ARIZTIMUNO MENDIZABAL contre la FRANCE

SECȚIUNEA A TREIA DECIZIA PARTIALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 5331/99 prezentate de Maria Isabel ARIZTIMUNO MENDIZABAL împotriva Franței Curtea Europeană a Drepturilor LUI Având în vedere cererea sus-menționată formulată la 23 septembrie 1999, După ce a deliberat, pronunța următoarea decizie în fața recurentei, Maria Isabel Ariztimuño Mendizabal, este resortisantă spaniolă, născută în 1952, cu reședința în Tarnos (Landes). Ea este reprezentată în fața Curții de către domnul Rouget, avocat în baroul Bayonne. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de reclamantă, pot fi rezumate după cum urmează: recurenta, care se prezintă ca 1984 este de naționalitate franceză. Permisele de ședere acordate recurentei Recurenta își are reședința în Franța începând cu 8 septembrie 1975. Ea obține azil politic la 25 februarie 1976. Ca urmare a schimbărilor intervenite în Spania, statutul de refugiat politic i-a fost retras la 14 martie 1979. În decembrie 1989, aceasta a beneficiat de un permis de ședere de rezident temporar pe o perioadă de un an. Recurenta a solicitat reînnoirea permisului de ședere și eliberarea unui permis de muncă la 27 noiembrie 1989. Primăria Tarnos, acționând pentru prefectura Landes, i-a eliberat o recipisă de cerere de permis de ședere valabil până la 26 februarie 1990, care a fost prelungită la 15 ani. de trei luni în trei luni, până la 13 noiembrie 1993. Titularul acestui certificat poate exercita un loc de muncă în cazul în care este în posesia unui card de muncă sau a unui titlu prin care dă naștere. La 13 august 1993, prefectura i-a eliberat un extras de cerere pentru un permis de ședere de cinci ani valabil până la 12 noiembrie 1993. La 12 noiembrie 1993, primăria i-a eliberat o convocare până la 30 noiembrie 1993 pentru retragerea recipisei automatizate de cerere de permis de ședere în urma depunerii unei acțiuni în vederea obținerii prelungirii unei recipise care expiră. Această convocare a fost prelungită de nouă ori pentru perioade de cincisprezece zile, până la 20 aprilie 1994. Începând cu 12 aprilie 1994, prefectura i-a eliberat nouă recipise cu o durată de trei luni de cereri de permise de ședere valabile până la 1 iulie 1996. La 1 iulie 1996, primăria i-a eliberat o citație până la 6 august 1996, prelungită o dată la 15 august 1996. La 2 august 1996, prefectura i-a eliberat o recipisă valabilă până la 1 august 1996. Noiembrie 1996, data la care primăria a convocat-o la 28 noiembrie 1996 pentru a retrage recipisa cererii de permis de ședere. La 12 noiembrie 1996, ea a obținut un extras de cerere de permis de ședere valabil până la 11 februarie 1997. La 12 februarie 1997 i s-a eliberat atât o convocare la 28 februarie 1997. februarie 1997 pentru a retrage recipisa de cerere de permis de ședere și o recipisă de cerere de permis de ședere valabilă până la 11 mai 1997. Astfel de extrase au fost reînnoite de douăzeci și unu de ori, pentru perioade de trei luni, până la 2 septembrie 2002. Procedurile în fața instanțelor administrative Procedura în scopul anulării refuzului prefectului eliberarea unui permis de ședere între timp, printr-o scrisoare din 18 februarie 1994, avocatul recurentei a solicitat prefecturii Landes că se dă un răspuns favorabil cererii de eliberare a unui permis de ședere de cinci ani de către client la 13 august 1993. Prefectul nu a răspuns. Printr-o cerere înregistrată la grefa Tribunalului Administrativ din Pau la 12 august 1993 1994, reclamanta a solicitat anularea deciziei implicite de refuz a prefectului. Cu privire la forma, aceasta susține că prefectul care intenționează să respingă cererea de eliberare a unui permis de ședere unui străin cu reședința legală în Franța de mai bine de zece ani, trebuie, în temeiul articolului bis din ordonanța din 2 noiembrie 1945 (în ceea ce privește condițiile de intrare și de ședere în Franța străinilor), să sesizeze comisia de departamentală de ședere a străinilor, ceea ce este necesar. Pe fond, ea a amintit că aceasta a avut reședința în Franța în mod regulat începând cu 1975 și că permisul de ședere trebuia să fie eliberat de drept atât în temeiul ordonanței din 1945 cât și în temeiul legislației comunitare. În memoriul în replică înregistrat la 1 decembrie 1994, prefectul a indicat că nici un refuz de eliberare a permisului de ședere nu fusese notificat reclamantei; într-adevăr, acest refuz nu putea interveni decât dintr-un motiv de ordine publică, ceea ce nu era cazul persoanei în cauză, iar după ce a sesizat comisia de ședere, ceea ce nu a fost nici cazul. Comisarul a precizat că resortisanții comunitari nu erau supuși unei autorizații speciale de muncă pentru profesiile nereglementate. În concluziile sale în replică din 1 februarie 1995, recurenta a menționat în special că a suferit un prejudiciu grav ca urmare a autorizațiilor instabile și aleatorii de care a fost victimă. Într-o scrisoare din data de 11 septembrie□ avocatul recurentei a solicitat grefei Tribunalului să informeze data la care cauza ar fi ascultată și a precizat că clienta sa era îngrijorată de faptul că a suferit multe dificultăți în viața personală și profesională. Întrucât prefectul trebuia să sesizeze în mod obligatoriu comisia de ședere a străinilor înainte de respingerea cererii de permis de ședere a reclamantei, Tribunalul a anulat decizia implicită de respingere a prefectului la 6 noiembrie 1996. Hotărârea a fost notificată părților la 14 noiembrie 1996. 1997 la grefa Tribunalului Administrativ din Bordeaux. Transplantul Curții a informat reclamanta cu privire la aceasta printr-o scrisoare din 24 martie 1997. În memoriul său în apărare înregistrat la grefa din 13 mai 1997, recurenta a încheiat, în principal, la data de: a apelului pe motiv că a fost introdus în afara termenului de două luni și, prin urmare, a fost întârziată. Într-o scrisoare din 25 august 1999, avocatul recurentei a solicitat grefei să-i indice dacă va fi stabilită în curând o dată de pledoarie. Prin ordonanța din 27 ianuarie 2000, președintele instanței de judecată a respins recursul ministrului ca fiind introdus în afara termenului de două luni de recurs și, prin urmare, se află în această situație. înfățișată cu o inadmisibilitate vădită care nu poate fi acoperită în cursul unei proceduri în curs de desfășurare în instanță Procedura în scopuri de interdicție Pe de altă parte, reclamanta a introdus, la 13 ianuarie 1997, o cerere la instanța administrativă din Pau, prin care se solicită să i se dea un permis de ședere. printr-o ordonanță din data de 27 În ianuarie 1997, președintele Tribunalului a respins cererea în următoarele cuvinte: . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . ; că concluziile prezentate ulterior sunt pătate de o inadmisibilitate vădită și nu pot fi doar respinse; că, în plus și în orice caz, hotărârea din 6 noiembrie 1996 nu înseamnă neapărat că prefectul eliberează un permis de ședere la locul de muncă ; (c) este obligat doar să reexamineze cererea care i-a fost adresată și să sesizeze comisia de departament de ședere în cazul în care intenționează să refuze permisul de ședere solicitat Având în vedere că [reclamanta] poate, dacă este cazul, să sesizeze instanța de judecată cu privire la o cerere prin care să se pronunțe executarea hotărârii pronunțate în temeiul articolului L 8-4 din Cod la expirarea termenului de trei luni de la data notificării acestei hotărâri prevăzute la articolul R 222-2. 1 din Convenție, recurenta se plânge de durata procedurii în fața instanțelor administrative, care a declarat încălcarea art. 8 din Convenție. Aceasta a pus la îndoială atitudinea autorităților administrative care îi acordă numai autorizații de ședere trimestrială sau pentru o perioadă de 15 zile, ceea ce nu este nici legal, nici necesar într-o societate democratică. Prin refuzul permisului de ședere la care are dreptul, autoritățile franceze ar fi comis o ingerință disproporționată în dreptul său la respectarea vieții private și de familie. Invocând art. 13 din Convenție, recurenta se plânge că procedura pe care a inițiat-o în fața instanței administrative nu are efect suspensiv și că nu există în dreptul intern de procedură care să permită administrației să elibereze permisul de ședere la care are dreptul. Pe aceeași bază, Comisia se plânge în esență de faptul că nu există nicio cale de atac care să îi permită să soluționeze întârzierea procedurii în fața instanțelor administrative. În cele din urmă, subminând încălcarea articolului 2 din Protocolul nr. 4, recurenta se plânge că refuzul opus al autorităților franceze de a-i elibera un permis de ședere aduce atingere dreptului său de a circula liber și constituie o interferență care nu este prevăzută de lege și nici nu este necesară într-o societate democratică. ÎN DREPT, recurenta se plânge de durata procedurii în fața instanțelor administrative. 1 din Convenția ale cărei dispoziții relevante sunt astfel redactate Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Curtea reamintește jurisprudența sa potrivit căreia deciziile referitoare la intrarea, șederea și la landul străinilor care nu fac obiectul unei contestații cu privire la drepturile sau obligațiile cu caracter civil ale reclamantului și nu se referă la dreptul de a fi acuzat în materie penală împotriva acestuia, în sensul articolului 6 alineatul (1) din Convenția X. Aceasta arată că litigiul se referă la dreptul de ședere al reclamantei pe teritoriul francez. Ea nu vede nici un motiv de sa . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Recurenta se plânge, de asemenea, că acest lucru nu există pentru a remedia întârzierea procedurii în fața instanțelor administrative, în conformitate cu art. 13 din convenție, potrivit căruia Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute în (...) convenție au fost încălcate are dreptul la o cale de atac eficientă în fața unei instanțe naționale, chiar dacă încălcarea ar fi fost săvârșită de persoane care acționează în exercitarea funcțiilor lor oficiale. Curtea ia notă de faptul că nu se poate accepta o declarație în temeiul art. 6 din Convenție. Prin urmare, prezentulat nu este susceptibil să se refere la nicio încălcare a unui drept întemeiat pe art. 6 din Convenție. În consecință, acest fapt este vădit nefondat și trebuie respins în conformitate cu art. 35 alin. (3) și (4) din Convenție. Recurenta susține încălcarea articolului 8 din convenție și se plânge de o interferență în dreptul său la respectarea vieții sale private și de familie. În stadiul actual al dosarului, Curtea nu este în măsură să se pronunțe asupra admisibilității acestui litigiu și consideră necesar să comunice această parte a cererii guvernului pârât în conformitate cu art. 54 alineatul (2) litera (b) din Regulamentul său de procedură. Invocând art. 13 din Convenție, recurenta se plânge că procedura pe care a inițiat-o în fața instanței administrative nu are efect suspensiv și că nu există în dreptul intern de procedură care să permită administrației să elibereze permisul de ședere la care are dreptul. În stadiul actual al dosarului, Curtea nu consideră că este în măsură să se pronunțe asupra admisibilității acestui litigiu și consideră necesar să comunice această parte a cererii guvernului pârât în conformitate cu art. 54 alineatul (2) litera (b) din Regulamentul său de procedură. În cele din urmă, subminând încălcarea articolului 2 din Protocolul nr. 4, recurenta se plânge că refuzul autorităților franceze de a-i elibera un permis de ședere aduce atingere dreptului său de a circula liber și constituie o interferență care nu este prevăzută de lege și nici necesară într-o societate democratică. În stadiul actual al dosarului, Curtea nu consideră că este în măsură să se pronunțe asupra admisibilității acestui litigiu și consideră necesar să comunice această parte a cererii guvernului pârât în conformitate cu art. 54 alineatul (2) litera (b) din Regulamentul său de procedură. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, amână examinarea obiecțiunilor recurentei întemeiate pe articolele 8 13 din Convenție și 2 din Protocolul nr. Declară cererea inadmisibilă pentru surplus. Vincent Berger Georg Ress Modulul Președinte

TROISIÈME SECTION

DÉCISION PARTIELLE

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n

o

51431/99

présentée par Maria Isabel ARIZTIMUNO MENDIZABAL

contre la France

La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant le 18 septembre 2003 en une chambre composée de

MM.

G.

Ress

,

président

,

I.

Cabral Barreto

,

J.-P.

Costa,

L.

Caflisch

,

R.

Türmen

,

B.

Zupančič

,

M

me

H.S.

Greve

,

juges

,

et de M.

V.

Berger,

greffier de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite le 23 septembre 1999,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

La requérante, Maria Isabel Ariztimuño Mendizabal, est une ressortissante espagnole, née en 1952 et résidant à Tarnos (Landes). Elle est représentée devant la Cour par M

e

D.

Rouget, avocat au barreau de Bayonne.

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par la requérante, peuvent se résumer comme suit.

La requérante, qui se présente comme «

ressortissante basque de nationalité espagnole

» est mariée depuis le 15 octobre 1984 à un ressortissant espagnol, ancien dirigeant de l’E.T.A., incarcéré depuis juin

1984 et extradé vers l’Espagne en 1992. Leur fille, née le 23

juillet

1984 est de nationalité française.

1.

Les titres de séjour accordés à la requérante

La requérante réside en France depuis le 8 septembre 1975. Elle y obtint l’asile politique le 25 février 1976. Suite aux changements intervenus en Espagne, le statut de réfugiée politique lui fut retiré le 14 mars

décembre 1989, elle bénéficia de cartes de séjour de résident temporaire d’une durée d’un an.

La requérante sollicita le renouvellement de sa carte de séjour et la délivrance d’une carte de travail le 27 novembre 1989. La mairie de Tarnos, agissant pour la préfecture des Landes, lui délivra un récépissé de demande de titre de séjour valable jusqu’au 26 février 1990, qui fut prorogé quinze

fois, de trois mois en trois mois, jusqu’au 13

novembre

Le 13 août 1993, la préfecture lui délivra un récépissé de demande de carte de séjour de cinq ans valable jusqu’au 12 novembre 1993. Ce récépissé autorise son titulaire à travailler.

Le 12 novembre 1993, la mairie lui délivra une convocation pour le 30

novembre

1993 pour retirer le récépissé automatisé de demande de titre de séjour à la suite du dépôt d’une requête tendant à obtenir la prorogation d’un récépissé arrivant à échéance. Cette convocation fut prorogée, à neuf

reprises, pour des périodes de quinze jours, jusqu’au 20 avril 1994.

A compter du 12 avril 1994, la préfecture lui délivra neuf récépissés

‑

d’une durée chacun de trois mois

‑

de demandes de carte de séjour valables jusqu’au 1

er

juillet 1996.

Le 1

er

juillet 1996, la mairie lui délivra une convocation pour le 6

août

1996, prorogée une fois jusqu’au 15 août 1996.

Le 2 août 1996, la préfecture lui délivra un récépissé valable jusqu’au 1

er

novembre 1996, date à laquelle la mairie la convoqua le 28

novembre

1996 pour retirer le récépissé de demande de titre de séjour.

Le 12 novembre 1996, elle obtint un récépissé de demande de carte de séjour valable jusqu’au 11 février 1997.

Le 12 février 1997 lui furent délivrés à la fois une convocation au 28

février 1997 pour retirer le récépissé de demande de titre de séjour et un récépissé de demande de carte de séjour valable jusqu’au 11 mai 1997. De tels récépissés furent renouvelés vingt et une fois, pour des périodes de trois mois, jusqu’au 2

septembre 2002.

2.

Les procédures devant les juridictions administratives

a)

La procédure aux fins d’annulation du refus du préfet de

délivrance d’un titre de séjour

Entre-temps, par une lettre du 18 février 1994, l’avocate de la requérante demanda à la préfecture des Landes qu’il soit donné une suite favorable à la demande de délivrance d’une carte de séjour de cinq ans formulée par sa cliente le 13

août 1993. Le préfet ne répondit pas.

Par une requête enregistrée au greffe du tribunal administratif de Pau le 12

août

1994, la requérante sollicita l’annulation de la décision implicite de refus du préfet. Sur la forme, elle soutint que le préfet qui envisage de rejeter la demande de délivrance d’une carte de séjour à un étranger résidant régulièrement en France depuis plus de dix ans, doit, en vertu de l’article

18

bis de l’ordonnance du 2

novembre

1945 (relative aux conditions d’entrée et de séjour en France des étrangers), saisir la commission départementale de séjour des étrangers, ce qu’il s’abstint de faire. Sur le fond, elle rappela qu’elle résidait régulièrement en France depuis 1975 et que la carte de séjour devait lui être délivrée de plein droit tant en vertu de l’ordonnance de 1945 qu’en vertu de la législation communautaire.

Dans son mémoire en réplique enregistré le 1

er

décembre 1994, le préfet indiqua qu’aucun refus de délivrance de carte de séjour n’avait été notifié à la requérante. En effet, ce refus ne pouvait intervenir que pour un motif d’ordre public, ce qui n’était pas le cas de l’intéressée, et qu’après avoir saisi la commission de séjour, ce qui ne fut pas non plus le cas. Le préfet précisa que les ressortissants communautaires n’étaient pas soumis à une autorisation spéciale de travail pour les professions non réglementées. Il en déduisit que «

l’administration n’a[vait] commis aucune erreur de droit ou de fait dans la mesure où [la requérante pouvait] séjourner et travailler sur le territoire national avec le récépissé qui lui [était] remis trimestriellement

».

Dans ses conclusions en réplique du 1

er

février 1995, la requérante mentionna en particulier «

qu’elle subi[ssait] un grave préjudice du fait des autorisations instables et aléatoires dont elle [était] victime

».

Dans un courrier du 11 septembre 1996, l’avocate de la requérante demanda au greffe du tribunal de l’informer de la date à laquelle l’affaire serait audiencée et précisa que sa cliente s’impatientait du fait qu’elle subissait de nombreuses difficultés dans sa vie personnelle et professionnelle.

Considérant que le préfet devait obligatoirement saisir la commission de séjour des étrangers avant de rejeter la demande de carte de séjour de la requérante, le tribunal annula la décision implicite de rejet du préfet le 6

novembre 1996.

Le jugement fut notifié aux parties le 14 novembre 1996.

Le ministre de l’Intérieur forma appel par une requête déposée le 23

janvier

1997 au greffe de la cour administrative d’appel de Bordeaux. Le greffe de la cour en informa la requérante par un courrier du 24 mars 1997.

Dans son mémoire en défense enregistré au greffe le 13 mai 1997, la requérante conclut, à titre principal, à l’irrecevabilité de l’appel au motif qu’il avait été introduit hors du délai de deux mois et se trouvait donc tardif.

Dans un courrier du 25 août 1999, l’avocate de la requérante demanda au greffe de lui indiquer si une date de plaidoirie allait prochainement être fixée.

Par une ordonnance du 27 janvier 2000, le président de la cour d’appel rejeta le recours du ministre comme ayant été introduit hors du délai d’appel de deux mois et se trouvant donc «

entaché d’une irrecevabilité manifeste non susceptible d’être couverte en cours d’instance

».

b)

La procédure aux fins d’injonction

Par ailleurs, la requérante introduisit, le 13 janvier 1997, une requête auprès du tribunal administratif de Pau demandant qu’il soit fait injonction à l’administration de lui délivrer un titre de séjour. Par une ordonnance du 27

janvier 1997, le président du tribunal rejeta la requête dans les termes suivants

:

«

Considérant qu’il résulte de [l’article L 8-2 du code des tribunaux administratifs et cours administratives d’appel] que le tribunal doit être saisi de conclusions tendant à son application avant le prononcé du jugement

; que des conclusions présentées postérieurement sont entachées d’une irrecevabilité manifeste et ne peuvent qu’être rejetées

; qu’au surplus et en tout état de cause, le jugement du 6 novembre 1996 n’implique pas nécessairement que le préfet délivre un titre de séjour à l’intéressée

; qu’il est seulement tenu de réexaminer la demande qui lui a été adressée et de saisir la commission départementale de séjour s’il envisage de refuser le titre de séjour sollicité

;

Considérant que [la requérante] pourra, le cas échéant, saisir le tribunal d’une demande tendant à ce qu’il assure l’exécution du jugement rendu en application de l’article L 8-4 du code à l’expiration du délai de trois mois à compter de la date de notification de ce jugement prévu par l’article R 222-2.»

GRIEFS

Invoquant l’article 6

§

1 de la Convention, la requérante se plaint de la longueur de la procédure devant les juridictions administratives.

Elle allègue la violation de l’article 8 de la Convention. Elle dénonce l’attitude des autorités administratives qui ne lui accordent que des autorisations de séjour trimestrielles ou d’une durée de quinze jours, ce qui n’est ni légal ni nécessaire dans une société démocratique. En refusant le titre de séjour auquel elle a droit, les autorités françaises auraient commis une ingérence disproportionnée dans son droit au respect de sa vie privée et familiale.

Invoquant l’article 13 de la Convention, la requérante se plaint de ce que la procédure qu’elle a engagée devant la juridiction administrative n’a pas d’effet suspensif et qu’il n’existe pas en droit interne de procédure permettant d’obliger l’administration à délivrer la carte de séjour à laquelle elle a droit. Sur le même fondement, elle se plaint en substance de ce qu’il n’existe pas de recours lui permettant de remédier à la lenteur de la procédure devant les juridictions administratives.

Enfin, alléguant la violation de l’article 2 du Protocole n

o

4, la requérante se plaint que le refus opposé par les autorités françaises de lui délivrer une carte de séjour porte atteinte à son droit de circuler librement et constitue une ingérence non prévue par la loi ni nécessaire dans une société démocratique.

EN DROIT

1.

La requérante se plaint de la durée de la procédure devant les juridictions administratives. Elle allègue la violation de l’article 6

§

1 de la Convention dont les dispositions pertinentes sont ainsi rédigées

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)

»

La Cour rappelle sa jurisprudence selon laquelle «

les décisions relatives à l’entrée, au séjour et à l’éloignement des étrangers n’emportent pas contestation sur des droits ou obligations de caractère civil du requérant ni n’ont trait au bien-fondé d’une accusation en matière pénale dirigée contre lui, au sens de l’article 6 § 1 de la Convention

» ( arrêt

Maaouia c.

France

[GC], n

o

39652/98, §

40, CEDH 2000

‑

X). Elle relève que le grief a trait au droit au séjour de la requérante sur le territoire français. Elle ne voit pas de raison de s’écarter en l’espèce de la jurisprudence précitée.

Il s’ensuit que ce grief est incompatible

ratione materiae

avec les dispositions de la Convention au sens de l’article 35

§

3 et doit être rejeté en application de l’article

35

§

4.

2.

La requérante se plaint également de ce que ce qu’il n’existe pas de recours lui permettant de remédier à la lenteur de la procédure devant les juridictions administratives, aux termes de l’article 13 de la Convention, selon lequel

:

«

Toute personne dont les droits et libertés reconnus dans la (...) Convention ont été violés, a droit à l’octroi d’un recours effectif devant une instance nationale, alors même que la violation aurait été commise par des personnes agissant dans l’exercice de leurs fonctions officielles.

»

La Cour note que le grief tiré de l’article 6 est irrecevable. Dès lors, le présent grief n’est pas susceptible de se rattacher à une quelconque violation d’un droit tiré de l’article 6 de la Convention.

Il s’ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

3.

La requérante allègue la violation de l’article 8 de la Convention. Elle se plaint d’une ingérence dans son droit au respect de sa vie privée et familiale.

En l’état actuel du dossier, la Cour ne s’estime pas en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ce grief et juge nécessaire de communiquer cette partie de la requête au gouvernement défendeur conformément à l’article 54 § 2 b) de son règlement.

4.

Invoquant l’article 13 de la Convention, la requérante se plaint de ce que la procédure qu’elle a engagée devant la juridiction administrative n’a pas d’effet suspensif et qu’il n’existe pas en droit interne de procédure permettant d’obliger l’administration à délivrer la carte de séjour à laquelle elle a droit.

En l’état actuel du dossier, la Cour ne s’estime pas en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ce grief et juge nécessaire de communiquer cette partie de la requête au gouvernement défendeur conformément à l’article 54 § 2 b) de son règlement.

5.

Enfin, alléguant la violation de l’article 2 du Protocole n

o

4, la requérante se plaint que le refus opposé par les autorités françaises de lui délivrer une carte de séjour porte atteinte à son droit de circuler librement et constitue une ingérence non prévue par la loi ni nécessaire dans une société démocratique.

En l’état actuel du dossier, la Cour ne s’estime pas en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ce grief et juge nécessaire de communiquer cette partie de la requête au gouvernement défendeur conformément à l’article 54 § 2 b) de son règlement.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

Ajourne

l’examen des griefs de la requérante tirés des articles 8

et

13 de la Convention et 2 du Protocole n

o

4

;

Déclare

la requête irrecevable pour le surplus.

Vincent

Berger

Georg

Ress

Greffier

Président