], n
o
58858/00, 22 décembre 2009) pour la récapitulation des principes pertinents et pour un aperçu de sa jurisprudence dans la matière.
22.
Dans la présente affaire, la Cour relève qu’en appliquant le principe de l’
expropriation
indirecte, le tribunal a considéré le requérant privé de son bien à compter du moment où l’occupation avait cessé d’être autorisée, les conditions d’illégalité de l’occupation et d’intérêt public de l’ouvrage construit étant réunies. Or, en l’absence d’un acte formel d’expropriation, la Cour estime que cette situation ne saurait être considérée comme «
prévisible
», puisque ce n’est que par la décision judiciaire définitive que l’on peut considérer le principe de l’
expropriation
indirecte comme ayant effectivement été appliqué
et que l’acquisition du terrain par les pouvoirs publics a été consacrée. Par conséquent, le requérant n’a eu la «
sécurité juridique
» concernant la privation du terrain qu’au plus tard en février 2006 date à laquelle le jugement du tribunal de Nuoro est devenu définitif.
23.
La Cour observe ensuite que la situation en cause a permis à l’administration de tirer parti d’une occupation de terrain illégale. En d’autres termes, l’administration a pu s’approprier le terrain au mépris des règles régissant l’expropriation en bonne et due forme et, entre autres, sans qu’en contrepartie, une indemnité soit versée à l’intéressé.
24.
A la lumière de ces considérations, la Cour estime que l’ingérence litigieuse n’est pas compatible avec le principe de légalité et qu’elle a donc enfreint le droit au respect des biens du requérant.
25.
Dès lors, il y a eu violation de l’article 1 du Protocole n
o
1.
II.
SUR LA VIOLATION DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION
26.
Le requérant affirme avoir subi un préjudice dans la mesure où la loi n
o
662 du 23 décembre 1996 a été appliquée à sa procédure.
27.
La Cour rappelle que lors de la communication de l’affaire, elle a estimé que le requérant se plaignait en substance d’une atteinte à son droit à un procès équitable tel que garanti par l’article 6 § 1 de la Convention, qui, en ses passages pertinents, dispose
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
»
28.
Le Gouvernement fait valoir que l’application au cas d’espèce du critère d’évaluation du dédommagement introduit par la loi n
o
662 de 1996 n’aurait pas constitué une entrave à l’exigence de garantir un juste équilibre entre le sacrifice imposé au particulier et la compensation octroyée à celui-ci.
29.
La Cour vient de constater, sous l’angle de l’article 1 du Protocole nº
1, que la situation dénoncée par le requérant n’est pas conforme au principe de légalité. Eu égard aux motifs ayant amené la Cour à ce constat de violation (paragraphes 20 à 25 ci-dessus), la Cour estime qu’il n’y a pas lieu d’examiner séparément s’il y a eu, en l’espèce, violation de l’article 6
§
1 (voir,
a contrario
,
Scordino c. Italie (nº 1)
[GC], nº 36813/97, §§ 103-104 et §§ 132-133 CEDH 2006
;
Velocci c. Italie
, n
o
1717/03, § 50, 18 mars 2008).
III.
SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION
30.
Aux termes de l’article 41 de la Convention,
«
Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.
»
A.
Dommage matériel
31.
Le requérant sollicite le versement d’une somme correspondant à la valeur de son bien, plus les intérêts et la réévaluation.
32.
Le Gouvernement s’y oppose.
33.
La Cour rappelle qu’un arrêt constatant une violation entraîne pour l’Etat défendeur l’obligation de mettre un terme à la violation et d’en effacer les conséquences de manière à rétablir autant que faire se peut la situation antérieure à celle-ci (Iatridis c. Grèce (satisfaction équitable) [GC], nº
34.
Elle rappelle que dans l’affaire Guiso-Gallisay c. Italie (satisfaction équitable) [GC], nº 58858/00, 22 décembre 2009), la Grande Chambre a modifié la jurisprudence de la Cour concernant les critères d’indemnisation dans les affaires d’expropriation indirecte. En particulier, la Grande Chambre a décidé d’écarter les prétentions des requérants dans la mesure où elles sont fondées sur la valeur des terrains à la date de l’arrêt de la Cour et de ne plus tenir compte, pour évaluer le dommage matériel, du coût de construction des immeubles bâtis par l’Etat sur les terrains.
35.
Selon les nouveaux critères fixés par la Grande Chambre, l’indemnisation doit correspondre à la valeur pleine et entière du terrain au moment de la perte de la propriété, telle qu’établie par l’expertise ordonnée par la juridiction compétente au cours de la procédure interne. Ensuite, une fois que l’on aura déduit la somme éventuellement octroyée au niveau national, ce montant doit être actualisé pour compenser les effets de l’inflation. Il convient aussi de l’assortir d’intérêts susceptibles de compenser, au moins en partie, le long laps de temps qui s’est écoulé depuis la dépossession des terrains. Ces intérêts doivent correspondre à l’intérêt légal simple appliqué au capital progressivement réévalué.
36.
En l’espèce, le requérant a perdu la propriété de son terrain en 1979. Il ressort de l’expertise ordonnée par les juridictions internes au cours de la procédure nationale, que la valeur du bien réévaluée en 1991 était de 52
730
37.
Compte tenu de ces éléments et statuant en équité, la Cour estime raisonnable d’accorder au requérant 47 000 EUR pour le préjudice matériel, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt sur cette somme.
38.
Reste à évaluer la perte de chances subie à la suite de l’expropriation litigieuse (Guiso-Gallisay c. Italie (satisfaction équitable) [GC] précité, §
107). La Cour juge qu’il y a lieu de prendre en considération le préjudice découlant de l’indisponibilité du terrain pendant la période allant du début de l’occupation légitime (janvier 1976) jusqu’au moment de la perte de propriété (juin 1979). Statuant en équité, la Cour alloue au requérant 4
000
EUR.
B.
Dommage moral
39.
Le requérant demande une réparation de son dommage moral sans la chiffrer et s’en remet à la sagesse de la Cour.
40.
Le Gouvernement s’y oppose.
41.
La Cour estime que le sentiment d’impuissance et de frustration face à la dépossession illégale de son bien a causé au requérant un préjudice moral important, qu’il y a lieu de réparer de manière adéquate.
42.
Statuant en équité, la Cour accorde au requérant 10 000 EUR à ce titre.
C.
Frais et dépens
43.
Le requérant demande le remboursement des frais de procédure encourus devant les juridictions internes et devant la Cour sans présenter des documents à l’appui.
44.
Le Gouvernement fait valoir que le requérant n’a pas chiffré ses prétentions.
45.
La Cour rappelle sa jurisprudence selon laquelle un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux. En l’espèce la Cour relève que le requérant n’a pas fourni de documents à l’appui de sa demande et la rejette.
D.
Intérêts moratoires
46.
La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage.
1.
Dit
qu’il y a eu violation de l’article 1 du Protocole n
o
1 de la Convention
;
2
Dit
qu’il n’y a pas lieu d’examiner le grief tiré de l’article 6 § 1 de la Convention
;
3.
Dit
a)
que l’Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention les sommes suivantes:
i.
51 000 EUR (cinquante et un mille euros), plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt, pour dommage matériel
;
ii.
10 000 EUR (dix mille euros), plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt, pour dommage moral
;
b)
qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage
;
4.
Rejette
la demande de satisfaction équitable pour le surplus.
Fait en français, puis communiqué par écrit le 17 mai 2011, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement.
Stanley Naismith
Françoise Tulkens
Greffier
Président