A DOUA SECȚIUNEA CAUZA FILI c. ITALIA (solicitarea nr. 1287/04) HOTĂRÂREA STRASBURG 2 Noiembrie 2010 DEFINITIVF 02/02/2011 Această hotărâre a devenit definitivă în temeiul articolului 44 alineatul (2) din Convenție. În cauza Filippelli c. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care se află într-o cameră compusă din Françoise Tulkens, președinte, Danutė Jočienė, Dragoljub Popović, András Sajó, Nona Tsotsoria, Kristina Pardalos, Guido Raimondi, judecători, și de Stanley Naismith, grefier de secțiune, După ce a deliberat în camera Consiliului la 12 octombrie 2010, Rend Hotărârea a fost adoptată la această dată de procedură La originea cauzei (n 1287/04) îndreptat împotriva Republicii Italiene și al cărui resortisant al acestui stat, domnul Elvio Filippelli ( G. di Gioia și M. De Nicola, avocați la Telese Terme. Guvernul italian (atlée) a fost reprezentat de foștii săi agenți, dnii I. Braguglia și R. Adam, și co-agentul său, dl N. Lettieri. 29 mai În 2007, Curtea a decis să comunice cererea guvernului, astfel cum se permitea la art. 29 alineatul (3) din Convenție, în vigoare la acel moment, aceasta a decis, de asemenea, că va fi examinată în același timp admisibilitatea și fondul cererii. La 14 iulie 1994, reclamantul a adresat în fața Tribunalului din Benevent (RG nr 2611/94) patru persoane, proprietari ai terenului adiacent celui al său, în cadrul unui litigiu de vecinătate. Reclamantul nu a furnizat nicio informație cu privire la continuarea procedurii după 21 ianuarie 2004, data la care aceasta era încă în curs de desfășurare. 2. La 30 martie 2003, reclamantul a sesizat Curtea de Apel de la Roma în sensul Legii din 19 iunie 2003, prin decizia din 19 iunie 2003, depusă la 25 iulie 2003, Curtea de Apel a evaluat procedura până la data deciziei sale și a constatat depășirea unei perioade rezonabile. 000 EUR pentru daune morale și 800 EUR pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată. Această decizie nu a fost comunicată între părți și a dobândit autoritatea de lucru judecat la 10 octombrie 2004, reclamantul a decis să nu se poată califica pentru casare. În urma unei proceduri de executare forțată, sumele acordate pentru executarea deciziei Pinto au fost plătite la 13 iunie 2005. II. DREPTURILE ȘI PRACTICILE INTERNE PERTINENTE Dreptul și practica internă relevantă figurează în Hotărârea Cocchiarella c. Italia ([GC], nr. 64886/01, § 23-31, CEDO 2006 V) și Simaldone c. Italia, (n 22644/03, § 11-15, CEDO 2009 ...). ÎN DREPTUL PRIVIND VIOLAȚIA ALEGATĂ A ARTICOLULUI 6 alineatul (1) DIN CONVENȚIE Invocând art. 6 alineatul (1) din Convenție, reclamantul se plânge de durata procedurii principale și de insuficiența redresării obținute în cadrul remeditării Pinto 10. Guvernul se opune acestei teze. 11. art. 6 alineatul (1) din Convenție este astfel formulat. Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) 12. Guvernul ridică o excepție de întârziere a cererii. În primul rând, afirmă că termenul de șase luni prevăzut la art. 35 alineatul (1) din convenție ar trebui să fie calculat de la data deciziei interne definitive pronunțate în procedura principală. În al doilea rând, subliniază că acțiunea în fața Curții de Apel de la Roma ar fi fost introdusă cu întârziere, ceea ce ar împiedica în orice caz luarea în considerare a procedurii. În scopul calculării termenului menționat. 13. Guvernul susține că reclamantul nu mai poate să-și asume răspunderea pentru încălcarea art. 6 alin. (1) din cauza faptului că a obținut din instanța de apel o constatare de încălcare și o redresare adecvată și suficientă. 14. Curtea nu consideră necesar să examineze sunt excepții de inadmisibilitate ridicate de guvern în măsura în care acest motiv este, în orice caz, inadmisibil din următoarele motive. 15. Curtea reamintește de la bun început că atunci când un reclamant se plânge de insuficiența despăgubirii obținute în fața unei instanțe de apel 1 din Convenție, în cazul în care decizia a devenit definitivă după 26 iulie 2004 (Di Sante c. Italia (dec.), n 56079/00, 24 iunie 2004). 16. Curtea constată că, în expunerea de fapt transmisă guvernului la comunicarea cauzei, se indica în mod eronat că decizia Curții de Apel de la Roma fusese notificată la 5 septembrie 2003 și, prin urmare, a dobândit forța de lucru judecată la 5 noiembrie 2003. Din documentele depuse la dosar reiese totuși că decizia nu a fost comunicată: prin urmare, decizia a devenit definitivă la 10 octombrie 2004. Curtea consideră că aceste împrejurări nu i-au permis guvernului pârât să excicipe neobosirea căilor de atac interne în observațiile sale scrise, în conformitate cu art. 55 din Regulamentul de procedură. Prin urmare, trebuie să examineze din oficiu dacă această condiție de admisibilitate a fost îndeplinită. 18. Curtea arată că hotărârea Curții de Apel de la Roma a devenit definitivă după data de la care trebuie să fie solicitate reclamanților, în sensul articolului 35 1 din convenție, să se asigure în casation. 19. Întrucât reclamantul nu a formulat un astfel de recurs, acest motiv trebuie declarat inadmisibil pentru neobosirea căilor de atac interne, în temeiul articolului 35 1 și al articolului 4 din Convenție. II. PRIVIND ÎNDEPLINIREA ÎN FAVOAREA INDEMN În ceea ce privește admisibilitatea 21, guvernul consideră că întârzierea în executarea deciziei Pinto ar fi suportată prin acordarea de dobânzi moratorii în momentul plății. 22. Curtea amintește că o decizie sau măsură favorabilă reclamantului nu este suficientă, în principiu, pentru a-i retrage calitatea de victimă a unei persoane decât în cazul în care autoritățile naționale au recunoscut, în mod explicit sau în esență, și ulterior au remediat încălcarea Convenției (a se vedea, printre altele, Eckle c. Germania, 15 iulie 1982, § 69, seria A n 51 și Cocchiarella În cazul de față, Curtea arată că acordarea de dobânzi moratorii nu duce la recunoașterea unei încălcări și nu poate repara prejudiciul moral rezultat din aceasta. Prin urmare, reclamantul poate oricând să se declare Având în vedere cele de mai sus, Curtea respinge excepția invocată de guvern. 24. Curtea constată că motivul formulat de reclamant nu este în mod vădit nefondat în sensul articolului 35 alineatul (3) din convenție și că nu se confruntă cu niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie declarat admisibil. Pe fond 25. Curtea amintește că a admis că o administrație ar putea avea nevoie de o anumită perioadă de timp pentru a efectua o plată. Cu toate acestea, în ceea ce privește o acțiune de despăgubire pentru remedierea consecințelor duratei excesive a procedurilor, această perioadă nu ar trebui să depășească în general șase luni din momentul în care hotărârea de despăgubire a devenit executorie (a se vedea 26. Curtea constată că sumele acordate de instanța mai sus, punctul 89 și Simaldona menționată anterior, §§ 55-56). 26. Curtea constată că sumele acordate de instanța În conformitate cu art. 41 din convenție, în cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei părți contractante permite să se șteargă numai în mod impecabil consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. 29. 2007 Curtea a comunicat cererea guvernului pârât și-a prezentat observațiile cu privire la admisibilitate și la temeinicia cauzei la 6 septembrie 2007. 30. Reclamantul a fost invitat să își prezinte observațiile în răspuns, precum și cererile de satisfacție echitabilă, înainte de 19 noiembrie 2007. Întrucât nu a primit niciun răspuns din partea sa, o scrisoare recomandată cu confirmare de primire i-a fost trimisă prin grefă la 20 februarie 2008, avertizând-o că termenul care i-a fost acordat pentru prezentarea observațiilor sale și a cererii sale de satisfacție echitabilă a fost anulat și că Curtea ar putea considera că nu mai intenționează să își mențină cererea și să decidă cu privire la Prin scrisoarea din 5 martie 2008, reclamantul și-a exprimat interesul de a continua cazul și a solicitat repararea prejudiciului moral, fără a-l număra. 31. Reclamantul și-a prezentat cererea de satisfacție echitabilă în afara termenului stabilit, Curtea decide să nu acorde nimic în temeiul articolului 41 din Convenție. Admisibilitatea motivului întemeiat pe art. 6 alineatul (1) din convenție din cauza duratei excesive a procedurii; Declar admisibil restul cererii A declarat că a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din convenție, din cauza întârzierii autorităților naționale de a se conforma hotărârii Curții de Apel Pinto respinge cererea de satisfacție echitabilă. Întocmit în limba franceză și comunicat în scris la 2 noiembrie 2010, în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Stanley Naismith Françoise Tulkens Moduler Președinte
DEUXIÈME SECTION
AFFAIRE FILIPPELLI c. ITALIE
(Requête n
o
1287/04)
ARRÊT
2 Novembre 2010
02/02/2011
Cet arrêt est devenu définitif en vertu de l'article
44 §
2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.
En l'affaire Filippelli c. Italie,
La Cour européenne des droits de l'homme (deuxième section), siégeant en une chambre composée de
:
Françoise Tulkens,
présidente,
Danutė Jočienė,
Dragoljub Popović,
András Sajó,
Nona Tsotsoria,
Kristina Pardalos,
Guido Raimondi,
juges,
et de Stanley Naismith,
greffier
de section,
Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 12 octobre 2010,
Rend l'arrêt que voici, adopté à cette date
:
1.
A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n
o
1287/04) dirigée contre la République italienne et dont un ressortissant de cet Etat, M. Elvio Filippelli («
le requérant
»), a saisi la Cour le 7 janvier 2004 en vertu de l'article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l'homme et des libertés fondamentales («
la Convention
»).
2.
Le requérant est né en 1949 et réside à S. Lorenzello (BN). Il est représenté devant la Cour par M
es
le Gouvernement
») a été représenté par ses anciens agents, MM. I. Braguglia et R.
Adam, et son coagent, M. N. Lettieri.
3.
Le 29
mai
2007, la Cour avait décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Comme le permettait le paragraphe 3 de l'article 29 de la Convention, en vigueur à l'époque, elle avait en outre décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le fond de la requête.
I.
LES CIRCONSTANCES DE L'ESPÈCE
1.La procédure principale
4.
Le 14 juillet 1994, le requérant assigna devant le tribunal de Bénévent (RG n
o
2611/94) quatre personnes, propriétaires du terrain adjacent au sien, dans le cadre d'un différend de voisinage.
5.
Le requérant n'a fourni aucune information sur la suite de la procédure après le 21 janvier 2004, date à laquelle elle était encore pendante.
Pinto
»
6.
Le 30 mars 2003, le requérant avait saisi la cour d'appel de Rome au sens de la loi «
Pinto
». Par une décision du 19 juin 2003, déposée le 25
juillet 2003, la cour d'appel évalua la procédure jusqu'à la date de sa décision et constata le dépassement d'une durée raisonnable. Elle accorda au requérant 3
000 EUR pour dommage moral et 800 EUR pour frais et dépens. Cette décision ne fut pas signifiée entre les parties et acquit l'autorité de la chose jugée le 10
octobre
2004, le requérant ayant décidé de ne pas se pourvoir en cassation.
7.
Suite à une procédure d'exécution forcée, les sommes accordées en exécution de la décision Pinto furent payées le 13 juin 2005.
II.
8.
Le droit et la pratique internes pertinents figurent dans l'arrêt
Cocchiarella c.
Italie
([GC], n
o
‑
V) et
Simaldone c. Italie
, (n
o
‑
...).
I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L'ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION
9.
Invoquant l'article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaint de la durée de la procédure principale et de l'insuffisance du redressement obtenu dans le cadre du remède «
Pinto
».
10.
Le Gouvernement s'oppose à cette thèse.
11.
L'article 6 § 1 de la Convention est ainsi libellé
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
».
12.
Le Gouvernement soulève une exception de tardiveté de la requête. Il affirme en premier lieu que le délai de six mois prévu à l'article 35 § 1 de la Convention devrait être calculé à compter de la date de la décision interne définitive rendue dans la procédure principale. Deuxièmement, il souligne que le recours devant la cour d'appel de Rome aurait lui-même été introduit tardivement, ce qui empêcherait de toute manière de prendre en considération la procédure «
Pinto
» aux fins du calcul dudit délai.
13.
Le Gouvernement soutient que le requérant ne peut plus se prétendre «
victime
» de la violation de l'article 6 § 1 car il a obtenu de la cour d'appel «
Pinto
» un constat de violation et un redressement approprié et suffisant.
14.
La Cour n'estime pas nécessaire d'examiner l
es exceptions d'irrecevabilité soulevées par le Gouvernement dans la mesure où ce grief est, en tout état de cause, irrecevable pour les motifs suivant.
15.
La Cour rappelle d'emblée que lorsqu'un requérant se plaint de l'insuffisance de l'indemnisation obtenue devant une cour d'appel «
Pinto
» il est exigé qu'il se pourvoie en cassation aux fins de l'article 35
§
1 de la Convention, si la décision est devenue définitive après le 26
juillet
2004 (
Di Sante c. Italie
(déc.), n
o
56079/00, 24
juin
2004).
16.
La Cour constate que dans l'exposé des faits transmis au Gouvernement lors de la communication de l'affaire il était erronément indiqué que la décision de la cour d'appel de Rome avait été signifiée le 5
septembre
2003 et avait partant acquis la force de chose jugée le 5
novembre
2003.Il ressort toutefois des documents versés au dossier que la décision n'a pas été signifiée
: elle est donc devenue définitive le 10
octobre
2004.
17.
La Cour estime que ces circonstances n'ont pas permis au Gouvernement défendeur d'exciper du non-épuisement des voies de recours internes dans ses observations écrites, aux termes de l'article 55 du Règlement de la Cour. Partant, elle se doit d'examiner d'office si cette condition de recevabilité a été remplie.
18.
La Cour relève que la décision de la cour d'appel de Rome est devenue définitive après la date à partir de laquelle il doit être exigé des requérants, aux fins de l'article 35
§
1 de la Convention, qu'ils se pourvoient en cassation.
19.
Le requérant n'ayant pas formé un tel pourvoi, ce grief doit être déclaré irrecevable pour non-épuisement des voies de recours internes, en application de l'article 35
§§
1 et
4 de la Convention.
II.
SUR LE RETARD DANS LE PAIEMENT DE L'INDEMNISATION «
PINTO
»
20.
Le 10 mai 2004, sans invoquer aucun article de la Convention, le requérant s'est aussi plaint de ce que l'indemnisation «
Pinto
» n'avait pas encore été payée à cette date et qu'il avait été obligé d'introduire une procédure d'exécution à cette fin.
A.
Sur la recevabilité
21.
Le Gouvernement estime que le retard dans l'exécution de la décision «
Pinto
» serait compensé par l'octroi d'intérêts moratoires au moment du paiement.
22.
La Cour rappelle qu'une décision ou mesure favorable au requérant ne suffit en principe à lui retirer la qualité de «
victime
» que si les autorités nationales ont reconnu, explicitement ou en substance, puis réparé, la violation de la Convention (voir, entre autres,
Eckle c. Allemagne
, 15 juillet 1982, § 69, série A n
o
51 et
Cocchiarella
,
précité, § 71). En l'espèce, la Cour relève que l'octroi d'intérêts moratoires n'entraîne aucune reconnaissance de violation et ne saurait pas réparer le préjudice moral en découlant. Par conséquent, le requérant peut toujours se prétendre «
victime
», au sens de l'article
34
de la Convention (voir,
mutatis mutandis
,
Simaldone
c. Italie
, n
o
‑
... (extraits)).
23.
Au vu de ce qui précède, la Cour rejette l'exception soulevée par le Gouvernement.
24.
La Cour constate que le grief formulé par le requérant n'est pas manifestement mal fondé au sens de l'article 35 § 3 de la Convention et qu'il ne se heurte à aucun autre motif d'irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable.
B.
Sur le fond
25.
La Cour rappelle avoir admis qu'une administration puisse avoir besoin d'un certain laps de temps pour procéder à un paiement. Néanmoins, s'agissant d'un recours indemnitaire visant à redresser les conséquences de la durée excessive de procédures, ce laps de temps ne devrait généralement pas dépasser six mois à compter du moment où la décision d'indemnisation est devenue exécutoire (voir
Cocchiarella
précité, § 89 et
Simaldone
précité, §§ 55-56).
26.
La Cour constate que les sommes octroyées par la juridiction «
Pinto
» ont été payées le 13 juin 2005, bien après ce délai.
27.
Il y a eu, partant, violation du droit du requérant à l'exécution des décisions judiciaires garanti par l'article 6 § 1 de la Convention.
IV.
SUR L'APPLICATION DE L'ARTICLE 41 DE LA CONVENTION
28.
Aux termes de l
'
article 41 de la Convention,
«
Si la Cour déclare qu'il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d'effacer qu'imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s'il y a lieu, une satisfaction équitable.
»
29.
Le 29
mai
2007, la Cour a communiqué la requête au Gouvernement défendeur. Ce dernier a présenté ses observations sur la recevabilité et le bien-fondé de l'affaire le 6 septembre 2007.
30.
Le requérant a été invité à présenter ses observations en réponse, ainsi que ses demandes de satisfaction équitable, avant le 19
novembre
2007.Aucune réponse de sa part n'étant parvenue, un courrier en recommandé avec accusé de réception lui a été envoyé par le greffe le 20
février
2008, l'avertissant que le délai qui lui avait été imparti pour la présentation de ses observations et de sa demande de satisfaction équitable était échu et que la Cour pourrait estimer qu'il n'entendait plus maintenir sa requête et décider de
rayer celle-ci du rôle. Par une lettre du 5
mars
2008, le requérant communiqua son intérêt à poursuivre l'affaire et réclama la réparation du préjudice moral, sans le chiffrer.
31.
Le requérant ayant présenté sa demande de satisfaction équitable en dehors du délai fixé, la Cour décide de ne rien accorder au titre de l'article 41 de la Convention.
PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L'UNANIMITÉ,
1.
Déclare
irrecevable
le grief tiré de l'article 6
1.de la Convention en raison de la durée excessive de la procédure;
2.
Déclare
recevable
le restant de la requête
;
3.
Dit
qu'il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention, en raison du retard mis par les autorités nationales à se conformer à la décision de la cour d'appel «
Pinto
»
;
4.
Rejette
la demande de satisfaction équitable.
Fait en français, puis communiqué par écrit le 2 novembre 2010, en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement.
Stanley Naismith
Françoise Tulkens
Greffier
Présidente