SECȚIUNEA A DOUA CAUZA SANTINELLI ȘI ALTELE c. ITALIA (Cercetarea nr. 65141/01) HOTĂRÂREA STRASBURG 17 mai 2011 DEFINIF 17/08/2011 Această hotărâre a devenit definitivă în temeiul articolului 44 alineatul (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă. În cauza Santinelli și alții c. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a doua secțiune), care se află într-o cameră compusă din Francoise Tulkens, președinte, David Thór Björgvinsson, Dragoljub Popović, Giorgio Malinverni, András Sajó, Guido Raimondi, Paulo Pinto de Albuquerque, judecători, și de Stanley Naismith, grefier de secțiune, După ce a deliberat în camera consiliului la 12 aprilie 2011, Rend la hotărârea de aici, adoptat la această dată de judecată la originea cauzei se găsește o cerere (n 65141/01) îndreptată împotriva Republicii Italiene și dintre care trei resortisanți ai acestui stat, Anna Maria Santinelli, Stefano Santinelli și Olga Patrizi, ( Prin decizia din 23 septembrie 2004, Curtea a declarat cererea admisibilă. Atât reclamanții, cât și guvernul au prezentat observații scrise cu privire la fondul cauzei (art. 1 din regulament). În 1981, municipiul Città di Castello, care a pus în aplicare planul detaliat de urbanism (pian partizanalreggiato), a ocupat în mod material terenurile reclamanților, și anume parcelele 1308, 1308, 919, 917, 1017, 904, 131, 116, 148, 370, 371, 916 foi 131 (aproximativ 30 000 de metri pătrați) pentru construirea de lucrări publice. Printr-un act notificat la 16 martie 1988, reclamanții au atribuit orașul Città di Castello în fața Tribunalului Civil din Peru 10. Ei susțineau că ocupația terenurilor lor era ilegală pe motiv că nu era autorizată și că administrația nu a efectuat niciodată exproprierea formală a terenurilor. Cu privire la jurisprudența Curții de Casație în materie de expropriere indirectă (dejazione acquisitiva) ), reclamanții considerau că, în urma finalizării lucrărilor publice, aceștia fuseseră privați de proprietatea lor și că, prin urmare, nu le era posibil să solicite restituirea terenului în cauză, ci numai daunele-interese. Ei solicitau o sumă corespunzătoare valorii de piață a terenului. 11. Prin hotărârea din 29 martie 1996, Tribunalul din Peru a constatat că reclamanții și-au pierdut proprietatea asupra terenului în urma construirii lucrărilor publice și a condamnat administrația să plătească reclamanților suma de 366 680 000 de lire italiene (ITL) care urma să fie indexată începând cu 1984 și 1987 13. Prin hotărârea definitivă din 16 decembrie 1999, tribunalul din Peru a respins recursul din partea administrației, a confirmat hotărârea instanței și a dispus continuarea procesului pentru a evalua suma care trebuie acordată reclamanților ca urmare a intrării în vigoare a Legii nr. 662 din 1996 14. Prin hotărârea din 10 iulie 2002, Curtea de Casație a primit recursul formulat de administrație și a retrimis procesul în fața instanței de apel din Peru 15. Prin hotărârea din 28 iunie 2006, Ancona a stabilit că valoarea terenului era de 152 000 EUR (EUR). La 21 martie 2007, reclamanții au sesizat Curtea de Apel din Peru prin solicitarea de a obliga administrația să plătească o sumă corespunzătoare valorii de piață a terenului, astfel cum a fost stabilită de Curtea de Apel din Peru, plus dobânda și reevaluarea și fără aplicarea Legii nr. 662 din 1996 17. Prin hotărârea din 28 februarie 2008, Tribunalul de Primă Instanță din Peru a acceptat cererea reclamanților, susținând că, prin Hotărârea nr. 348 și 349 din 22 octombrie 2007, Curtea Constituțională a hotărât că legea internă trebuie să fie compatibilă cu Convenția în interpretarea dată de jurisprudența Curții și, prin urmare, a declarat neconstituțional art. 5a din Decretul-lege nr. 333 din 11 iulie 1992, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 662 din 1996. Prin urmare, Curtea de Apel a condamnat administrația să plătească reclamanților 152 000 EUR plus dobânda și reevaluarea. II. DREPTUL ȘI PRACTICA INTERNE PERTINENTE 18. Dreptul intern relevant este descris în Hotărârea Guiš Gallisay c. Italia (satisfacție echitabilă) [GC], n 58858/00, 22 decembrie 2009). ÎN FAVOAREA VIOLAȚIEI ALEGATE DE LA ARTICOLUL 1 DIN PROTOCOLUL NR. 1 AL CONVENȚIEI TEZE A P Ă R Ț II 19. Guvernul observă că, în speță, este vorba de o ocupație de teren în cadrul unei proceduri administrative bazate pe o declarație de interes public. Cu toate acestea, el admite că procedura de expropriere nu a fost pusă în aplicare în condițiile prevăzute de lege, în măsura în care nu a fost adoptat niciun decret de expropriere. În primul rând, ar exista utilitate publică, ceea ce nu a fost pus în discuție de instanțele naționale. în al doilea rând, privarea bunurilor astfel cum rezultă din expropriere indirectă ar fi prevăzută de lege 20. Potrivit guvernului, principiul exproprierii indirecte trebuie considerat ca făcând parte din dreptul pozitiv de a se baza, cel târziu, pe hotărârea Curții de Casație nr. 1464 din 1983. Jurisprudența ulterioară ar fi confirmat acest principiu și ar fi precizat anumite aspecte ale aplicării sale și, în plus, acest principiu ar fi fost recunoscut prin Legea nr. 458 din 27. octombrie 1988 și prin Legea bugetară nr. 662 din 1996. Guvernul concluzionează că, începând din 1983, normele privind exproprierea indirectă erau perfect previzibile, clare și accesibile tuturor proprietarilor. Cu toate acestea, având în vedere faptul că terenul a fost transformat ireversibil prin construirea unei lucrări de utilitate publică, restituirea sa nu mai este posibilă. 21. Guvernul definește exproprierea indirectă ca rezultat al interpretării sistematice de către judecătorii principiilor existente, care urmăresc să garanteze că interesul general îl depășește pe cel al persoanelor fizice atunci când lucrarea publică a fost realizată (transformarea terenului) și răspunde interesului public. În ceea ce privește cerința de a asigura un echilibru corect între sacrificiul impus particularilor și compensația acordată acestora, guvernul recunoaște că administrația este ținută de partea celor interesați. 22. Guvernul concluzionează că echilibrul corect a fost respectat și că situația denunțată este compatibilă din toate punctele de vedere cu art. 1 din Protocolul nr. 23. Reclamanții susțin că au fost privați de disponibilitatea terenurilor lor începând din 1981 și că această pierdere a devenit totală odată cu finalizarea lucrărilor. Reclamanții au subliniat la: . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Ei consideră că exproprierea indirectă nu a fost conformă cu principiul legalității evaluate a Curții 24.În primul rând, Curtea constată că părțile și-au exprimat punctul de vedere conform căruia a avut loc în proprietate 25. Curtea face trimitere la jurisprudența sa în materie de expropriere indirectă (Belvedere Alberghiera S.r.l. c. Italia, n 31524/96, CEDH 2000-VI Carbonara și Ventura c. Italia, 24638/94, CEDO 2000-VI ; printre hotărârile mai recente, a se vedea Acciardi și Campagna c. Italia , n 4040/98, 19 mai 2005 Pasculli c. Italia , n 36818/97, 17 mai 2005 Spordino c. Italia (n , n 43662/98, 17 mai 2005 ; Serrao c. Italia , n 67198/01, 13 octombrie 2005 La Rosa și Alba c. Italia (n , n 58119/00, 11 octombrie 2005 Chirć c. Italia (n , n 67196/01, 11 octombrie 2005 Velocci c. Italia , 1717/03, 18 martie 2008 Guiso-Gallisay c. Italia (satisfacție echitabilă) [GC], n 58858/00, 22 decembrie 2009) pentru recapitularea principiilor relevante și pentru o prezentare generală a jurisprudenței sale în materie. 26. În prezenta cauză, Curtea arată că Õ prin aplicarea principiului exproprierii În mod indirect, Tribunalul din Peru a considerat că reclamanții privați de proprietatea lor din momentul în care ocupația a încetat să mai fie autorizată, condițiile în care ocupația a fost ocupată și interesul public al lucrării construite sunt întrunite. Or, în lipsa unui act formal de expropriere, Curtea consideră că această situație nu poate fi considerată ca fiind previzibilă. Prin urmare, autoritățile publice consideră că principiul exproprierii indirecte a fost aplicat în mod efectiv și că achiziționarea terenului de către autoritățile publice a fost consacrată. În ceea ce privește privarea terenului de care cel târziu în aprilie 2009, data la care a devenit definitivă arestarea terenului din Peru 27. Curtea observă apoi că situația în cauză a permis administrației să profite de o ocupație ilegală de teren. Cu alte cuvinte, administrația a reușit să se conformeze normelor care reglementează exproprierea în mod corespunzător și, printre altele, fără ca o despăgubire să fie plătită persoanelor interesate. 28. Având în vedere aceste considerații, Curtea consideră că ingerința în cauză nu este compatibilă cu principiul legalității și că aceasta a încălcat, prin urmare, dreptul la respectarea bunurilor reclamanților. 29. Prin urmare, a avut loc o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. II. PRIVIND LEGEA ARTICOLULUI 41 DIN CONVENȚIA 30. În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite Ö Õ să Õ Õ Õ impeda pe deplin consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții Õ, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Pagube materiale 31. Reclamanții solicită plata sumei de 639 633,93 EUR pentru pierderea terenului, plus dobândă și reevaluare. 32. Curtea amintește că o hotărâre cu privire la o încălcare duce la o încălcare a dreptului Uniunii în ceea ce privește obligația de a pune capăt încălcării și de a elimina consecințele acesteia astfel încât să se restabilească cât mai mult posibil situația anterioară acesteia (latridis c. Grecia (satisfacție echitabilă) [GC], nr. 31107/96, § 32, CEDH 2000-XI). 34. Curtea amintește că, în cauza Guiš-Gallisay c. Italia (satisfacție echitabilă) [GC], nr. 58858/00, 22 decembrie 2009), Marea Cameră a modificat jurisprudența Curții cu privire la criteriile de despăgubire în cauzele de expropriere indirectă. În special, Marea Cameră a decis să dea la o parte pretențiile reclamanților, în măsura în care acestea se bazează pe valoarea terenului la data hotărârii Curții și să nu mai țină seama, pentru a evalua prejudiciul material, de costul de construcție al clădirilor construite de statul membru pe teren. 35. Conform noilor criterii stabilite de Marea Cameră, liturghia trebuie să corespundă valorii totale a terenului în momentul pierderii proprietății, așa cum a fost stabilită de instanța competentă în cursul procedurii interne. Apoi, odată ce suma acordată la nivel național va fi dedusă, această sumă trebuie să fie actualizată pentru a compensa efectele inflației și, de asemenea, trebuie să se ia măsuri pentru a compensa, cel puțin parțial, perioada de timp care s-a scurs de la deținerea terenului. Aceste dobânzi trebuie să corespundă interesului juridic simplu aplicat capitalului reevaluat progresiv. 36. Curtea constată că reclamanții au primit la nivel național o sumă corespunzătoare valorii de piață a terenului lor, reevaluată și însoțită de dobânzi începând cu datele pierderii proprietății, fie în 1984 și 1987. Potrivit acesteia, părțile interesate au obținut deja o sumă suficientă pentru a îndeplini criteriile de despăgubire. 37. Rămâne de evaluat pierderea de șanse suferită ca urmare a exproprierii în litigiu (Giso-Gallisay c. Italia (satisfacție echitabilă) [GC] citată anterior, § 107. Curtea apreciază că este necesar să se ia în considerare prejudiciul care rezultă din la mai mult de un teren în perioada cuprinsă între începutul ocupației legitime (a se vedea nota) și momentul pierderii proprietății (1984 și 1987). Din suma astfel calculată se deduce suma deja obținută de către solicitanți. la nivel intern cu titlu de ocupație. Statuând în echitate, Curtea alocă împreună reclamanților 30 000 EUR. Pagubă morală 38. Reclamanții solicită suma de 90 000 EUR. 39. În cazul în care o astfel de încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1, dar numai încălcarea termenului rezonabil 40 este justificată de un astfel de prejudiciu, statul membru în cauză se opune și consideră că o sumă nu este datorată pentru prejudiciul moral, deoarece acest tip de prejudiciu nu poate rezulta din încălcarea articolului 1 din Protocolul nr. 1 din Protocolul nr. 1. Curtea consideră că sentimentul de remușcare și frustrare în fața deposedării ilegale a bunurilor lor a cauzat reclamanților un prejudiciu moral important, care trebuie reparat în mod corespunzător. 41. Statuând în echitate, Curtea acordă în comun 10 000 EUR pentru prejudicii morale. Proaspăt și cheltuieli de judecată 42. Reclamanții solicită suma de 33 720 EUR, cu titlu de rambursare a cheltuielilor suportate în fața instanțelor interne și în fața Curții, fără a prezenta documente în sprijinul acestora. 43. Guvernul susține că aceasta nu și-a numărat pretențiile. 44. Curtea reamintește jurisprudența sa potrivit căreia un solicitant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care se află stabilite realitatea lor, necesitatea lor și caracterul rezonabil al ratei lor. În speță, Curtea arată că instanțele nu au furnizat documente în sprijinul cererii lor și le-au respins. Interese moratoriu 45. Curtea consideră adecvată stabilirea ratei dobânzii moratorii pe rata dobânzii dobânzii la facilitatea de creditare marginală a Băncii Centrale Europene plus trei puncte procentuale. PE CES MOTIVE, CURȚIA, ÎN L în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din Convenție trebuie să plătească următoarele sume: 30 000 EUR (trei mii EUR), plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit, pentru daune materiale (ii). 10 000 EUR (zece mii EUR), plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit, pentru daune morale decât de la data expirării termenului respectiv și până la data de plată, aceste sume vor fi majorate dintr-un interes simplu la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabile în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale Respins cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. În limba franceză, apoi comunicat în scris la 17 mai 2011, în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Stanley Naismith Françoise Tulkens Modululer Președintele
DEUXIÈME SECTION
SANTINELLI ET AUTRES c. ITALIE
(Requête n
o
65141/01)
ARRÊT
17 mai 2011
17/08/2011
Cet arrêt est devenu définitif en vertu de l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.
En l’affaire Santinelli et autres c. Italie,
La Cour européenne des droits de l’homme (deuxième section), siégeant en une chambre composée de
:
Françoise Tulkens,
présidente,
David Thór Björgvinsson,
Dragoljub Popović,
Giorgio Malinverni,
András Sajó,
Guido Raimondi,
Paulo Pinto de Albuquerque,
juges,
et de Stanley Naismith,
greffier
de section,
Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 12 avril 2011,
Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date
:
1.
A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n
o
65141/01) dirigée contre la République italienne et dont trois ressortissants de cet Etat, Anna Maria Santinelli, Stefano Santinelli et Olga Patrizi, («
les requérants
»), ont saisi la Cour le 29 mai 2000 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales («
la Convention
»).
2.
Les requérants sont représentés par M
e
le Gouvernement
») a été représenté par ses agents, MM. U. Leanza et I.M. Braguglia, M
me
F Crisafulli et M. N. Lettieri.
3.
Les requérants alléguaient une atteinte injustifiée à leur droit au respect de leurs biens.
4.
Par une décision du 23 septembre 2004, la Cour a déclaré la requête recevable.
5.
Tant les requérants que le Gouvernement ont déposé des observations écrites sur le fond de l’affaire (article
59
§
1 du règlement).
I.
6.
Les requérants sont nés respectivement en 1944, 1950 et 1919 et résident à Città di Castello.
7.
Les requérants étaient propriétaires de plusieurs terrains sis à Città di Castello.
8.
En 1981, la municipalité de Città di Castello, en exécution du plan détaillé d’urbanisme (
piano particolareggiato
), procéda à l’occupation matérielle des terrains des requérants, à savoir les parcelles 1308, 1309, 917, 1017, 904, 131, 116, 148, 370, 371, 916 feuilles 131 (environ 30 000 mètres carrés) pour y construire des ouvrages publics.
9.
Par un acte notifié le 16 mars 1988, les requérants assignèrent la ville de Città di Castello devant le tribunal civil de Pérouse.
10.
Ils alléguaient que l’occupation de leurs terrains était illégale au motif qu’elle n’était pas autorisée et que l’administration n’avait jamais procédé à l’expropriation formelle des terrains. Se référant à la jurisprudence de la Cour de cassation en matière d’expropriation indirecte (
occupazione acquisitiva
), les requérants estimaient qu’à la suite de l’achèvement des ouvrages publics, ils avaient été privés de leur propriété et que, par conséquent, il ne leur était pas possible de demander la restitution des terrains litigieux, mais seulement les dommages-intérêts. Ils réclamaient une somme correspondant à la valeur vénale des terrains.
11.
La mise en état de l’affaire commença le 9 mai 1988.
12.
Par un jugement du 29 mars 1996, le tribunal de Pérouse observa que les requérants avaient perdu la propriété de leurs terrains à la suite de la construction des ouvrages publics et condamna l’administration à payer aux requérants la somme de 366 680 000 lires italiennes (ITL) à indexer à partir de 1984 et 1987.
13.
L’administration interjeta appel de ce jugement. Par un arrêt non définitif du 16 décembre 1999, la cour d’appel de Pérouse rejeta l’appel de l’administration, confirma le jugement du tribunal et ordonna la continuation du procès afin d’évaluer la somme à octroyer aux requérants à la suite de l’entrée en vigueur de la loi n
o
662 de 1996.
14.
L’administration se pourvut en cassation contre l’arrêt non définitif de la cour d’appel de Pérouse. Elle faisait valoir qu’il n’était pas dûment motivé. Par un arrêt du 10 juillet 2002, la Cour de cassation accueillit le pourvoi formé par l’administration et renvoya le procès devant la cour d’appel d’Ancône.
15.
Par un arrêt du 28 juin 2006, la cour d’appel d’Ancône détermina que la valeur des terrains était de 152 000 euros (EUR).
16.
Le 21 mars 2007, les requérants saisirent la cour d’appel de Pérouse en demandant de condamner l’administration à payer une somme correspondant à la valeur vénale des terrains, comme établie par la cour d’appel d’Ancône, plus les intérêts et la réévaluation et sans faire application de la loi n
o
662 de 1996.
17.
Par un arrêt du 28 février 2008, la cour d’appel de Pérouse accueillit la demande des requérants en relevant que par les arrêts n
os
348 et 349 du 22
octobre 2007, la Cour constitutionnelle avait jugé que la loi interne devait être compatible avec la Convention dans l’interprétation donnée par la jurisprudence de la Cour et, par conséquent, avait déclaré inconstitutionnel l’article 5
bis
du décret-loi n
o
333 du 11 juillet 1992, tel que modifié par la loi n
o
662 de 1996. De ce fait, la cour d’appel condamna l’administration à payer aux requérants 152 000 EUR plus les intérêts et la réévaluation.
II.
18.
Le droit interne pertinent se trouve décrit dans l’arrêt
Guiso
‑
Gallisay c. Italie
(satisfaction équitable) [GC], n
o
58858/00, 22 décembre 2009).
I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 1 DU PROTOCOLE N
o
1.
Thèses des parties
19.
Le Gouvernement fait observer qu’en l’espèce il s’agit d’une occupation de terrain dans le cadre d’une procédure administrative reposant sur une déclaration d’utilité publique. Toutefois, il admet que la procédure d’expropriation n’a pas été mise en œuvre dans les termes prévus par la loi, dans la mesure où aucun arrêté d’expropriation n’a été adopté. Premièrement, il y aurait utilité publique, ce qui n’a pas été remis en cause par les juridictions nationales. Deuxièmement, la privation du bien telle que résultant de l’
expropriation
indirecte serait «
prévue par la loi
».
20.
Selon le Gouvernement, le principe de l’
expropriation indirecte doit être considéré comme faisant partie du droit positif à compter, au plus tard, de l’arrêt de la Cour de cassation n
o
1464 de 1983. La jurisprudence ultérieure aurait confirmé ce principe et précisé certains aspects de son application et, en outre, ce principe aurait été reconnu par la loi n
o
458 du 27
octobre 1988 et par la loi budgétaire n
o
662 de 1996. Le Gouvernement en conclut qu’à partir de 1983, les règles de l’
expropriation indirecte étaient parfaitement prévisibles, claires et accessibles à tous les propriétaires. Toutefois, compte tenu de ce que le terrain a été transformé de manière irréversible par la construction d’un ouvrage d’utilité publique, sa restitution n’est plus possible.
21.
Le Gouvernement définit l’
expropriation
indirecte comme le résultat d’une interprétation systématique par les juges de principes existants, tendant à garantir que l’intérêt général l’emporte sur l’intérêt des particuliers lorsque l’ouvrage public a été réalisé (transformation du terrain) et qu’il répond à l’utilité publique. Quant à l’exigence de garantir un juste équilibre entre le sacrifice imposé aux particuliers et la compensation octroyée à ceux-ci, le Gouvernement reconnaît que l’administration est tenue d’indemniser les intéressés.
22.
Le Gouvernement conclut que le juste équilibre a été respecté et que la situation dénoncée est compatible à tous points de vue avec l’article 1 du Protocole n
o
1.
23.
Les requérants font observer qu’ils ont été privés de la disponibilité de leurs terrains depuis 1981 et que cette perte est devenue totale avec l’achèvement des travaux. Les requérants soulignent l’illégalité de cette situation, en l’absence d’un décret d’expropriation et compte tenu de l’impossibilité d’obtenir la restitution des terrains. Ils considèrent que l’expropriation indirecte n’est pas conforme au principe de légalité
.
2.
Appréciation de la Cour
24.
La Cour note tout d’abord que les parties s’accordent pour dire qu’il y a eu «
privation de la propriété
».
25.
La Cour renvoie à sa jurisprudence en matière d’expropriation
indirecte (
Belvedere Alberghiera S.r.l. c. Italie
, n
o
;
Carbonara et Ventura c. Italie
, n
o
24638/94, CEDH 2000-VI ; parmi les arrêts plus récents, voir
Acciardi et Campagna c. Italie
, n
o
41040/98, 19 mai 2005
;
Pasculli c. Italie
, n
o
36818/97, 17 mai 2005
;
Scordino c. Italie (n
o
3)
, n
o
43662/98, 17 mai 2005 ;
Serrao c. Italie
, n
o
67198/01, 13 octobre 2005
;
La Rosa et Alba c. Italie (n
o
1)
, n
o
58119/00, 11 octobre 2005
;
Chirò c. Italie (n
o
4)
, n
o
67196/01, 11 octobre 2005
;
Velocci c. Italie
, n
o
1717/03, 18
mars 2008
;
Guiso-Gallisay c. Italie
(satisfaction équitable) [GC], n
o
58858/00, 22 décembre 2009) pour la récapitulation des principes pertinents et pour un aperçu de sa jurisprudence dans la matière.
26.
Dans la présente affaire, la Cour relève qu’en appliquant le principe de l’
expropriation
indirecte, le tribunal de Pérouse a considéré les requérants privés de leur bien à compter du moment où l’occupation avait cessé d’être autorisée, les conditions de l’illégalité de l’occupation et de l’intérêt public de l’ouvrage construit étant réunies. Or, en l’absence d’un acte formel d’expropriation, la Cour estime que cette situation ne saurait être considérée comme «
prévisible
», puisque ce n’est que par la décision judiciaire définitive que l’on peut considérer le principe de l’
expropriation
indirecte comme ayant effectivement été appliqué
et que l’acquisition du terrain par les pouvoirs publics a été consacrée. Par conséquent, les requérants n’ont eu la «
sécurité juridique
» concernant la privation du terrain qu’au plus tard en avril 2009, date à laquelle l’arrêt de la cour d’appel de Pérouse est devenu définitif.
27.
La Cour observe ensuite que la situation en cause a permis à l’administration de tirer parti d’une occupation de terrain illégale. En d’autres termes, l’administration a pu s’approprier le terrain au mépris des règles régissant l’expropriation en bonne et due forme et, entre autres, sans qu’en contrepartie une indemnité soit versée aux intéressés.
28.
A la lumière de ces considérations, la Cour estime que l’ingérence litigieuse n’est pas compatible avec le principe de légalité et qu’elle a donc enfreint le droit au respect des biens des requérants.
29.
Dès lors, il y a eu violation de l’article 1 du Protocole n
o
1.
II.
SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION
30.
Aux termes de l’article 41 de la Convention,
«
Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.
»
A.
Dommage matériel
31.
Les
requérants
sollicitent le versement de la somme de 639
633,93
EUR pour la perte du terrain, plus intérêts et réévaluation.
32.
Le Gouvernement s’y oppose et estime qu’en tout état de cause la somme réclamée par les requérants est excessive.
33.
La Cour rappelle qu’un arrêt constatant une violation entraîne pour l’Etat défendeur l’obligation de mettre un terme à la violation et d’en effacer les conséquences de manière à rétablir autant que faire se peut la situation antérieure à celle-ci (
Iatridis c. Grèce
(satisfaction équitable) [GC], nº
34.
Elle rappelle que dans l’affaire
Guiso-Gallisay c. Italie
(satisfaction équitable) [GC], nº 58858/00, 22 décembre 2009), la Grande Chambre a modifié la jurisprudence de la Cour concernant les critères d’indemnisation dans les affaires d’expropriation indirecte. En particulier, la Grande Chambre a décidé d’écarter les prétentions des requérants dans la mesure où elles sont fondées sur la valeur des terrains à la date de l’arrêt de la Cour et de ne plus tenir compte, pour évaluer le dommage matériel, du coût de construction des immeubles bâtis par l’Etat sur les terrains.
35.
Selon les nouveaux critères fixés par la Grande Chambre, l’indemnisation doit correspondre à la valeur pleine et entière du terrain au moment de la perte de la propriété, telle qu’établie par l’expertise ordonnée par la juridiction compétente au cours de la procédure interne. Ensuite, une fois que l’on aura déduit la somme éventuellement octroyée au niveau national, ce montant doit être actualisé pour compenser les effets de l’inflation. Il convient aussi de l’assortir d’intérêts susceptibles de compenser, au moins en partie, le long laps de temps qui s’est écoulé depuis la dépossession des terrains. Ces intérêts doivent correspondre à l’intérêt légal simple appliqué au capital progressivement réévalué.
36.
La Cour observe que les requérants ont reçu au niveau national une somme correspondant à la valeur vénale de leur terrain, réévaluée et assortie d’intérêts à compter des dates de la perte de la propriété, soit en 1984 et 1987. Selon elle, les intéressés ont ainsi déjà obtenu une somme suffisante pour satisfaire les critères d’indemnisation suscités.
37.
Reste à évaluer la perte de chances subie à la suite de l’expropriation litigieuse (
Guiso-Gallisay c. Italie
(satisfaction équitable) [GC] précité, §
107). La Cour juge qu’il y a lieu de prendre en considération le préjudice découlant de l’indisponibilité du terrain pendant la période allant du début de l’occupation légitime (1981) jusqu’au moment de la perte de propriété (1984 et 1987). Du montant ainsi calculé sera déduite la somme déjà obtenue par les requérants
au niveau interne à titre d’indemnité d’occupation. Statuant en équité, la Cour alloue conjointement aux requérants 30 000 EUR.
B.
Dommage moral
38.
Les requérants demandent la somme de 90 000 EUR.
39.
Le Gouvernement s’y oppose et estime qu’aucune somme n’est due au titre du préjudice moral, puisque ce type de préjudice ne saurait découler de la violation de l’article 1 du Protocole nº 1 mais uniquement de la violation du «
délai raisonnable
».
40.
La Cour estime que le sentiment d’impuissance et de frustration face à la dépossession illégale de leurs biens a causé aux requérants un préjudice moral important, qu’il y a lieu de réparer de manière adéquate.
41.
Statuant en équité, la Cour accorde aux requérants conjointement 10
000 EUR au titre du préjudice moral.
C.
Frais et dépens
42.
Les requérants demandent la somme de 33 720 EUR, au titre de remboursement des frais encourus devant les juridictions internes et devant la Cour sans présenter des documents à l’appui.
43.
Le Gouvernement fait valoir que le requérants n’ont pas chiffré leurs prétentions.
44.
La Cour rappelle sa jurisprudence selon laquelle un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux. En l’espèce la Cour relève que les requérants n’ont pas fourni de documents à l’appui de leur demande et la rejette.
D.
Intérêts moratoires
45.
La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage.
1.
Dit
qu’il y a eu violation de l’article 1 du Protocole n
o
1 de la Convention
;
2.
Dit
a)
que l’Etat défendeur doit verser aux requérants conjointement, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention les sommes suivantes:
i.
30 000 EUR (trente mille euros), plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt, pour dommage matériel
;
ii.
10 000 EUR (dix mille euros), plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt, pour dommage moral
;
b)
qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage
;
3.
Rejette
la demande de satisfaction équitable pour le surplus.
Fait en français, puis communiqué par écrit le
17 mai 2011, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement.
Stanley Naismith
Françoise Tulkens
Greffier
Président