SECȚIUNEA I DECIZIE PARTIALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 65165/01 prezentate de Angelo FERRARA împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), care are loc la 18 martie 2004 într-o cameră compusă din domnii C.L. Rozakis președintele Lorenzen Bonello Kovler Zagrebelsky Steiner hagiev, judecători și S. Quesada, grefier adjunct al secțiunii Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 9 ianuarie 2001, După ce a deliberat, face următoarea decizie, făcând trimitere la reclamant, dl Angelo Ferrara, este un resortisant italian născut în 1920 și rezident în Messina. El este reprezentat în fața Curții de către domnul Pellitteri, avocat la Casteltermini. Circumstanțele speciei Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de solicitant, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamantul era proprietarul unui teren situat în Taormina. În 1978 administrația Taormina a adoptat un plan general de urbanism (pian regolatore general - infras PRG) și a desemnat majoritatea terenului reclamantului pentru crearea unui parc public (verde pubblico). În 1978 administrația Taormina a aprobat proiectul de construcție a unei piscine și printr-un decret din 13 iunie 1979 a pus la dispoziție ocupația de urgență a terenului reclamantului. La 25 august 1979, administrația Taormina a efectuat ocupația materială a terenului și a inițiat lucrările de construcție. Procedurile diligente ale reclamantului în fața instanțelor administrative. În noiembrie 1979, reclamantul a înaintat o acțiune în fața Tribunalului Administrativ din Catania (în acest caz, după TAR), susținând că decretul de ocupare de urgență era ilegal, deoarece acesta fusese adoptat în lipsa unei deliberări din partea Consiliului Municipal. 1983, TAR a anulat decretul de ocupație de urgență pe motiv că fusese adoptat fără o decizie preventivă a Consiliului municipal. Această hotărâre a fost confirmată de Consiliul de Stat la 6 august 1987. 1983, reclamantul a atribuit administrația Taormina în fața instanței din Messina, susținând că ocupația terenului său era ilegală pe motiv că aceasta se prelungise fără să se fi efectuat exproprierea formală a terenului și plata unei indemnizații. Prin hotărârea definitivă din 4 februarie 1987, Tribunalul a declarat că proprietatea terenului a fost transferată administrației la 31 decembrie. 1981, ca efect al construcției lucrării publice. El a acordat reclamantului o despăgubire și a condamnat administrația Messina să plătească suma de 2 960 601 000 lire italiene (ITL) pentru privarea de teren. Prin ordonanța din 10 martie 1987, Tribunalul a suspendat procedura în așteptarea deciziei TAR privind legalitatea decretului de ocupație de urgență. În 1988, reclamantul a reînceput procesul în fața Tribunalului din Messina și, printr-o hotărâre din 25 ianuarie 1989, a condamnat administrația Taormina să plătească și o sumă de 407 000 000 ITL cu titlu de compensație pentru perioada de ocupare a terenului, cuprinsă între 25 august 1979 și 31 decembrie 1981, care, în conformitate cu hotărârea TAR, era și ea ilegală, printr-un act notificat la 2 mai 1989, reclamantul a solicitat această hotărâre în fața Curții de Apel din Messina, în vederea obținerii unei compensații mai mari. Prin hotărârea din 7 ianuarie 1994 Curtea de Apel a condamnat administrația Messina să plătească reclamantului suma de 8 441 907 200 ITL, corespunzătoare contravalorii terenului, plus dobânzi începând cu 31 decembrie 1981. Prin hotărârea din 3 februarie 1998, Curtea de Casație a trimis examinarea cauzei Curții de Apel din Catania, astfel încât aceasta să recalculeze suma care trebuie acordată în temeiul Legii nr. 662 din 1996, între timp intrată în vigoare. În 2002, Curtea de Apel din Catania a condamnat administrația Messina să plătească reclamantului suma de 2 210 465,00 EUR plus dobândă începând cu 31 decembrie 1981. La o dată nespecificată, reclamantul se ocupă de casare. Procedura este încă în curs de desfășurare în fața Curții de Casație. Invocând art. 6 alineatul (1) din convenție, reclamantul se plânge de durata excesivă a procedurii. Invocând art. 1 din Protocolul nr. 1, reclamantul se plânge de imposibilitatea de a-și recupera terenul din cauza principiului exproprierii indirecte, care a fost aplicat în pofida deciziilor instanțelor administrative care au anulat decretul de ocupație de urgență. În plus, acesta susține că nu poate fi despăgubit cu valoarea de piață a terenului în temeiul Legii nr. 662 din 1996, intrată în vigoare în cursul procedurii. ÎN DREPT, reclamantul se plânge de durata excesivă a procedurii. El invocă art. 6 alineatul (1) din convenție, care, în părțile sale relevante, se citește astfel Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Curtea trebuie mai întâi să stabilească dacă reclamantul a epuizat, în conformitate cu art. 35 alineatul (1) din convenție, căile de atac care îi erau deschise în dreptul italian. Curtea ia notă de faptul că, în conformitate cu Legea nr. 89 din 24 martie 2001 (denumită în continuare "legea Pinto") persoanele care au suferit un prejudiciu patrimonial sau nepatrimonial pot sesiza Curtea de Apel competentă pentru a constata încălcarea Convenției europene a drepturilor omului în ceea ce privește respectarea termenului rezonabil prevăzut la art. 6 alineatul (1) și pentru a solicita acordarea unei sume cu titlu de satisfacție echitabilă. Curtea amintește că a constatat deja în mai multe decizii privind admisibilitatea (a se vedea, printre altele, cererile nr. 36813/97 Spordino c. Italia 27 martie 2003; n 69789/01; n 69789/01, Brusco c. Italia din 6 septembrie 2001, CEDH 2001-IX și n 34969/97, Giacometti c. Italia din 8 noiembrie 2001, CEDO 2001-XII), că remediul introdus prin legea Pinto este o acțiune pe care reclamantul trebuie să o încerce în fața Curții de Apel competente înainte ca Curtea să se pronunțe asupra admisibilității cererii și aceasta indiferent de data depunerii cererii în fața Curții. Întrucât nu dezamăgește nicio împrejurare de natură să decidă în mod diferit în cazul de față, Curtea consideră că această parte a cererii trebuie respinsă pentru neobosirea căilor de atac interne, în temeiul articolului 35 alineatul (1) și al articolului 4 din convenție. Reclamantul se plânge de imposibilitatea de a-și recupera terenul din cauza principiului exproprierii indirecte, care a fost aplicat în pofida deciziilor instanțelor administrative care au anulat decretul de ocupare a forței de muncă în situații de urgență. Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru reglementarea utilizării bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. În stadiul actual al dosarului, Curtea nu se consideră în măsură să se pronunțe cu privire la admisibilitatea acestei părți a cererii și consideră necesar să o comunice guvernului pârât pentru observații scrise în conformitate cu art. 54 alineatul (2) litera (b) din Regulamentul său de procedură. Reclamantul se plânge în esență de lipsa de echitate a procedurii, din cauza adoptării Legii nr. 662 din 1996. Curtea a considerat acest motiv din punctul de vedere al articolului 6 alineatul (1) din Convenție, care prevede: Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) În stadiul actual al dosarului, Curtea nu se consideră în măsură să se pronunțe cu privire la admisibilitatea acestei părți a cererii și consideră necesar să o comunice guvernului pârât pentru observații scrise în conformitate cu art. 54 alineatul (2) litera (b) din Regulamentul său de procedură. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, amână examinarea obiecțiunilor reclamantului întemeiat pe art. 1 din Protocolul nr. și art. 6 alin. (1) din Convenție cu privire la lipsa de echitate a procedurii; Se declară cererea inadmisibilă pentru surplus. Santiago Quesada Christos Rozakis Grefier adjunct Președinte
de la requête n
o
65165/01
présentée par Angelo FERRARA
contre l'Italie
La Cour européenne des Droits de l'Homme (première section), siégeant le 18 mars 2004 en une chambre composée de
:
MM.
C.L.
Rozakis
,
président
,
P.
Lorenzen
,
G.
Bonello
,
A.
Kovler
,
V.
Zagrebelsky
,
M
me
E.
Steiner
,
M.
K.
Hajiyev,
juges
,
et de M. S.
Quesada,
greffier adjoint de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 9 janvier 2001,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant, M. Angelo Ferrara, est un ressortissant italien né en 1920 et résidant à Messina. Il est représenté devant la Cour par M
e
Pellitteri, avocat à Casteltermini.
A.
Les circonstances de l'espèce
Les faits de la cause, tels qu'ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.
Le requérant était propriétaire d'un terrain sis à Taormina.
En 1978 l'administration de Taormina adopta un plan général d'urbanisme (
piano
regolatore generale - infra PRG
) et destina la majorité du terrain du requérant à la création d'un parc public (
verde pubblico).
Le 5
décembre
1978 l'administration
de Taormina approuva le projet de construction d'une piscine et par un décret du 13
juin
1979 disposa l'occupation d'urgence du terrain du requérant. Le 25
août
1979, l'administration de Taormina procéda à l'occupation matérielle du terrain et entama les travaux de construction.
Les procédures diligentées par le requérant devant les juridictions administratives.
Le 14
novembre
1979, le requérant déposa un recours devant le tribunal administratif de Catania (ci après
TAR). Il faisait valoir que le décret d'occupation d'urgence était illégal puisqu'il avait été adopté à défaut de délibération du Conseil municipal.
Par un jugement du 24
avril
1983, le TAR annula le décret d'occupation d'urgence au motif qu'il avait été adopté sans la préventive délibération du Conseil municipal.
Ce jugement fut confirmé par le Conseil d'Etat, le 6
août 1987.
Les procédures
devant les juridictions civiles.
Le 25
juin
1983, le requérant assigna l'administration de Taormina devant le tribunal de Messina. Il alléguait que l'occupation de son terrain était illégale au motif que celle- ci s'était prorogée sans qu'il fût procédé à l'expropriation formelle du terrain et au paiement d'une indemnité. De ce fait, le requérant demandait la restitution du terrain
; subsidiairement, le requérant réclamait un dédommagement correspondant à la valeur vénale du terrain.
Par un jugement non définitif du 4
février
1987, le tribunal déclara que la propriété du terrain était passée à l'administration le 31
décembre
1981, par effet de la construction de l'ouvrage public. Il accorda au requérant un dédommagement et condamna l'administration de Messina à payer la somme de 2
960
601
000 lires italiennes (ITL) pour la privation du terrain.
Par une ordonnance du 10
mars 1987, le tribunal suspendit la procédure dans l'attente de la décision du TAR sur la légalité du décret d'occupation d'urgence.
Le 9
février
1988, le requérant reprit le procès devant le tribunal de Messina.
Par un jugement du 25
janvier
1989, condamna l'administration de Taormina à payer également une somme de 407
000
000 ITL au titre d'indemnité pour la période d'occupation du terrain, allant du 25 août 1979 au 31 décembre 1981, qui conformément au jugement du TAR était elle aussi illégale.
Par un acte notifié le 2
mai
1989, le requérant interjeta appel de ce jugement devant la cour d'appel de Messina, en vue d'obtenir un dédommagement plus élevé.
Par un arrêt du 7
janvier
1994 la cour d'appel condamna l'administration de Messina à payer au requérant la somme de 8
441
907
200 ITL, correspondant à la contre-valeur du terrain, plus intérêts à partir du 31
décembre
1981.
Le 30
mars 1985, le requérant se pourvut en cassation.
Par un arrêt du 3
février
1998, la Cour de cassation renvoya l'examen de l'affaire à la cour d'appel de Catania afin que celle-ci recalcule la somme à octroyer en fonction de la loi n
o
662 de 1996, entre-temps entrée en vigueur.
Par un arrêt du 20
septembre
2002, la cour d'appel de Catania condamna l'administration de Messina à payer au requérant la somme de 2
210
465,00 EUR plus intérêts à partir du 31
décembre
1981.
A une date non précisée, le requérant se pourvut en cassation.
La procédure est encore pendante devant la Cour de cassation.
1.
Invoquant l'article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaint de la durée excessive de la procédure.
2.
Invoquant l'article 1 du Protocole n
o
1, le requérant se plaint de l'impossibilité de récupérer son terrain en raison du principe de l'expropriation indirecte, qui a été appliqué en dépit des décisions des juridictions administratives ayant annulé le décret d'occupation d'urgence.
Il fait valoir en outre, qu'il ne pourra pas être dédommagé à hauteur de la valeur vénale du terrain par effet de la loi n
o
662 de 1996, entrée en vigueur en cours de procédure.
1.
Le requérant se plaint de la durée excessive de la procédure. Il invoque l'article
6 § 1 de la Convention, qui, en ses parties pertinentes, se lit ainsi
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
»
La Cour doit d'abord déterminer si le requérant a épuisé, conformément à l'article 35 § 1 de la Convention, les voies de recours qui lui étaient ouvertes en droit italien.
La Cour note que selon la loi n
o
89 du 24
mars
2001 (ci-après «loi
Pinto»), les personnes ayant subi un dommage patrimonial ou non-patrimonial peuvent saisir la cour d'appel compétente afin de faire constater la violation de la Convention européenne des Droits de l'Homme quant au respect du délai raisonnable de l'article 6 § 1, et demander l'octroi d'une somme à titre de satisfaction équitable.
La Cour rappelle avoir déjà constaté dans plusieurs décisions sur la recevabilité (voir, parmi d'autres, requêtes n
o
36813/97
Scordino c. Italie
du
27 mars 2003; n
o
69789/01
; n
o
69789/01,
Brusco c. Italie
du 6 septembre 2001, CEDH 2001-IX, et n
o
34969/97,
Giacometti c. Italie
du 8 novembre 2001, CEDH 2001-XII), que le remède introduit par la loi Pinto est un recours que le requérant doit tenter devant la cour d'appel compétente avant que la Cour ne se prononce sur la recevabilité de la requête et ceci quelle que soit la date d'introduction de la requête devant la Cour.
Ne décelant aucune circonstance de nature à décider différemment dans le cas d'espèce, la Cour considère que cette partie de la requête doit être rejetée pour non-épuisement des voies de recours internes, en application de l'article 35 §§ 1 et 4 de la Convention.
2.
Le requérant se plaint de l'impossibilité de récupérer son terrain en raison du principe de l'expropriation indirecte, qui a été appliqué en dépit des décisions des juridictions administratives ayant annulé le décret d'occupation d'urgence. Il invoque l'article 1 du Protocole n
o
1, qui est ainsi libellé
:
«
Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d'utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international.
Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu'ils jugent nécessaires pour réglementer l'usage des biens conformément à l'intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d'autres contributions ou des amendes.
»
En l'état actuel du dossier, la Cour ne s'estime pas en mesure de se prononcer sur la recevabilité de cette partie de la requête et juge nécessaire de communiquer celle-ci au gouvernement défendeur pour observations écrites conformément à l'article 54 § 2 b) de son règlement.
3.
Le requérant se plaint en substance de l'absence d'équité de la procédure, en raison de l'adoption de la loi n
o
662 de 1996.
La Cour a considéré ce grief sous l'angle de l'article 6 § 1 de la Convention, qui, dans ses parties pertinentes, prévoit :
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
»
En l'état actuel du dossier, la Cour ne s'estime pas en mesure de se prononcer sur la recevabilité de cette partie de la requête et juge nécessaire de communiquer celle-ci au gouvernement défendeur pour observations écrites conformément à l'article 54 § 2 b) de son règlement.
Par ces motifs, la Cour, à l'unanimité,
Ajourne
l'examen des griefs du requérant tirés de l'article 1 du Protocole n
o
1
et de l'article 6 § 1 de la Convention quant au manque d'équité de la procédure ;
Déclare
la requête irrecevable pour le surplus.
Santiago
Quesada
Christos
Rozakis
Greffier adjoint
Président