Bozlu și Gültekin împotriva Turciei

A DOUA DECIZIE PARTIALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 6136/00 prezentate de Gimine BOZLU și Erol GÜLTEK.N împotriva Turciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are sediul la 23 septembrie 2003 într-o cameră compusă din domnii J.-P. Costa, președintele A.B. Baka, Gaukur Jörundsson, L. Loucaide, R. Türmen, C. Bîrsan, domnul Ugrekhelidze, judecători și domnul T.L. Early Grefier adjunct al secțiunii, având în vedere cererea menționată mai sus depusă la 31 august 2000, după ce a intenționat acest lucru, face următoarea decizie: Gimine Bozlu și domnul Erol Gültekin, sunt cetățeni turci, născuți în 1972 și, respectiv, 1959. La introducerea cererii, aceștia au fost ținuți la casa de rejudecare a ś śsküdar (Istanbul).

Ele sunt reprezentate în fața Curții de către domnul Polat și, respectiv, G. Altay, avocați la Istanbul. Circumstanțele din speță Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de solicitanți, pot fi rezumate după cum urmează: La 8 martie 2000, reclamanții au fost arestați de polițiști din cadrul Secției de combatere a terorismului în apropierea conducerii securității din Istanbul. Ei au fost suspectați de o organizație ilegală, și anume TKP-ML/TIKKO (Partea Comunistă a Turciei - Marxiste-leniniste/Armata revoluționară comunistă a țăranilor din Turcia). În aceeași zi, polițiștii au întocmit un proces verbal de arestare și de arest pe care cei interesați l-au refuzat.

La 10 martie 2000, reprezentantul dlui Gültekin a formulat opoziție la arestarea și arestarea clientului său în fața judecătorului care se afla în afara Curții de Securitate a statului . La 11 martie 2000, după examinarea dosarului, acesta din urmă nu a făcut obiectul niciunei nereguli în arestarea și arestarea în cauză, al cărei termen a fost stabilit la 12 martie 2000. La 15 martie 2000, reclamanții au fost ascultați de procurorul Republicii aproape de curtea de securitate a statului t ă ii, în fața căreia au negat faptele pe care le-au comis și le-au extirpat de nevinovăția lor. În aceeași zi, ei au fost deferiți în fața judecătorului ateur care a ordonat arestarea lor provizorie. La 17 martie 2000, ei au contestat ordonanța de arest provizoriu în fața instanței de securitate a statului Izmir.

La 21 martie 2000, în lumina dosarului și a dovezilor, instanța de securitate a statului a respins cererea reclamanților și a pronunțat reținerea lor în custodia provizorie. 4229) de instituire a cursurilor de securitate de la … (...) în cazul unui delict colectiv (...) procurorul Republicii poate dispune prelungirea acestei detenții până la patru zile. În cazul în care nu se încheie interviul în această perioadă, această perioadă poate fi prelungită la șapte zile la cererea procurorului Republicii și la decizia unui judecător GRIFS Invocând art. 5 alin. (3) din Convenție, reclamanții se plâng de durata detenției lor, care a început la 8 martie 2000 cu arestarea lor și s-a încheiat la 15 martie 2000, data detenției lor provizorii și a durat astfel șapte zile.

Invocând art. 6 §§ 2 și 3 din Convenție, ei susțin că au fost considerați vinovați în timpul procesului și că au fost prezentați ca atare presei și opiniei publice. În plus, ei denunță nerespectarea de către instanțele naționale a dreptului lor de apărare, avocații lor neputând să-și acceseze dosarele în cursul procesului. În cele din urmă, bazându-se pe art. 8 din Convenție, se plâng că nu au reușit să se întâlnească cu avocații lor înainte de a depune mărturie în fața procurorului republicii și în fața judecătorului care se ocupă de judecată. În stadiul actual al dosarului, Curtea nu este în măsură să se pronunțe asupra admisibilității acestui aspect și consideră necesar să comunice această parte a cererii guvernului pârât în conformitate cu art. 54 alineatul (2) litera (b) din Regulamentul său de procedură.

Reclamanții consideră că autoritățile naționale nu au respectat dreptul la apărare în etapa de land, în măsura în care nu au putut comunica cu avocații lor și că aceștia din urmă nu au putut avea acces la anumite elemente ale dosarului. În acest sens, se menționează articolele 6 alineatul (3) și 8 din convenție. Invocând art. 6 alin. (2) din Convenție, reclamanții susțin că au fost considerați vinovați în timpul procesului și că au fost prezentați ca atare presei și opiniei publice. În acest sens, ei consideră că păstrarea lor în custodie a încălcat principiul prezumției de nevinovăție. În ceea ce privește litigiul întemeiat pe art. 6 alineatul (3) și art. 8 din Convenție, Curtea va examina din perspectiva articolului 6 alineatul (3) litera (c) din Convenție.

Curtea arată că procedura penală pronunțată împotriva reclamanților rămâne până în prezent pendinte în fața instanțelor naționale. Prin urmare, prezentarea acestor obiecțiuni pare prematură. Prin urmare, reclamanții nu se pot plânge în această privință de nicio încălcare a dispozițiilor articolului 6 din convenție. Cu toate acestea, aceștia au dreptul să sesizeze Curtea dacă consideră că, la sfârșitul procedurii penale inițiate împotriva lor, sunt încă victime ale presupuselor încălcări. Această parte a cererii este prematură și trebuie respinsă pentru nefondare vădită în sensul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din convenție. În cele din urmă, în ceea ce privește cauza care are legătură cu încălcarea principiului prezumției de nevinovăție, Curtea subliniază că instanțele nu aduc nicio precizare cu privire la acest subiect și că argumentația lor apare în acest sens nefondat.

Prin urmare, este necesar ca acest aspect să fie respins ca fiind în mod vădit nefondat în sensul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, în cazul în care reclamantul a fost informat cu privire la cererea de prelungire a perioadei de valabilitate a autorizației de introducere pe piață în conformitate cu art. 18 alineatul (2) din Regulamentul (UE) nr. 1308/2013, acesta trebuie să fie informat cu privire la motivele pentru care a fost depusă cererea.

DEUXIÈME SECTION

DÉCISION PARTIELLE

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n o 61436/00 présentée par Ganime BOZLU et Erol GÜLTEKİN contre la Turquie La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 23 septembre 2003 en une chambre composée de : MM. J.-P. Costa, président , A.B. Baka, Gaukur Jörundsson, L. Loucaides, R. Türmen, C. Bîrsan, M. Ugrekhelidze, juges , et de M. T.L. Early , greffier adjoint de section , Vu la requête susmentionnée introduite le 31 août 2000, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT Les requérants, M me Ganime Bozlu et M. Erol Gültekin, sont des ressortissants turcs, nés respectivement en 1972 et 1959. Lors de l’introduction de la requête, ils étaient détenus à la maison d’arrêt d’Üsküdar (Istanbul).

Ils sont représentés devant la Cour par M es Z. Polat et G. Altay, avocats à Istanbul. A. Les circonstances de l’espèce Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les requérants, peuvent se résumer comme suit. Le 8 mars 2000, les requérants furent arrêtés par des policiers rattachés à la section de lutte contre le terrorisme près la direction de la sûreté d’Istanbul. Ils étaient soupçonnés d’appartenir à une organisation illégale, à savoir le TKP-ML/TIKKO (Parti communiste de Turquie - Marxiste-léniniste /Armée révolutionnaire communiste des paysans de Turquie). Le même jour, les policiers dressèrent un procès-verbal d’arrestation et de placement en garde à vue que les intéressés refusèrent de signer.

Le 10 mars 2000, le représentant de M. Gültekin forma opposition à l’arrestation et au placement en garde à vue de son client auprès du juge assesseur près la cour de sûreté de l’Etat d’Istanbul. Le 11 mars 2000, après avoir examiné le dossier, ce dernier ne releva aucune irrégularité dans l’arrestation et la garde à vue en cause, dont le terme était fixé au 12 mars 2000. Le 15 mars 2000, les requérants furent entendus par le procureur de la République près la cour de sûreté de l’Etat d’Istanbul, devant lequel ils nièrent les faits qu’ils leur étaient reprochés et excipèrent de leur innocence. Le même jour, ils furent déférés devant le juge assesseur qui ordonna leur détention provisoire. Le 17 mars 2000, ils contestèrent l’ordonnance de placement en détention provisoire devant la cour de sûreté de l’Etat d’Izmir.

Le 21 mars 2000, au vu du dossier et des éléments de preuve, la cour de sûreté de l’Etat rejeta la demande des requérants et prononça leur maintien en détention provisoire. B. Le droit interne pertinent L’article 16 § 2 de la loi n o 2845 (tel que modifié par la loi n o 4229) instituant les cours de sûreté de l’Etat et réglementant les procédures suivies devant elles, dispose : « Toute personne arrêtée ou détenue pour des infractions relevant de la compétence exclusive des cours de sûreté de l’Etat (...), doit être déférée devant un juge (...) au plus tard dans les quarante-huit heures. (...) en cas de délit collectif (...) le procureur de la République peut ordonner la prolongation de cette garde à vue jusqu’à quatre jours.

Si l’interrogatoire n’est pas achevé pendant cette période, cette durée peut être portée à sept jours sur demande du procureur de la République et sur décision d’un juge » GRIEFS Invoquant l’article 5 § 3 de la Convention, les requérants se plaignent de la durée de leur garde à vue, laquelle a débuté le 8 mars 2000 avec leur arrestation et pris fin le 15 mars 2000, date de leur placement en détention provisoire, et a ainsi duré de sept jours. Invoquant l’article 6 §§ 2 et 3 de la Convention, ils allèguent avoir été considérés comme des coupables pendant l’instruction et avoir été présentés comme tels à la presse et à l’opinion publique. Ils estiment en ce sens que leur maintien en garde à vue a méconnu le principe de la présomption d’innocence.

En outre, ils dénoncent le non-respect par les juridictions nationales de leur droit de défense, leurs avocats n’ayant pu accéder à leurs dossiers au cours de l’instruction. Enfin, se fondant sur l’article 8 de la Convention, ils se plaignent de n’avoir pu s’entretenir avec leurs avocats avant de déposer devant le procureur de la République et devant le juge assesseur. EN DROIT 1. Les requérants allèguent une violation de l’article 5 § 3 de la Convention en raison de la durée de leur garde à vue. En l’état actuel du dossier, la Cour ne s’estime pas en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ce grief et juge nécessaire de communiquer cette partie de la requête au gouvernement défendeur conformément à l’article 54 § 2 b) de son règlement.

2. Les requérants estiment que les autorités nationales n’ont pas respecté les droits de la défense au stade de l’instruction dans la mesure où ils n’ont pu s’entretenir avec leurs avocats et que ces derniers n’ont pu avoir accès à certains éléments du dossier. Ils invoquent en ce sens les articles 6 § 3 et 8 de la Convention. Invoquant l’article 6 § 2 de la Convention, les requérants allèguent avoir été considérés comme des coupables pendant l’instruction et avoir été présentés comme tels à la presse et à l’opinion publique. Ils estiment en ce sens que leur maintien en garde à vue a méconnu le principe de la présomption d’innocence. En ce qui concerne le grief tiré des articles 6 § 3 et 8 de la Convention, la Cour l’examinera sous l’angle de l’article 6 § 3 c) de la Convention.

La Cour relève que la procédure pénale diligentée contre les requérants demeure à ce jour pendante devant les juridictions nationales. Il s’ensuit que la présentation de ces griefs apparaît prématurée. Les requérants ne sauraient donc, en l’état, se plaindre à cet égard d’une quelconque violation des dispositions de l’article 6 de la Convention. Il leur est toutefois loisible de saisir à nouveau la Cour s’ils estiment toujours, à l’issue de la procédure pénale engagée contre eux, qu’ils sont victimes des violations alléguées. Cette partie de la requête est prématurée et doit être rejetée pour défaut manifeste de fondement au sens de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. Enfin, quant au grief tenant à la violation du principe de présomption d’innocence, la Cour souligne que les requérants n’apportent aucune précision à ce sujet et que leur argumentation apparaît en ce sens nullement étayée.

Il s’ensuit que ce grief doit être rejeté comme manifestement mal fondé au sens de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Ajourne l’examen du grief des requérants tiré de la durée de leur garde à vue ; Déclare la requête irrecevable pour le surplus. T.L. Early J.-P. Costa Greffier ajdoint Président