CtEDO 25.09.2003 AI

AFFAIRE PAGES c. FRANCE

RESPONDENT
FRA
HOTĂRÂRE
25.09.2003
Pe scurt
Instanță
CtEDO
Concluzie
Non-violation de l'art. 6-1
RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2003
DESCARCĂ: PDF · DOCX
Citează această cauză
AFFAIRE PAGES c. FRANCE (CtEDO, 2003)
HUDOC · oficial

PRIMA SECȚIE

CAUZA

PAGES c. FRANȚA

(Cererea nr. 50343/99)

25 septembrie 2003

25/12/2003

Această hotărâre va deveni definitivă în conformitate cu condițiile stabilite la art. 44 § 2 din Convenție. Ea poate fi supusă unor corecții de formă.

În cauza Pages c. Franța,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secție), în ședință din 4 septembrie 2003 în cameră constituită din:

Dna. C.L. Rozakis, președintă, P. Lorenzen, J.-P. Costa, G. Bonello, Dna. F. Tulkens, Dna. S. Botoucharova, Dn. A. Kovler, judecători și Dn. S. Nielsen, grefier adjunct de secție,

După ce a deliberat în camera consilului pe 25 aprilie 2002 și 4 septembrie 2003,

Pronunță hotărârea care urmează, adoptată la această din urmă dată:

I.

"(...) Având în vedere că din documente reiese că ținând seama de versamentele efectuate de [reclamant] până la 12 martie 1996, acesta rămânea dator la 15 aprilie 1996 cu 1 822 732,19 franci asupra cauzei hotărârii;

că de atunci 160 000 franci au fost plătiți prin tranșe lunare de 16 000 franci până la 6 ianuarie 1997 doar, în timp ce dobânzile cumulate se ridicau la 420 591 franci la 15 aprilie 1998;

Având în vedere că aceste plăți nu pot fi considerate semnificative ținând seama de amploarea datoriei și dacă [reclamantul] dovedește că nu a fost dator de impozit pe venit pentru anii 1993 la 1996 el nu produce nici un element justificând poziția sa economică globală și în special evoluția valorii patrimoniului seu de la data hotărârii atacate; că în aceste condiții plățile parțiale invocate nu par să constituie acte de natură să întrerupă termenul prevăzut de art. 386 din noul cod de procedură civilă; că prescrirea procesului trebuie deci să fie constatată la data de 5 iunie 1998 (...)".

II.

art. 386 este redactat astfel:

"Instanța este prescrisă când nici una din părți nu efectuează diligență timp de doi ani."

art. 388 se citește astfel:

"Prescriera trebuie, sub pedeapsă de inadmisibilitate, să fie cerută sau opusă înainte de orice alt mijloc; ea este de drept. Ea nu poate fi constatată din oficiu de judecător."

art. 1009-1 din noul cod de procedură civilă, în redacția inițială rezultând din decretul nr. 89-511 din 20 iulie 1989, prevedea că:

"Cu excepția materiilor în care casația oprește execuția deciziei atacate, prim-președintele poate, la cererea pârâtului și după ce a colectat opinia procurorului general și a părților, să decidă radierea din rol a unei cauze atunci când actorul nu justifică că a executat decizia atacată în casație, decât dacă nu pare că execuția ar fi de natură să antreneze consecințe manifestă excesive.

El autorizează reinscrierea cauzei pe rol la curt asupra justificării execuției deciziei atacate în casație."

art. 1009-1 a fost modificat prin decretul nr. 99-131 din 26 februarie 1999, intrat în vigoare la 1 martie 1999. El a fost rescris și completat prin două articole și se citește acum astfel:

"Cu excepția materiilor în care casația oprește execuția deciziei atacate, prim-președintele sau delegatul său decide, la cererea pârâtului și după ce a colectat opinia procurorului general și observațiile părților, radierea din rol a unei cauze atunci când actorul nu justifică că a executat decizia atacată în casație, decât dacă nu pare că execuția ar fi de natură să antreneze consecințe manifestă excesive. Cererea pârâtului trebuie, sub pedeapsă de inadmisibilitate pronunțată din oficiu, să fie prezentată înainte de expirarea termenelor prescrise la articolele 982 și 991. Decizia de radiere din rol nu duce la suspendarea termenelor acordate actorului în casație de articolele 978 și 989."

art. 1009-2

"Termenul de prescriere curge de la notificarea deciziei ordinând radierea din rol. El este întrerupt de un act manifestând fără echivoc voința de a executa."

art. 1009-3

"Prim-președintele sau delegatul său autorizează, dacă nu constată prescriera, reinscrierea cauzei pe rol la curt asupra justificării execuției deciziei atacate în casație.

Termenele acordate pârâtului de articolele 982 și 991 curg de la notificarea reinscrierii cauzei pe rol."

art. 1116 se citește astfel:

"Înșelătoria este o cauză a nulității convenției atunci când manevrele practicate de una din părți sunt în așa fel încât este evident că, fără aceste manevre, cealaltă parte nu ar fi contractat. Ea nu se presupune și trebuie dovedită".

I.

"Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie judecată echitabil (...), de către un tribunal (...) care va decide (...) asupra contestațiilor referitoare la drepturile și obligațiile sale de natură civilă (...)"

A.

Argumentele Părților

1.

Reclamantul

2.

Guvernul

B.

Aprecierea Curții

Hotărăște, cu șase voturi împotriva unuia, că nu a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție.

Redactat în limba franceză, apoi comunicat în scris la 25 septembrie 2003 în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 din regulament.

Søren Nielsen

Christos Rozakis

Grefier adjunct

Președintă

La prezenta hotărâre se adaugă, în conformitate cu articolele 45 § 2 din Convenție și 74 § 2 din regulament, expunerea opiniei disidente a Dnei. Tulkens.

S.N.

Nu sunt de acord cu opinia majorității conform căreia nu a existat, în speța de față, o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție.

art. 1009-1 din Noul Cod de Procedură Civilă (NCPC) este o dispoziție complexă. Dacă pe de o parte, prezintă avantaje (în special evitarea casurii dilatoare și descongestionarea Curții de Casație), pe de altă parte prezintă și dificultăți. În ciuda intențiilor, radierea casației poate fi "trăită" ca o pedeapsă, cea a neexecutării, care privează justițiabilul de dreptul de a obține controlul legalității deciziei atacate. De altfel, pe plan proporționalității, este delicat să se subordoneze dreptul de a acționa în justiție dreptului la execuție.

Sub aspectul articolului 6 § 1 din Convenție, întrebarea care se pune este dacă, în speța de față, limitările care rezultă din aplicarea articolului 1009-1 NCPC nu au restricționat accesul reclamantului la Curtea de Casație "într-o manieră sau la un punct în care dreptul se găsește prejudiciat în substanța sa (...), dacă urmăresc un scop legitim și dacă există o relație rezonabilă de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul urmărit" (Ashingdane c. Regatul Unit, hotărâre din 28 mai 1985, seria A nr. 93, § 57).

Atât Comisia cât și Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-au deja pronunțat în această materie (M.M. c. Franța, decizie a Comisiei din 9 ianuarie 1995; Ferville c. Franța, raport al Comisiei din 8 septembrie 1998; Marc Venot c. Franța, raport al Comisiei din 21 aprilie 1999; Annoni di Gussola și alții c. Franța, hotărâre din 14 noiembrie 2000; Mortier c. Franța, hotărâre din 31 iulie 2001; O'Neil c. Franța, decizie din 9 ianuarie 2001). Din suma acestei jurisprudențe se degajă că elementele care sunt luate în considerare pentru a efectua o apreciere in concreto a situației reclamanților sunt următoarele: suma condamnării; situația materială a reclamantului și desproporia între resursele sale și suma datorată; efectivitatea examinării de către Prim-președintele Curții de Casație a "consecințelor manifestă excesive" care ar fi urmat execuției deciziei atacate în casație; execuția parțială a acesteia; caracterul cel puțin justificabil al casației în drept.

Cum stau lucrurile în speța de față?

Suma condamnării pronunțate de curtea de apel din Versailles la 15 septembrie 1995 era substantivă deoarece se ridica la 1 393 280 FRF, respectiv 212 404 EUR. Reclamantul a executat parțial hotărârea de condamnare, la concurență a unei sume de 526 000 FRF, respectiv 80 188 EUR. În timp ce în hotărârea Bayle c. Franța din 25 septembrie 2003, Curtea constată că "execuția parțială a deciziei de condamnare (...) demonstrează din partea reclamantei o voință manifest a execuției" (§ 43), aici ea estimează că execuția parțială de reclamant a hotărârii curții de apel demonstrează "capacitățile sale de contribuție" (§ 33). Reclamantul este astfel plasat într-o situație de dubă constrângere: fie efectuează o execuție parțială, în măsura posibilităților sale, și i se reproșează că nu execută total; fie nu efectuează nici o execuție parțială și i se reproșează absența voinței de execuție care împiedică orice întrerupere a termenului prescrierii procesului. Desigur, de la 1997, reclamantul nu mai a procedat la execuția, măcar parțială, a hotărârii de condamnare: Curtea estimează că asemenea execuție nu părea "cu totul irealizabilă, dovadă fiind versarea onorariilor avocatului său consultant" (§ 33). Acest argument nu mi se pare a putea fi acceptat în măsura în care revine la pune în cauză exercitarea drepturilor apărării de către reclamant. În sfârșit, reclamantul în casația sa invoca absența temeiului legal al deciziei atacate sub aspectul articolului 1116 din Codul Civil.

În definitive, unicul element care rămâne este că reclamantul însuși nu ar fi furnizat Prim-președintelui Curții de Casație toți elementele de natură să permită o evaluare a situației patrimoniale a sa. Mi se pare insuficient pentru a concluziona, după cum face majoritatea, că "decizia de radiere a casației reclamantului din rol la Curtea de Casație nu a constituit o măsură disproporționată privind scopul urmărit și că accesul efectiv al interesatului la înalta jurisdicție nu s-a găsit îngrădit la punct încât să poarte atingere substanței drepturi sale la tribunal" (§ 35).

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
Sursă