A DOUA SECȚIUNEA CAUZA FIORELLO c. ITALIA (solicitarea nr. 67794/01) HOTĂRÂREA acestei versiuni a fost rectificată în conformitate cu art. 81 din Regulamentul Curții la 21 februarie 2012 STRASBURG 17 mai 2011 DEFINITIVF 17/08/2011 Această hotărâre a devenit definitivă în temeiul articolului 44 alineatul (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă. În cauza Fiorello c. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care se află într-o cameră compusă din Françoise Tulkens, președinte, David Thór Björgvinsson, Dragoljub Popović, Giorgio Malinverni, András Sajó, Guido Raimondi, Paulo Pinto de Albuquerque, judecători, și Stanley Naismith, grefier de secțiune, După ce a deliberat în camera consiliului la 12 aprilie 2011, Încheierea hotărârii, adoptată la această dată a procedurii A la origine a cauzei, se află o cerere (n 67794/01) îndreptată împotriva Republicii Italiene și din care doi resortisanți ai acestui stat, Rosaria Fiorello [1] , Giuseppa Fiorello și domnul Calogero Fiorello ( La 10 martie 2001, Curtea a sesizat Curtea în temeiul articolului 34 din Convenia pentru apărarea drepturilor omului și a libertăilor fundamentale ( E. Spatafora și de coagenții săi, dl F Crisafolli și dl N. Lettieri. Reclamanții susțineau o încălcare nejustificată a dreptului lor la respectarea proprietăților lor. Prin decizia din 23 septembrie 2004, Curtea a declarat cererea parțial admisibilă. Atât reclamanții, cât și guvernul au prezentat observații scrise pe fond [art. 59 alineatul (1) din Regulamentul de procedură]. Reclamanții au fost coproprietari ai unui teren situat la Casteltermini. Prin decretul din 4 decembrie 1990, administrația Casteltermini a decis ocupația de urgență a terenului reclamanților pentru o perioadă de maximum cinci luni în vederea exproprierii sale pentru construirea unei autostrăzi. La 8 februarie 1991, administrația Casteltermini a ocupat terenul și a început lucrările de construcție. Printr-un act notificat la 22 octombrie 1993, reclamanții au atribuit orașul Casteltermini în fața tribunalului din Agrigente. 10. Reclamanții au susținut că ocupația terenului lor era ilegală pe motivul că aceasta era prelungită dincolo de termenul permis, în timp ce lucrările de construcție a drumului s ocupazione acquisitiva ), reclamanții au fost de părere că, ca urmare a finalizării lucrărilor publice, aceștia erau mai proprietari și, prin urmare, nu au putut să solicite restituirea terenului în cauză, ci numai: daune-interese care decurg din ocupația terenului. Reclamanții au solicitat o sumă corespunzătoare valorii de piață a terenului și o sumă pentru nejurisdicția terenului. 12. A fost depusă o expertiză la grefa din 22 octombrie 1993. 13. Potrivit expertului, terenul expropriat era destinat unei utilizări agricole. Reclamanții trebuiau să se considere privați de terenul lor la 8 iunie 1991. Valoarea de piață a terenului era în 1991 de 59 400 000 de lire italiene (ITL) și de ocupație temporară era de 2 062 500 ITL. Printr-o ordonanță din 20 aprilie 1998, instanța a decis o nouă expertiză pentru a recalcula suma care trebuie acordată în conformitate cu Legea nr. 662 din 1996 între timp intrată în vigoare. 15. Prin hotărârea din 11 aprilie 2003, tribunalul din Agrigente a declarat că proprietatea terenului a trecut la proprietate prin efectul construcției de lucrări publice. Având în vedere proprietatea agricolă a terenului, instanța a condamnat administrația să plătească reclamanților suma de 30 677,54 EUR (EUR) pentru pierderea proprietății terenului, care urmează să fie indexată începând cu 8 iunie 1991 și de 1 065,19 EUR cu titlu de ocupație legitimă. II. DREPTUL ȘI PRATICUL INTERNELE PERTINENTE 16. Gallisay c. Italia (satisfacție echitabilă) [GC], nr. 58858/00, 22 decembrie 2009). ÎN DREPTUL VIOLAȚIEI ALIMENTARE DE LA ARTICOLUL 1 DIN PROTOCOLUL N 1 AL CONVENȚIEI TEZE A P Ă R Ț I LOR 17. Guvernul observă că, în acest caz, este vorba despre o ocupație de teren în cadrul unei proceduri administrative bazate pe o declarație de interes public. Cu toate acestea, el admite că procedura de expropriere nu a fost pusă în aplicare în condițiile prevăzute de lege, în măsura în care nu a fost adoptat niciun decret de expropriere. În primul rând, ar exista utilitate publică, ceea ce nu a fost pus în discuție de instanțele naționale. în al doilea rând, privarea bunurilor astfel cum rezultă din expropriere indirectă ar fi prevăzută de lege 18. Potrivit guvernului, principiul exproprierii indirecte trebuie considerat ca făcând parte din dreptul pozitiv de a se baza, cel târziu, pe hotărârea Curții de Casație nr. 1464 din 1983. Jurisprudența ulterioară ar fi confirmat acest principiu și ar fi precizat anumite aspecte ale aplicării sale și, în plus, acest principiu ar fi fost recunoscut prin Legea nr. 458 din 27. octombrie 1988 și prin Legea bugetară nr. 662 din 1996. Guvernul concluzionează că, începând din 1983, normele privind exproprierea indirectă erau perfect previzibile, clare și accesibile tuturor proprietarilor. Cu toate acestea, având în vedere faptul că terenul a fost transformat ireversibil prin construirea unei lucrări de utilitate publică, restituirea sa nu mai este posibilă. 19. Guvernul definește exproprierea indirectă ca rezultat al interpretării sistematice de către judecătorii principiilor existente, care urmăresc să garanteze că interesul general îl depășește pe cel al persoanelor fizice atunci când lucrarea publică a fost realizată (transformarea terenului) și că acesta răspunde interesului public. În ceea ce privește cerința de a asigura un echilibru corect între sacrificiul impus persoanelor fizice și compensația acordată acestora, guvernul recunoaște că administrația este ținută de partea celor interesați. 20. Guvernul concluzionează că echilibrul corect a fost respectat și că situația denunțată este compatibilă din toate punctele de vedere cu art. 1 din Protocolul nr. 21. Reclamanții au fost privați de proprietatea lor în temeiul principiului exproprierii indirecte și au solicitat Curții să declare că exproprierea terenului nu este conformă cu principiul legalității. Cu privire la Hotărârile Belvedere Alberghiera c. Italia 31524/96, CEDH 2000-VI) și Carbonara și Ventura c. Italia 24638/94, 30 mai 2000, CEDH 2000-VI), aceștia susțin că expropriere indirectă este un mecanism care permite autorității publice să achiziționeze un bun în orice ilegalitate, ceea ce nu este admisibil într-un stat de drept.Evaluarea Curții 22. Curtea amintește în primul rând că, în decizia sa de admisibilitate, aceasta a legat de fondul de cerere excepția de a nu epuiza căile de atac interne. 23. Curtea remarcă faptul că a respins excepții similare în cauzele Colacrai c. Italia (n 63868/00, 15 iulie 2005), Colacrai c. Italia (n 63296/00, 13 octombrie 2005), Colazzo c. Italia 63633/00, 13 octombrie 2005), Serrilli c. Italia 77823/01, 77827/01 și 77829/01, 17 noiembrie 2005), Serrilli c. Italia 77822/01, 6 decembrie 2005), Giacobbe și alții c. Italia 16041/02, 15 decembrie 2005); Sciarrotta c. Italia 14793/02, 12 ianuarie 2006), Izzo c. Italia 20935/03, 2 martie 2006) și Gianni și alții c. Italia 359/41/03, 30 martie 2006). Ea nu a primit niciun motiv de derogare de la concluziile sale anterioare și, prin urmare, respinge excepția în cauză. 24. Curtea ia notă mai întâi de faptul că părțile s Curtea face trimitere la jurisprudența sa în materie de expropriere indirectă (Belvedere Alberghiera S.r.l. Italia, n 31524/96, CEDH 2000-VI Carbonara și Ventura c. Italia, n 24638/94, CEDH 2000-VI; printre hotărârile mai recente, a se vedea Acciardi și Campagna c. Italia, n 4140/98, 19 mai 2005 Pasculli c. Italia, n 36818/97, 17 mai 2005 Scordino c. Italia (n , n 43662/98, 17 mai 2005; Serrao c. Italia , n 67198/01, 13 octombrie 2005 La Rosa și Alba c. Italia (n , n 58119/00, 11 octombrie 2005 Chirć c. Italia (n , n 67196/01, 11 octombrie 2005 Velocci c. Italia , n 1717/03, 18 martie 2008 Guiso-Gallisay c. Italia (satisfacție echitabilă) [GC], n 58858/00, 22 decembrie 2009) pentru recapitularea principiilor relevante și pentru o prezentare generală a jurisprudenței sale în materie 26. În cazul de față, Curtea arată că:• prin aplicarea principiului "expropriere" În mod indirect, Tribunalul a considerat că reclamanții privați de proprietatea lor din momentul în care ocupația a încetat să mai fie autorizată, condițiile de ocupație și de interes public pentru lucrarea construită sunt reunite. Or, în lipsa unui act formal de expropriere, Curtea consideră că această situație nu poate fi considerată ca fiind previzibilă. Prin urmare, autoritățile publice consideră că principiul exproprierii indirecte a fost aplicat în mod efectiv și că achiziționarea terenului de către autoritățile publice a fost consacrată. În ceea ce privește privarea de teren ca la 26 mai 2004, data la care hotărârea Tribunalului din Agrigente a devenit definitivă. 27. Curtea observă apoi că situația în cauză a permis administrației să profite de o ocupație ilegală de teren. Cu alte cuvinte, administrația a reușit să se conformeze normelor care reglementează exproprierea în mod corespunzător și, printre altele, fără a aduce atingere obligațiilor părților interesate. 28. Având în vedere aceste considerații, Curtea consideră că ingerința în cauză nu este compatibilă cu principiul legalității și că aceasta a încălcat, prin urmare, dreptul la respectarea bunurilor reclamanților. 29. Prin urmare, a avut loc o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. II. PRIVIND LEGEA ARTICOLULUI 41 DIN CONVENȚIA 30. În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite Ö Õ să Õ Õ Õ impeda pe deplin consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții Õ, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Pagube materiale 31. Reclamanții solicită plata sumei de 51 645,69 În orice caz, suma solicitată de solicitanți este excesivă, dat fiind că instanța le-a recunoscut o sumă egală cu valoarea de piață a terenului în 1991. 33. Curtea amintește că o hotărâre cu privire la o încălcare antrenează pentru statul pârât obligația de a pune capăt încălcării și de a anula consecințele astfel încât să se restabilească cât mai mult posibil situația anterioară acesteia (Iatridis c. Grecia (satisfacție echitabilă) [GC], nr. 31107/96, § 32, CEDH 2000-XI). 34. Ea amintește că, în cauza Guiš-Gallisay c. Italia (satisfacție echitabilă) [GC], nr. 58858/00, 22 decembrie 2009), Marea Cameră a modificat jurisprudența Curții cu privire la criteriile de despăgubire în cauzele de expropriere indirectă. În special, Marea Cameră a decis să dea la o parte pretențiile reclamanților, în măsura în care acestea se bazează pe valoarea terenului la data hotărârii Curții și să nu mai țină seama, pentru a evalua prejudiciul material, de costul de construcție al clădirilor construite de statul membru pe teren. 35. Conform noilor criterii stabilite de Marea Cameră, liturghia trebuie să corespundă valorii totale a terenului în momentul pierderii proprietății, așa cum a fost stabilită de instanța competentă în cursul procedurii interne. Apoi, odată ce suma acordată la nivel național va fi dedusă, această sumă trebuie să fie actualizată pentru a compensa efectele inflației și, de asemenea, trebuie să se ia măsuri pentru a compensa, cel puțin parțial, perioada de timp care s-a scurs de la deținerea terenului. Aceste dobânzi trebuie să corespundă interesului juridic simplu aplicat capitalului reevaluat progresiv. 36. Curtea constată că reclamanții au primit la nivel național o sumă corespunzătoare valorii de piață a terenului lor, reevaluată și însoțită de dobânzi începând cu data pierderii proprietății, adică la 8 iunie 1991. Potrivit acesteia, părțile interesate au obținut deja o sumă suficientă pentru a îndeplini criteriile de despăgubire. 37. Cu toate acestea, trebuie să se evalueze pierderea de șanse suferită ca urmare a exproprierii în litigiu (Guiso-Gallisay c. Italia (satisfacție echitabilă) [GC] citată anterior, § 107). Curtea apreciază că este necesar să se ia în considerare prejudiciul care rezultă din Din suma astfel calculată se deduce suma deja obținută de solicitanți la nivel intern cu titlu de ocupație. Statuând în echitate, Curtea alocă în comun reclamanților 1 300 EUR. Pagubă morală 38. Reclamanții solicită suma de 51 645,69 EUR. 39. În cazul în care o astfel de încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1, dar numai încălcarea termenului rezonabil 40 este justificată de un astfel de prejudiciu, statul membru în cauză se opune și consideră că o sumă nu este datorată pentru prejudiciul moral, deoarece acest tip de prejudiciu nu poate rezulta din încălcarea articolului 1 din Protocolul nr. 1 din Protocolul nr. 1. Curtea consideră că sentimentul de remușcare și frustrare în fața deposedării ilegale a bunurilor lor a cauzat reclamanților un prejudiciu moral important, care trebuie remediat în mod corespunzător. 41. Statuând în echitate, Curtea acordă în comun 7 000 EUR pentru prejudicii morale. Proaspăt și cheltuieli de judecată 42. Justificative pe suport de hârtie, reclamanții solicită suma de 11 959,28 EUR, pentru rambursarea cheltuielilor suportate în fața Curții. 43. Ö s Õy obiectează și susțin că reclamanții le-au cuantificat într-un mod vag și imprecise. 44. Curtea reamintește că o alocare a cheltuielilor și cheltuielilor de judecată în temeiul articolului 41 presupune că se stabilesc realitatea, necesitatea acestora și, în plus, caracterul rezonabil al ratei lor (latridis c. Grecia (satisfacere echitabilă) [GC], nr. 31107/96, § 54, CEDO 2000-XI. În plus, cheltuielile judiciare pot fi recuperate numai în măsura în care se referă la încălcarea constatată (a se vedea, de exemplu, Beyeler c. Italia (satisfacție echitabilă) [GC], nr. 33202/96, § 27, 28 mai 2002 Sahin c. Germania [GC], nr. 30943/96, § 105, CEDH 2003-VIII). 45. Având în vedere circumstanțele cauzei, Curtea consideră că este rezonabil să se aloce întreaga sumă solicitată pentru totalitatea cheltuielilor suportate. Interese moratorii 46. Curtea consideră că este adecvat să se stabilească rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii la facilitatea de împrumut marginală a Băncii Centrale Europene plus trei puncte procentuale. PE ACEASTA, CURTEA, ÎN L A spus că a avut loc o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție A spus că statul pârât trebuie să plătească în comun reclamanților, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din Convenție următoarele sume: 1 300 EUR (mii de trei sute de euro), plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit, pentru daune materiale (ii). 7 000 EUR (șapte mii EUR), plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit, pentru daune morale iii. 11 959,28 EUR (unsprezece mii nouă sute cincizeci și nouă de euro și douăzeci și opt de cenți), plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit reclamanților, pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată de la data expirării termenului menționat și până la data de plată, aceste sume vor fi majorate de la dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, plus trei puncte procentuale respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. 17 mai 2011, în conformitate cu art. 77 alineatele (2) și (3) din Regulamentul de procedură. Stanley Naismith Françoise Tulkens Grefier Președinte [1] Rectificat la 22 februarie 2012 : textul a fost următorul:
DEUXIÈME SECTION
FIORELLO c. ITALIE
(Requête n
o
67794/01)
ARRÊT
Cette version a été rectifiée conformément à l’article 81 du règlement de la Cour le
21 février 2012
17 mai 2011
17/08/2011
Cet arrêt est devenu définitif en vertu de l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.
En l’affaire Fiorello c. Italie,
La Cour européenne des droits de l’homme (deuxième section), siégeant en une chambre composée de
:
Françoise Tulkens,
présidente,
David Thór Björgvinsson,
Dragoljub Popović,
Giorgio Malinverni,
András Sajó,
Guido Raimondi,
Paulo Pinto de Albuquerque,
juges,
et de Stanley Naismith,
greffier
de section,
Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 12 avril 2011,
Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date
:
1.
A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n
o
67794/01) dirigée contre la République italienne et dont deux ressortissants de cet Etat, Rosaria Fiorello
[1]
, Giuseppa Fiorello et M. Calogero Fiorello («
les
requérants
»), ont saisi la Cour le 10 mars 2001 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales («
la Convention
»).
2.
Les requérants sont représentés par M
e
le Gouvernement
») a été représenté par ses agents, MM. U. Leanza et I.M. Braguglia, M
me
3.
Les requérants alléguaient une atteinte injustifiée à leur droit au respect de leurs biens.
4.
Par une décision du 23 septembre 2004, la Cour a déclaré la requête partiellement recevable.
5.
Tant les requérants que le Gouvernement ont déposé des observations écrites sur le fond de l’affaire (article 59 § 1 du règlement).
I.
6.
Les requérants étaient co-propriétaires d’un terrain sis à Casteltermini.
7.
Par un arrêté du 4 décembre 1990, l’administration de Casteltermini décida l’occupation d’urgence du terrain des requérants pour une période maximale de cinq mois en vue de son expropriation pour la construction d’une autoroute.
8.
Le 8 février 1991, l’administration de Casteltermini procéda à l’occupation matérielle du terrain et entama les travaux de construction.
9.
Par un acte notifié le 22 octobre 1993, les requérants assignèrent la ville de Casteltermini devant le tribunal d’Agrigente.
10.
Les requérants alléguaient que l’occupation de leur terrain était illégale au motif qu’elle s’était prorogée au-delà du délai autorisé, alors que les travaux de construction de la route s’étaient terminés sans qu’il fût procédé à l’expropriation formelle du terrain et au paiement d’une indemnité.
11.
Se référant à la jurisprudence de la Cour de cassation en matière d’expropriation indirecte (
occupazione acquisitiva
), les requérants estimaient qu’à la suite de l’achèvement de l’ouvrage public, ils n’étaient plus propriétaires et que, par conséquent, il ne leur était pas possible de demander la restitution du terrain litigieux, mais seulement les
dommages-intérêts découlant de l’occupation du terrain. Les requérants réclamaient une somme correspondant à la valeur vénale du terrain et une somme pour non-jouissance du terrain.
12.
La mise en état de l’affaire commença le 22 octobre 1993.
13.
Le 7 juillet 1994, une expertise fut déposée au greffe.
14.
Selon l’expert, le terrain exproprié était affecté à un usage agricole. Les requérants devaient se considérer comme ayant été privés de leur terrain le 8 juin 1991. La valeur vénale du terrain était en 1991 de 59 400 000 lires italiennes (ITL) et l’indemnité d’occupation temporaire était de 2
062
500
ITL. Par une ordonnance du 20 avril 1998, le tribunal décida une nouvelle expertise pour recalculer la somme à octroyer en fonction de la loi n
o
662 de 1996 entre-temps entrée en vigueur.
15.
Par un jugement du 11 avril 2003, le tribunal d’Agrigente déclara que la propriété du terrain était passée à l’administration par l’effet de la construction de l’ouvrage public. Compte tenu de l’affectation agricole du terrain, le tribunal condamna l’administration à payer aux requérants les sommes de 30 677,54 euros (EUR) pour la perte de propriété du terrain, à indexer à partir du 8 juin 1991, et de 1 065,19 EUR à titre d’indemnité d’occupation légitime.
II.
16.
Le droit interne pertinent se trouve décrit dans l’arrêt
Guiso
‑
Gallisay c. Italie
(satisfaction équitable) [GC], n
o
58858/00, 22 décembre 2009).
I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 1 du PROTOCOLE N
o
1.
Thèses des parties
17.
Le Gouvernement fait observer qu’en l’espèce il s’agit d’une occupation de terrain dans le cadre d’une procédure administrative reposant sur une déclaration d’utilité publique. Toutefois, il admet que la procédure d’expropriation n’a pas été mise en œuvre dans les termes prévus par la loi, dans la mesure où aucun arrêté d’expropriation n’a été adopté. Premièrement, il y aurait utilité publique, ce qui n’a pas été remis en cause par les juridictions nationales. Deuxièmement, la privation du bien telle que résultant de l’
expropriation
indirecte serait «
prévue par la loi
».
18.
Selon le Gouvernement, le principe de l’
expropriation indirecte doit être considéré comme faisant partie du droit positif à compter, au plus tard, de l’arrêt de la Cour de cassation n
o
1464 de 1983. La jurisprudence ultérieure aurait confirmé ce principe et précisé certains aspects de son application et, en outre, ce principe aurait été reconnu par la loi n
o
458 du 27
octobre 1988 et par la loi budgétaire n
o
662 de 1996. Le Gouvernement en conclut qu’à partir de 1983, les règles de l’
expropriation indirecte étaient parfaitement prévisibles, claires et accessibles à tous les propriétaires. Toutefois, compte tenu de ce que le terrain a été transformé de manière irréversible par la construction d’un ouvrage d’utilité publique, sa restitution n’est plus possible.
19.
Le Gouvernement définit l’
expropriation
indirecte comme le résultat d’une interprétation systématique par les juges de principes existants, tendant à garantir que l’intérêt général l’emporte sur l’intérêt des particuliers lorsque l’ouvrage public a été réalisé (transformation du terrain) et qu’il répond à l’utilité publique. Quant à l’exigence de garantir un juste équilibre entre le sacrifice imposé aux particuliers et la compensation octroyée à ceux-ci, le Gouvernement reconnaît que l’administration est tenue d’indemniser les intéressés.
20.
Le Gouvernement conclut que le juste équilibre a été respecté et que la situation dénoncée est compatible à tous points de vue avec l’article 1 du Protocole n
o
1.
21.
Les requérants rappellent qu’ils ont été privés de leur bien en vertu du principe de l’
expropriation
indirecte et demandent à la Cour de déclarer que l’expropriation du terrain n’est pas conforme au principe de légalité. Se référant aux arrêts
Belvedere Alberghiera c. Italie
(n
31524/96, CEDH 2000-VI) et
Carbonara et Ventura c. Italie
(n
24638/94, 30 mai 2000, CEDH 2000-VI), ils observent que l’
expropriation
indirecte est un mécanisme qui permet à l’autorité publique d’acquérir un bien en toute illégalité, ce qui n’est pas admissible dans un État de droit.
2.
Appréciation de la Cour
22.
La Cour rappelle tout d’abord que dans sa décision de recevabilité elle a lié au fond de la requête l’exception de non épuisement des voies de recours internes.
23.
La Cour note qu’elle a rejeté des exceptions semblables dans les affaires
Colacrai c. Italie (n
o
2)
(n
o
63868/00, 15 juillet 2005),
Colacrai c. Italie (n
o
1)
(n
o
63296/00, 13 octobre 2005),
Colazzo c. Italie
(n
o
63633/00, 13 octobre 2005),
Serrilli c.
Italie
(n
os
77823/01, 77827/01 et 77829/01, 17
novembre 2005),
Serrilli c. Italie
(n
o
77822/01, 6 décembre 2005),
Giacobbe et
autres c. Italie
(n
o
16041/02, 15 décembre 2005),
Sciarrotta c. Italie
(n
o
14793/02, 12 janvier 2006),
Izzo c. Italie
(n
o
20935/03, 2 mars 2006) et
Gianni et autres c.
Italie
(n
o
35941/03, 30 mars 2006). Elle n’aperçoit aucun motif de déroger à ses précédentes conclusions et rejette donc l’exception en question.
24.
La Cour note tout d’abord que les parties s’accordent pour dire qu’il y a eu «
privation de la propriété
».
25.
La Cour renvoie à sa jurisprudence en matière d’expropriation
indirecte (
Belvedere Alberghiera S.r.l. c. Italie
, n
o
;
Carbonara et Ventura c. Italie
, n
o
; parmi les arrêts plus récents, voir
Acciardi et Campagna c. Italie
, n
o
41040/98, 19 mai 2005
;
Pasculli c. Italie
, n
o
36818/97, 17 mai 2005
;
Scordino c. Italie (n
o
3)
, n
o
43662/98, 17 mai 2005 ;
Serrao c. Italie
, n
o
67198/01, 13 octobre 2005
;
La Rosa et Alba c. Italie (n
o
1)
, n
o
58119/00, 11 octobre 2005
;
Chirò c. Italie (n
o
4)
, n
o
67196/01, 11 octobre 2005
;
Velocci c. Italie
, n
o
1717/03, 18 mars 2008
;
Guiso-Gallisay c. Italie
(satisfaction équitable) [GC], n
o
58858/00, 22 décembre 2009) pour la récapitulation des principes pertinents et pour un aperçu de sa jurisprudence dans la matière.
26.
Dans la présente affaire, la Cour relève qu’en appliquant le principe de l’
expropriation
indirecte, le tribunal a considéré les requérants privés de leur bien à compter du moment où l’occupation avait cessé d’être autorisée, les conditions d’illégalité de l’occupation et d’intérêt public de l’ouvrage construit étant réunies. Or, en l’absence d’un acte formel d’expropriation, la Cour estime que cette situation ne saurait être considérée comme «
prévisible
», puisque ce n’est que par la décision judiciaire définitive que l’on peut considérer le principe de l’
expropriation
indirecte comme ayant effectivement été appliqué
et que l’acquisition du terrain par les pouvoirs publics a été consacrée. Par conséquent, les requérants n’ont eu la «
sécurité juridique
» concernant la privation du terrain que le 26 mai 2004, date à laquelle le jugement du tribunal de Agrigente est devenu définitif.
27.
La Cour observe ensuite que la situation en cause a permis à l’administration de tirer parti d’une occupation de terrain illégale. En d’autres termes, l’administration a pu s’approprier le terrain au mépris des règles régissant l’expropriation en bonne et due forme et, entre autres, sans qu’en contrepartie, une indemnité soit versée aux intéressés.
28.
A la lumière de ces considérations, la Cour estime que l’ingérence litigieuse n’est pas compatible avec le principe de légalité et qu’elle a donc enfreint le droit au respect des biens des requérants.
29.
Dès lors, il y a eu violation de l’article 1 du Protocole n
o
1.
II.
SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION
30.
Aux termes de l’article 41 de la Convention,
«
Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.
»
A.
Dommage matériel
31.
Les requérants sollicitent le versement de la somme de 51
645,69
EUR pour la perte du terrain, plus les intérêts et la réévaluation.
32.
Le Gouvernement s’y oppose et estime qu’en tout état de cause la somme réclamée par les requérants est excessive, étant donné que le tribunal leur a reconnu une somme égale à la valeur marchande du terrain en 1991.
33.
La Cour rappelle qu’un arrêt constatant une violation entraîne pour l’Etat défendeur l’obligation de mettre un terme à la violation et d’en effacer les conséquences de manière à rétablir autant que faire se peut la situation antérieure à celle-ci (Iatridis c. Grèce (satisfaction équitable) [GC], no
34.
Elle rappelle que dans l’affaire Guiso-Gallisay c. Italie (satisfaction équitable) [GC], nº 58858/00, 22 décembre 2009), la Grande Chambre a modifié la jurisprudence de la Cour concernant les critères d’indemnisation dans les affaires d’expropriation indirecte. En particulier, la Grande Chambre a décidé d’écarter les prétentions des requérants dans la mesure où elles sont fondées sur la valeur des terrains à la date de l’arrêt de la Cour et de ne plus tenir compte, pour évaluer le dommage matériel, du coût de construction des immeubles bâtis par l’Etat sur les terrains.
35.
Selon les nouveaux critères fixés par la Grande Chambre, l’indemnisation doit correspondre à la valeur pleine et entière du terrain au moment de la perte de la propriété, telle qu’établie par l’expertise ordonnée par la juridiction compétente au cours de la procédure interne. Ensuite, une fois que l’on aura déduit la somme éventuellement octroyée au niveau national, ce montant doit être actualisé pour compenser les effets de l’inflation. Il convient aussi de l’assortir d’intérêts susceptibles de compenser, au moins en partie, le long laps de temps qui s’est écoulé depuis la dépossession des terrains. Ces intérêts doivent correspondre à l’intérêt légal simple appliqué au capital progressivement réévalué.
36.
La Cour observe que les requérants ont reçu au niveau national une somme correspondant à la valeur vénale de leur terrain, réévaluée et assortie d’intérêts à compter de la date de la perte de la propriété, soit le 8 juin 1991. Selon elle, les intéressés ont ainsi déjà obtenu une somme suffisante pour satisfaire les critères d’indemnisation suscités.
37.
Reste à évaluer la perte de chances subie à la suite de l’expropriation litigieuse (Guiso-Gallisay c. Italie (satisfaction équitable) [GC] précité, §
107). La Cour juge qu’il y a lieu de prendre en considération le préjudice découlant de l’indisponibilité du terrain pendant la période allant du début de l’occupation légitime (janvier 1991) jusqu’au moment de la perte de propriété (juin 1991). Du montant ainsi calculé sera déduite la somme déjà obtenue par les requérants au niveau interne à titre d’indemnité d’occupation. Statuant en équité, la Cour alloue conjointement aux requérants 1 300 EUR.
B.
Dommage moral
38.
Les requérants demandent la somme de 51 645,69 EUR.
39.
Le Gouvernement s’y oppose et estime qu’aucune somme n’est due au titre du préjudice moral, puisque ce type de préjudice ne saurait découler de la violation de l’article 1 du Protocole nº
1 mais uniquement de la violation du «
délai raisonnable
».
40.
La Cour estime que le sentiment d’impuissance et de frustration face à la dépossession illégale de leur bien a causé aux requérants un préjudice moral important, qu’il y a lieu de réparer de manière adéquate.
41.
Statuant en équité, la Cour accorde aux requérants conjointement 7
000 EUR au titre du préjudice moral.
C.
Frais et dépens
42.
Justificatifs à l’appui, les requérants demandent la somme de 11
959,28 EUR, au titre de remboursement des frais encourus devant la Cour.
43.
Le Gouvernement s’y oppose et soutient que les requérants ont quantifié ceux-ci de manière vague et imprécise.
44.
La Cour rappelle que l’allocation des frais et dépens au titre de l’article 41 présuppose que se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et, de plus, le caractère raisonnable de leur taux (
Iatridis c. Grèce
(satisfaction équitable) [GC], nº 31107/96, § 54, CEDH 2000-XI). En outre, les frais de justice ne sont recouvrables que dans la mesure où ils se rapportent à la violation constatée (voir, par exemple,
Beyeler c. Italie
(satisfaction équitable) [GC], nº 33202/96, § 27, 28 mai 2002
;
Sahin c. Allemagne
[GC],
nº 30943/96, § 105, CEDH 2003-VIII).
45.
Compte tenu des circonstances de la cause, la Cour juge raisonnable d’allouer en entier le montant demandé pour l’ensemble des frais exposés.
D.
Intérêts moratoires
46.
La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage.
1.
Dit
qu’il y a eu violation de l’article 1 du Protocole n
o
1 de la Convention
;
2.
Dit
a)
que l’Etat défendeur doit verser aux requérants conjointement, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention les sommes suivantes:
i.
1 300 EUR (mille trois cents euros), plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt, pour dommage matériel
;
ii.
7 000 EUR (sept mille euros), plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt, pour dommage moral
;
iii.
11 959,28 EUR (onze mille neuf cent cinquante-neuf euros et
vingt-huit cents), plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt aux requérants, pour frais et dépens
;
b)
qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage
;
3.
Rejette
la demande de satisfaction équitable pour le surplus.
Fait en français, puis communiqué par écrit le
17 mai 2011, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement.
Stanley Naismith
Françoise Tulkens
Greffier
Président
[1]
Rectifié le 22 février 2012
: le texte était le suivant
: «
M
me
Giuseppa Calogero et M.
Rosario Fiorello
»