SECȚIUNEA 2 CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL IANDOLI c. ITALIA (solicitarea nr. 67992/01) HOTĂRÂREA STRASBURG 14 iunie 2011 DEFINIF 14/09/2011 Această hotărâre a devenit definitivă în temeiul articolului 44 alineatul (2) din Convenție. El poate suferi modificări de formă. În cauza Iandoli c. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care se află într-o cameră compusă din Françoise Tulkens, președinte, Danutė Jočienė, David Thór Björgvinsson, Dragoljub Popović, András Sajó, Ișil Karakaș, Guido Raimondi, judecători, și Stanley Naismith, grefier de secțiune, După ce a deliberat în camera consiliului la 24 mai 2011, Rend la hotărârea pe care o reprezintă, adoptat la această dată procedural La originea . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 67992/01) îndreptată împotriva Republicii Italiene și dintre care doi resortisanți ai acestui stat, domnii Francesca Iandoli și Vera Iandoli ( A. Barra, avocat la Avellino. Guvernul italian (adică la mai mult) a fost reprezentat de agenții săi, domnii U. Leanza și I.M. Braguglia, domnul Spatafora, și de co-agenții săi, domnul Crisafolli și domnul N. Lettieri. Recurentele au invocat o încălcare nejustificată a dreptului lor la respectarea bunurilor lor. Prin decizia din 23 septembrie 2004, Curtea a declarat cererea admisibilă. Ca urmare a recompoziției secțiunilor, cauza a fost atribuită celei de-a doua secțiuni a Curții. ÎN FAVOAREA CIRCONSTANCES DE L 1983, primarul Atripalda a autorizat compania ALOSA să ocupe de urgență terenul reclamantelor pentru o perioadă maximă de trei ani pentru construirea unei lucrări publice. La 19 octombrie 1983, societatea ALOSA a preluat proprietatea asupra terenului și a început lucrările de construcție. noiembrie 1987, recurentele au atribuit administraia d'Atripalda și societatea ALOSA în faa tribunalului d'Avellino. 10. Recurentele susțineau că ocupația terenului lor era ilegală pe motiv că aceasta se prelungise dincolo de termenul permis, în timp ce lucrările de construcție erau încheiate fără a se efectua exproprierea formală a terenului și plata unei sume de bani. 11. ocupazione acquisitiva ), recurentele au considerat că, în urma finalizării lucrărilor publice, acestea erau mai proprietare și că, prin urmare, nu le era posibil să solicite restituirea terenului în cauză, ci numai daunele-interese care decurg din ocupația terenului. Recurentele solicitau o sumă corespunzătoare valorii de piață a terenului și o sumă pentru ocupația temporară. 12. A fost depusă o expertiză în cadrul grefei la data de 19 februarie 1988. 13. La 28 octombrie 1999, s-a constatat din această expertiză că transformarea ireversibilă a terenului a avut loc la data de 14 octombrie. 1991 și că recurentele au fost private de proprietatea lor începând cu această dată. L. de experienă în sensul că valoarea de piață a terenului în 1991 a fost de 1 294 295 352 lire italiene (ITL). Prin hotărârea din 14 octombrie 14. În 2002, tribunalul din Avellino a declarat că proprietatea asupra terenului a trecut acum la administrație ca urmare a construcției terenului public. Tribunalul a condamnat administrația și societatea ALOSA să plătească recurentelor 668 488 EUR (EUR) pentru pierderea proprietății terenului și 312 992 EUR ca ocupație temporară, plus reevaluarea. La o dată nespecificată, administrația atripalda a introdus apelul acestei hotărâri în fața instanței de apel din Napoli. 16. Prin hotărârea din 18 februarie 2005, instanța de apel din Napoli a declarat că exproprierea terenului reclamantelor era ilegală ab initio și, prin urmare, legea nr. 662 din 1996 nu a fost de acord să se aplice. În schimb, instanța consideră că valoarea terenului la data transformării ireversibile, și anume în 1987, era de 25 000 ITL pe metru pătrat. Prin urmare, Curtea a reformulat hotărârea instanței și a condamnat administrația să plătească recurentelor suma de 293 630,16 EUR plus dobânzi și reevaluare începând cu 1987. Instanța a condamnat administrația să plătească recurentelor și 49 785 EUR cu titlu de ocupație. II. LEGĂTURA ȘI PRACTICA INTERNE PERTINENTE 17. Dreptul intern relevant este descris în Hotărârea Guiso Gallisay c. Italia (satisfacție echitabilă) [GC], nr. 588858/00, 22 decembrie 2009). PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ DE LA ARTICOLUL 1 DIN PROTOCOLUL NR. 1 AL CONVENȚIEI TEZE DIN P Ă R Ț II 18. Guvernul observă că, în acest caz, este vorba de o ocupație de teren în cadrul unei proceduri administrative bazate pe o declarație de interes public. Cu toate acestea, el admite că procedura de expropriere nu a fost pusă în aplicare în condițiile prevăzute de lege, în măsura în care nu a fost adoptat niciun decret de expropriere. În primul rând, ar exista utilitate publică, ceea ce nu a fost pus în discuție de instanțele naționale. în al doilea rând, privarea bunurilor astfel cum rezultă din expropriere indirectă ar fi prevăzută de lege 19. Potrivit guvernului, principiul exproprierii indirecte trebuie considerat ca făcând parte din dreptul pozitiv de a se baza, cel târziu, pe hotărârea Curții de Casație nr. 1464 din 1983. Jurisprudența ulterioară ar fi confirmat acest principiu și ar fi precizat anumite aspecte ale aplicării sale și, în plus, acest principiu ar fi fost recunoscut prin Legea nr. 458 din 27 octombrie 1988 și prin Legea bugetară nr. 662 din 1996. Guvernul concluzionează că, începând din 1983, normele privind exproprierea indirectă erau perfect previzibile, clare și accesibile tuturor proprietarilor. Cu toate acestea, având în vedere faptul că terenul a fost transformat ireversibil prin construirea unei lucrări de utilitate publică, restituirea sa nu mai este posibilă. 20. Guvernul definește exproprierea indirectă ca rezultat al interpretării sistematice de către judecătorii principiilor existente, care urmăresc să garanteze că interesul general îl depășește pe cel al particularilor atunci când lucrarea publică a fost realizată (transformarea terenului) și că acesta răspunde interesului public. În ceea ce privește cerința de a asigura un echilibru corect între sacrificiul impus persoanelor fizice și compensația acordată acestora, guvernul recunoaște că administrația este ținută de partea celor interesați. 21. Guvernul concluzionează că echilibrul corect a fost respectat și că situația denunțată este compatibilă din toate punctele de vedere cu art. 1 din Protocolul nr. 1. Recurentele nu au prezentat nici o referire la fond.Evaluarea Curii 23. Curtea amintește în primul rând că, în decizia sa privind admisibilitatea, aceasta a legat de fond de rejudecare la: Excepia de la epuizarea căilor de atac interne. 24. Curtea remarcă că a respins excepii similare în cauzele Colacrai c. Italia (n 63868/00, 15 iulie 2005), Colacrai Italia (n 63296/00, 13 octombrie 2005), Colazzo c. Italia 63633/00, 13 octombrie 2005), Serrilli c. Italia 77823/01, 77827/01 și 77829/01, 17 noiembrie 2005), Serrilli c. Italia 77822/01, 6 decembrie 2005), Giacobbe și alții c. Italia 16041/02, 15 decembrie 2005), Sciarrotta c. Italia 147933/02, 12 ianuarie 2006), Izzo c. Italia 20935/03, 2 martie 2006) și Gianni și alții c. Italia 359/41/03, 30 martie 2006). Ea nu percepe niciun motiv de derogare de la concluziile sale anterioare și, prin urmare, respinge excepția în cauză. 25. Curtea constată în primul rând că părțile din domeniul dreptului de proprietate au fost reținute. Curtea face trimitere la jurisprudența sa în materie de expropriere indirectă (Belvedere Alberghiera S.r.l. Italia, n 31524/96, CEDH 2000-VI Carbonara și Ventura c. Italia , n 24638/94, CEDO 2000-VI Acciardi și Campagna c. Italia , n 4040/98, 19 mai 2005 Pasculli c. Italia , n 36818/97, 17 mai 2005 Spordino c. Italia (n , n 43662/98, 17 mai 2005 ; Serrao c. Italia , n 671980/01, 13 octombrie 2005 La Rosa și Alba c. Italia (n , n 58119/00, 11 octombrie 2005 Chirć c. Italia (n , n 67196/01, 11 octombrie 2005 Velocci c. Italia , 1717/03, 18 martie 2008 Guiso-Gallisay c. Italia (satisfacție echitabilă) [GC], n 58858/00, 22 decembrie 2009) pentru recapitularea principiilor relevante și pentru o prezentare generală a jurisprudenței sale în materie. 27. În prezenta cauză, Curtea arată că Õ prin aplicarea principiului exproprierii În mod indirect, Tribunalul a considerat recurentele private de proprietatea lor din momentul în care ocupația a încetat să mai fie autorizată, condițiile de ocupație și de interes public pentru lucrarea construită fiind reunite. Or, în absența unui act formal de expropriere, Curtea consideră că această situație nu poate fi considerată ca fiind previzibilă. Prin urmare, recurentele nu au avut certitudinea juridică. Cu privire la privarea de teren care a fost cel mai târziu în aprilie 2006, data la care a devenit definitivă arestarea instanței de apel din Napoli. 28. Curtea observă apoi că situația în cauză a permis administrației să profite de o ocupație ilegală de teren. Cu alte cuvinte, administrația a reușit să își dea seama că terenul nu respectă normele care reglementează exproprierea în mod corespunzător. 29. Având în vedere aceste considerații, Curtea consideră că ingerința în cauză nu este compatibilă cu principiul legalității și că aceasta a încălcat, prin urmare, dreptul la respectarea bunurilor recurentelor. 30. Prin urmare, a avut loc o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1. II. privind VIOLAȚIA ARTICOLULUI 6 (1) DIN CONVENȚIA 31. Recurentele susțin că au suferit un prejudiciu în măsura în care Legea nr. 662 din 23 decembrie 1996 a fost aplicată procedurii lor. 32. Curtea amintește că, la comunicarea cauzei, aceasta a considerat că recurentele se plâng în esență de o încălcare a dreptului lor la un proces echitabil, astfel cum este garantat prin art. 6 alineatul (1) din convenție, care, în pasajele sale relevante, dispune de Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată în mod echitabil (...) de o instanță (...), care va hotărî (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale civile (...) 33. Guvernanța susține că aplicarea în cazul de față a criteriului de evaluare a despăgubirii introdus prin Legea nr. 662 din 1996 nu ar fi constituit un impediment în ceea ce privește obligația de a asigura un echilibru corect între sacrificiul impus particularului și compensația acordată acestuia. 34. Curtea tocmai a constatat, sub aspectul articolului 1 din Protocolul nr. 34. 1, că situația denunțată de reclamante nu este în conformitate cu principiul legalității; în plus, aceasta observă că legea în cauză nu a fost aplicată în cele din urmă în cazul recurentelor. Prin urmare, având în vedere motivele care au determinat Curtea să constate această constatare de încălcare (punctele 20-25 de mai sus), Curtea consideră că nu este necesar să se examineze separat dacă, în speță, s-a produs, în speță, o încălcare a articolului 6 1 (a se vedea, a étro Scordino c. Italia (nr. 1) [GC], nr. 36813/97, §§ 103-104 și § 132-133 CEDH 2006 Velocci c. Italia, nr. 177/03, § 50, 18 martie 2008). III. În conformitate cu art. 41 din convenție, în cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor acesteia și în cazul în care dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite să se șteargă că sunt imprecise consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții care a încălcat, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Recurentele solicită plata sumei de 698 596,23 EUR pentru pierderea terenului, plus dobânzi și reevaluare. Ele nu solicită nici o sumă pentru daune morale. 37. Curtea amintește că o hotărâre cu privire la o încălcare duce la o încălcare a dreptului Uniunii în ceea ce privește obligația de a pune capăt încălcării și de a elimina consecințele acesteia astfel încât să se restabilească cât mai mult posibil situația anterioară acesteia (latridis c. Grecia (satisfacție echitabilă) [GC], nr. 31107/96, § 32, CEDH 2000-XI). 39. Curtea amintește că, în cauza Guiš-Gallisay c. Italia (satisfacție echitabilă) [GC], nr. 58858/00, 22 decembrie 2009), Marea Cameră a modificat jurisprudența Curții cu privire la criteriile de despăgubire în cauzele de expropriere indirectă. În special, Marea Cameră a decis să dea la o parte pretențiile reclamanților, în măsura în care acestea se bazează pe valoarea terenului la data hotărârii Curții și să nu mai țină seama, pentru a evalua prejudiciul material, de costul de construcție al clădirilor construite de stat pe terenuri. 40. Conform noilor criterii stabilite de Marea Cameră, liturghia trebuie să corespundă valorii totale a terenului în momentul pierderii proprietății, așa cum a fost stabilită de instanța competentă în cursul procedurii interne. Apoi, odată ce suma acordată la nivel național va fi dedusă, această sumă trebuie să fie actualizată pentru a compensa efectele inflației și, de asemenea, trebuie să se ia măsuri pentru a compensa, cel puțin parțial, perioada de timp care s-a scurs de la deținerea terenului. Aceste dobânzi trebuie să corespundă interesului juridic simplu aplicat capitalului reevaluat progresiv. 41. Curtea constată că recurentele au primit la nivel național o sumă corespunzătoare valorii de piață a terenului lor, reevaluată și însoțită de dobânzi începând cu data pierderii proprietății, adică la 30 noiembrie 1987. Potrivit acesteia, părțile interesate au obținut deja o sumă suficientă pentru a îndeplini criteriile de despăgubire. 42. Rămâne de evaluat pierderea de șanse suferită ca urmare a exproprierii în litigiu (Guiso-Gallisay c. Italia (satisfacție echitabilă) [GC] menționate anterior, § 107. Curtea apreciază că este necesar să se ia în considerare prejudiciul care rezultă din la mai multe terenuri în perioada cuprinsă între începutul ocupației legale și momentul pierderii proprietății. Din suma astfel calculată se deduce suma deja obținută de solicitanți la nivel intern, cu titlu de ocupaie. Statuând în echitate, Curtea alocă în comun recurentelor 5 000 EUR. Taxa și cheltuielile de judecată 43. Recurentele solicită rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor de judecată, dar în conformitate cu înțelepciunea Curii. 44. Guvernul nu este pronunat asupra acestui punct. 45. Curtea reamintește jurisprudența sa potrivit căreia un solicitant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care se află stabilite realitatea lor, necesitatea lor și caracterul rezonabil al ratei lor. În speță, Curtea arată că reclamantele nu au furnizat documente în sprijinul cererii lor și le-au respins. Interese moratoriu 46. Curtea consideră că este oportun să se califice rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. PE CES MOTIVE, CURTEA, ÎN L că statul pârât trebuie să plătească recurentelor, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 2 din Convenție 5 000 EUR (cinci mii EUR) pentru daune materiale, plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit de la data expirării termenului menționat și până la data de plată, această sumă va crește de la o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, plus trei puncte procentuale respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. 14 iunie 2011, în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Stanley Naismith Françoise Tulkens Modululer Președintele
DEUXIÈME SECTION
IANDOLI c. ITALIE
(Requête n
o
67992/01)
ARRÊT
14 juin 2011
14/09/2011
Cet arrêt est devenu définitif en vertu de l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.
En l’affaire Iandoli c. Italie,
La Cour européenne des droits de l’homme (deuxième section), siégeant en une chambre composée de
:
Françoise Tulkens,
présidente,
Danutė Jočienė,
David Thór Björgvinsson,
Dragoljub Popović,
András Sajó,
Ișıl Karakaș,
Guido Raimondi,
juges,
et de Stanley Naismith,
greffier
de section,
Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 24 mai 2011,
Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date
:
1.
A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n
o
67992/01) dirigée contre la République italienne et dont deux ressortissantes de cet Etat, M
mes
Francesca Iandoli et Vera Iandoli («
les requérantes
»), ont saisi la Cour le 24 février 2001 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales («
la Convention
»).
2.
Les requérantes sont représentées par M
e
.
le Gouvernement
») a été représenté par ses agents, MM. U. Leanza et I.M. Braguglia, M
me
F
Crisafulli et M. N. Lettieri.
3.
Les requérantes alléguaient une atteinte injustifiée à leur droit au respect de leurs biens.
4.
Par une décision du 23 septembre 2004, la Cour a déclaré la requête recevable.
5.
Suite à la recomposition des sections, l’affaire a été attribuée à la deuxième section de la Cour.
I.
6.
Les requérantes sont nées respectivement en 1921 et 1924 et résident à Avellino.
7.
Les requérantes étaient propriétaires d’un terrain d’environ 18
622
mètres carrés sis à Atripalda et enregistré au cadastre feuille n
o
7, parcelles 155 et 156.
8.
Par un décret du 13
mai
1983, le maire d’Atripalda autorisa la société ALOSA à occuper d’urgence le terrain des requérantes pour une période maximale de trois ans pour la construction d’un ouvrage public. Le 19
octobre
1983, la société ALOSA procéda à l’occupation matérielle du terrain et entama les travaux de construction.
9.
Par un acte notifié le 30
novembre 1987, les requérantes assignèrent l’administration d’Atripalda et la société ALOSA devant le tribunal d’Avellino.
10.
Les requérantes alléguaient que l’occupation de leur terrain était illégale au motif qu’elle s’était prorogée au-delà du délai autorisé, alors que les travaux de construction s’étaient terminés sans qu’il fût procédé à l’expropriation formelle du terrain et au paiement d’une indemnité.
11.
Se référant à la jurisprudence de la Cour de cassation en matière d’expropriation indirecte (
occupazione acquisitiva
), les requérantes estimaient qu’à la suite de l’achèvement de l’ouvrage public, elles n’étaient plus propriétaires et que, par conséquent, il ne leur était pas possible de demander la restitution du terrain litigieux, mais seulement les dommages-intérêts découlant de l’occupation du terrain. Les requérantes réclamaient une somme correspondant à la valeur vénale du terrain et une somme pour l’occupation temporaire.
12.
La mise en état de l’affaire commença le 19
février
1988.
13.
Le 28
octobre
1999, une expertise fut déposée au greffe. Il ressort de cette expertise que la transformation irréversible du terrain avait eu lieu le 14
octobre
1991 et que les requérantes avaient été privées de leur bien à compter de cette date. L’expertise indiquait que la valeur vénale du terrain en 1991 était de 1
294
295
352 lires italiennes (ITL).
14.
Par un jugement du 14
octobre
2002, le tribunal d’Avellino déclara que la propriété du terrain était désormais passée à l’administration à la suite de la construction de l’ouvrage public. Le tribunal condamna l’administration et la société ALOSA à payer aux requérantes 668
488 euros (EUR) pour la perte de la propriété du terrain et 312
992 EUR à titre d’occupation temporaire, plus la réévaluation.
15.
A une date non précisée, l’administration d’Atripalda interjeta appel de ce jugement devant la cour d’appel de Naples.
16.
Par un arrêt du 18
février
2005, la cour d’appel de Naples déclara que l’expropriation du terrain des requérantes était illégal
ab initio
et que donc la loi n
o
662 de 1996 ne trouvait pas à s’appliquer. En revanche, la cour estima que la valeur du terrain à la date de la transformation irréversible, à savoir en 1987, était de 25
000 ITL le mètre carré. Par conséquent, la cour reforma le jugement du tribunal et condamna l’administration à payer aux requérantes la somme de 293
630,16 EUR plus intérêts et réévaluation à partir de 1987. La cour condamna l’administration à payer aux requérantes également 49
785
EUR à titre d’indemnité d’occupation.
II.
17.
Le droit interne pertinent se trouve décrit dans l’arrêt
Guiso
‑
Gallisay
c. Italie
(satisfaction équitable) [GC], nº 58858/00, 22
décembre 2009).
I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 1 DU PROTOCOLE N
o
1.
Thèses des parties
18.
Le Gouvernement fait observer qu’en l’espèce il s’agit d’une occupation de terrain dans le cadre d’une procédure administrative reposant sur une déclaration d’utilité publique. Toutefois, il admet que la procédure d’expropriation n’a pas été mise en œuvre dans les termes prévus par la loi, dans la mesure où aucun arrêté d’expropriation n’a été adopté. Premièrement, il y aurait utilité publique, ce qui n’a pas été remis en cause par les juridictions nationales. Deuxièmement, la privation du bien telle que résultant de l’
expropriation
indirecte serait «
prévue par la loi
».
19.
Selon le Gouvernement, le principe de l’
expropriation indirecte doit être considéré comme faisant partie du droit positif à compter, au plus tard, de l’arrêt de la Cour de cassation nº 1464 de 1983. La jurisprudence ultérieure aurait confirmé ce principe et précisé certains aspects de son application et, en outre, ce principe aurait été reconnu par la loi nº 458 du 27
octobre 1988 et par la loi budgétaire nº 662 de 1996. Le Gouvernement en conclut qu’à partir de 1983, les règles de l’
expropriation indirecte étaient parfaitement prévisibles, claires et accessibles à tous les propriétaires. Toutefois, compte tenu de ce que le terrain a été transformé de manière irréversible par la construction d’un ouvrage d’utilité publique, sa restitution n’est plus possible.
20.
Le Gouvernement définit l’
expropriation
indirecte comme le résultat d’une interprétation systématique par les juges de principes existants, tendant à garantir que l’intérêt général l’emporte sur l’intérêt des particuliers lorsque l’ouvrage public a été réalisé (transformation du terrain) et qu’il répond à l’utilité publique. Quant à l’exigence de garantir un juste équilibre entre le sacrifice imposé aux particuliers et la compensation octroyée à ceux-ci, le Gouvernement reconnaît que l’administration est tenue d’indemniser les intéressées.
21.
Le Gouvernement conclut que le juste équilibre a été respecté et que la situation dénoncée est compatible à tous points de vue avec l’article 1 du Protocole nº 1.
22.
Les requérantes n’ont pas présenté d’observations sur le fond.
2.
Appréciation de la Cour
23.
La Cour rappelle tout d’abord que dans sa décision sur la recevabilité elle a lié au fond de la requête l’exception de non épuisement des voies de recours internes.
24.
La Cour note qu’elle a rejeté des exceptions semblables dans les affaires
Colacrai c. Italie (n
o
2)
(n
o
63868/00, 15 juillet 2005),
Colacrai
c.
Italie (n
o
1)
(n
o
63296/00, 13 octobre 2005),
Colazzo c. Italie
(n
o
63633/00, 13 octobre 2005),
Serrilli c.
Italie
(n
os
77823/01, 77827/01 et 77829/01, 17
novembre 2005),
Serrilli c. Italie
(n
o
77822/01, 6
décembre
2005),
Giacobbe et
autres c. Italie
(n
o
16041/02, 15
décembre
2005),
Sciarrotta c. Italie
(n
o
14793/02, 12 janvier 2006),
Izzo
c. Italie
(n
o
20935/03, 2 mars 2006) et
Gianni et autres c.
Italie
(n
o
35941/03, 30 mars 2006). Elle n’aperçoit aucun motif de déroger à ses précédentes conclusions et rejette donc l’exception en question.
25.
La Cour note tout d’abord que les parties s’accordent pour dire qu’il y a eu «
privation de la propriété
».
26.
La Cour renvoie à sa jurisprudence en matière d’expropriation
indirecte (
Belvedere Alberghiera S.r.l. c. Italie
, n
o
;
Carbonara et Ventura c. Italie
, n
o
,
Acciardi et Campagna c. Italie
, n
o
41040/98, 19 mai 2005
;
Pasculli c. Italie
, n
o
36818/97, 17 mai 2005
;
Scordino c. Italie (n
o
3)
, n
o
43662/98, 17 mai 2005 ;
Serrao c. Italie
, n
o
67198/01, 13 octobre 2005
;
La Rosa et Alba c. Italie (n
o
1)
, n
o
58119/00, 11 octobre 2005
;
Chirò c. Italie (n
o
4)
, n
o
67196/01, 11
octobre 2005
;
Velocci c. Italie
, n
o
1717/03, 18 mars 2008
;
Guiso-Gallisay c. Italie
(satisfaction équitable) [GC], n
o
58858/00, 22
décembre 2009) pour la récapitulation des principes pertinents et pour un aperçu de sa jurisprudence dans la matière.
27.
Dans la présente affaire, la Cour relève qu’en appliquant le principe de l’
expropriation
indirecte, le tribunal a considéré les requérantes privées de leur bien à compter du moment où l’occupation avait cessé d’être autorisée, les conditions d’illégalité de l’occupation et d’intérêt public de l’ouvrage construit étant réunies. Or, en l’absence d’un acte formel d’expropriation, la Cour estime que cette situation ne saurait être considérée comme «
prévisible
», puisque ce n’est que par la décision judiciaire définitive que l’on peut considérer le principe de l’
expropriation
indirecte comme ayant effectivement été appliqué
et que l’acquisition du terrain par les pouvoirs publics a été consacrée. Par conséquent, les requérantes n’ont eu la «
sécurité juridique
» concernant la privation du terrain qu’au plus tard en avril 2006, date à laquelle l’arrêt de la cour d’appel de Naples est devenu définitif.
28.
La Cour observe ensuite que la situation en cause a permis à l’administration de tirer parti d’une occupation de terrain illégale. En d’autres termes, l’administration a pu s’approprier le terrain au mépris des règles régissant l’expropriation en bonne et due forme.
29.
A la lumière de ces considérations, la Cour estime que l’ingérence litigieuse n’est pas compatible avec le principe de légalité et qu’elle a donc enfreint le droit au respect des biens des requérantes.
30.
Dès lors, il y a eu violation de l’article 1 du Protocole nº 1.
II.
SUR LA VIOLATION DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION
31.
Le requérantes affirment avoir subi un préjudice dans la mesure où la loi nº 662 du 23 décembre 1996 a été appliquée à leur procédure.
32.
La Cour rappelle que lors de la communication de l’affaire, elle a estimé que les requérantes se plaignaient en substance d’une atteinte à leur droit à un procès équitable tel que garanti par l’article 6 § 1 de la Convention, qui, en ses passages pertinents, dispose
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
»
33.
Le Gouvernement fait valoir que l’application au cas d’espèce du critère d’évaluation du dédommagement introduit par la loi nº 662 de 1996 n’aurait pas constitué une entrave à l’exigence de garantir un juste équilibre entre le sacrifice imposé au particulier et la compensation octroyée à celui-ci.
34.
La Cour vient de constater, sous l’angle de l’article 1 du Protocole nº
1, que la situation dénoncée par le requérantes n’est pas conforme au principe de légalité. En outre elle note que la loi litigieuse n’a pas finalement été appliquée dans le cas des requérantes. Par conséquent, eu égard aux motifs ayant amené la Cour à ce constat de violation (paragraphes 20 à 25 ci-dessus), la Cour estime qu’il n’y a pas lieu d’examiner séparément s’il y a eu, en l’espèce, violation de l’article 6
§
1 (voir,
a contrario
,
Scordino c. Italie (nº 1)
[GC], nº 36813/97, §§ 103-104 et §§
;
Velocci c. Italie
, n
o
1717/03, §
50, 18
mars 2008).
III.
SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION
35.
Aux termes de l’article 41 de la Convention,
«
Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.
»
A.
Dommage
36.
Les
requérantes
sollicitent le versement de la somme de
698
596,23 EUR pour la perte du terrain, plus intérêts et réévaluation. Elles ne demandent aucune somme au titre de dommage moral.
37.
Le Gouvernement s’y oppose et estime qu’en tout état de cause la somme réclamée par les requérantes est excessive.
38.
La Cour rappelle qu’un arrêt constatant une violation entraîne pour l’Etat défendeur l’obligation de mettre un terme à la violation et d’en effacer les conséquences de manière à rétablir autant que faire se peut la situation antérieure à celle-ci (
Iatridis c. Grèce
(satisfaction équitable) [GC], nº
39.
Elle rappelle que dans l’affaire
Guiso-Gallisay c. Italie
(satisfaction équitable) [GC], nº 58858/00, 22 décembre 2009), la Grande Chambre a modifié la jurisprudence de la Cour concernant les critères d’indemnisation dans les affaires d’expropriation indirecte. En particulier, la Grande Chambre a décidé d’écarter les prétentions des requérants dans la mesure où elles sont fondées sur la valeur des terrains à la date de l’arrêt de la Cour et de ne plus tenir compte, pour évaluer le dommage matériel, du coût de construction des immeubles bâtis par l’Etat sur les terrains.
40.
Selon les nouveaux critères fixés par la Grande Chambre, l’indemnisation doit correspondre à la valeur pleine et entière du terrain au moment de la perte de la propriété, telle qu’établie par l’expertise ordonnée par la juridiction compétente au cours de la procédure interne. Ensuite, une fois que l’on aura déduit la somme éventuellement octroyée au niveau national, ce montant doit être actualisé pour compenser les effets de l’inflation. Il convient aussi de l’assortir d’intérêts susceptibles de compenser, au moins en partie, le long laps de temps qui s’est écoulé depuis la dépossession des terrains. Ces intérêts doivent correspondre à l’intérêt légal simple appliqué au capital progressivement réévalué.
41.
La Cour observe que les requérantes ont reçu au niveau national une somme correspondant à la valeur vénale de leur terrain, réévaluée et assortie d’intérêts à compter de la date de la perte de la propriété, soit le 30
novembre 1987. Selon elle, les intéressées ont ainsi déjà obtenu une somme suffisante à satisfaire les critères d’indemnisation suscités.
42.
Reste à évaluer la perte de chances subie à la suite de l’expropriation litigieuse (
Guiso-Gallisay c. Italie
(satisfaction équitable) [GC] précité, §
107). La Cour juge qu’il y a lieu de prendre en considération le préjudice découlant de l’indisponibilité du terrain pendant la période allant du début de l’occupation légitime jusqu’au moment de la perte de propriété. Du montant ainsi calculé sera déduit la somme déjà obtenue par les requérants
au niveau interne à titre d’indemnité d’occupation. Statuant en équité, la Cour alloue conjointement aux requérantes 5
B.
Frais et dépens
43.
Les requérantes demandent le remboursement des frais et dépens mais s’en remettent à la sagesse de la Cour.
44.
Le Gouvernement ne s’est pas prononcé sur ce point.
45.
La Cour rappelle sa jurisprudence selon laquelle un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux. En l’espèce la Cour relève que le requérantes n’ont pas fourni de documents à l’appui de leur demande et la rejette.
C.
Intérêts moratoires
46.
La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage.
1.
Dit qu’il y a eu violation de l’article 1 du Protocole n
o
1 de la Convention
;
2.
Dit
qu’il n’y a pas lieu d’examiner le grief tiré de l’article 6 § 1 de la Convention
;
3.
Dit
a)
que l’Etat défendeur doit verser aux requérantes, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article
44
§
2 de la Convention 5
000 EUR (cinq mille euros) pour dommage matériel, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt
;
b)
qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ce montant sera à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage
;
4.
Rejette
la demande de satisfaction équitable pour le surplus.
Fait en français, puis communiqué par écrit le
14 juin 2011, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement.
Stanley Naismith
Françoise Tulkens
Greffier
Président