AFFAIRE PAGES c. FRANCE

La originea cauzei se află o cerere (nr. 50343/99) împotriva Republicii Franceze și care a fost introdusă la Curt de către un resortisant al acestui stat, Dn. Jean-Baptiste Pages („reclamantul"), pe 21 mai 1999 în temeiul articolului 34 din Convenția pentru Protejarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale („Convenția").

Reclamantul este reprezentat la Curt de către Dna. Bouzidi, avocat la Paris. Guvernul francez („Guvernul") era reprezentat de agentul său, Dna. M. Dubrocard, subprefect pentru drepturile omului la Hotărârea Afacerilor Juridice a Ministerului Afacerilor Externe.

Invocând art. 6 § 1 din Convenție, reclamantul se plângea că i s-a refuzat accesul la Curtea de Casație pentru a obține un control asupra legalității deciziei curții de apel care l-a condamnat.

Cererea a fost repartizată la a treia secție a Curții (art. 52 § 1 din regulament). În cadrul acesteia, camera responsabilă cu examinarea cauzei (art. 27 § 1 din Convenție) a fost constituită în conformitate cu art. 26 § 1 din regulament.

La 1 noiembrie 2001, Curtea și-a modificat componența secțiilor (art. 25 § 1 din regulament). Prezenta cerere a fost repartizată la prima secție după remaniere (art. 52 § 1).

Printr-o decizie din 25 aprilie 2002, camera a declarat cererea admisibilă.

Atât reclamantul cât și Guvernul au depus observații scrise pe fond (art. 59 § 1 din regulament). Reclamantul a formulat pretenții pentru satisfacție echitabilă și Guvernul a răspuns. PE FOND I.

Prin act notarial din 8 mai 1981, reclamantul a achiziționat totalitatea acțiunilor Grupării silvice a Lignierului situată în Cevene și a procedat și la aportul de parcele, ceea ce a dus la 208 numărul acțiunilor în grupare și la 96 hectare suprafața pădurii, obiectul acestei grupări.

Ca urmare a unei publicități stabilite de Centrala Pădurilor Franceze, Dn. H. s-a interesat de posibilitățile unei investiții în această pădure și prin act notarial din 25 mai 1981, vânzarea a 86 acțiuni ale grupării silvice a fost încheată între el și reclamant pentru o sumă de 960 000 franci francezi (FRF).

Prin mai multe acte de executor din 13 și 27 martie și 25 aprilie 1990, Dn. H. l-a citat pe reclamant în fața tribunalului de primă instanță din Versailles cu scopul de a obține anularea vânzării din 25 mai 1981 pe motiv că aceasta nu a fost încheiată decât ca urmare a unor manevre frauduloase și că a fost victimă a unei înșelătorii, deoarece masivul nu era accesibil vehiculelor de transport lemn și era chiar complet inexploatabil pe o suprafață de 16 hectare. El a cerut, de asemenea, condamnarea reclamantului la rambursarea apelurilor de fonduri făcute de gruparea silvică către el pe parcursul celor nouă ani de exploatare, respectiv 146 200 FRF și o sumă cu titlu de despăgubiri.

Printr-o sentință din 7 octombrie 1991, tribunalul l-a respins pe Dn. H. de la toate cererile pe motiv că nu se putea stabili o culpă oarecare împotriva reclamantului capabilă să-i angajeze răspunderea.

Printr-o hotărâre din 15 septembrie 1995, curtea de apel din Versailles a anulat sentința și a condamnat reclamantul să plătească Dn. H. 1 193 280 FRF cu dobânzi la rata legală pe 1 152 280 FRF de la 15 mai 1990, pe 30 100 FRF de la 25 februarie 1992 și pe 10 900 FRF de la 6 aprilie 1995 precum și o sumă de 200 000 FRF cu titlu de despăgubiri.

La 23 noiembrie 1995, reclamantul a depus o întâmpinare în casație invocând absența temeiului legal al deciziei atacate cu privire la art. 1116 din Codul civil.

Prin cerere din 26 aprilie 1996, Dn. H., susținând că termenii hotărârii deferite nu au fost respectați, l-a sesizat pe prim-președintele Curții de Casație cu o cerere pentru radierea din rol pe baza articolului 1009-1 din noul cod de procedură civilă.

Printr-o ordonanță din 5 iunie 1996, instanța deschisă pe declarația de casație a fost radiată din rol pe motiv că reclamantul nu a justificat orice diligență proprie pentru a concluziona la voința sa de a se conforma deciziei judecătorilor de fond.

Prin cerere din 3 iulie 1998, reclamantul a cerut restabilirea procesului sau, în caz contrar, constatarea că, având în vedere veniturile sale, plățile parțiale efectuate aveau un caracter substantiv capabil să întrerupă termenul de prescriere. El a susținut că a plătit până în acel moment o sumă totală de 526 000 FRF și că executa în măsura posibilităților sale, neperceptând venituri suficiente, așa că din 1994 nu mai era impozabil. Într-o notă suplimentară, reclamantul a comunicat că, prin act din 23 aprilie 1998, Dn. H. l-a citat în fața tribunalului de primă instanță din Versailles pentru ca să fie ordonată împărțirea imobilului aparținând soției sale și lui pentru fiecare jumătate în vederea vânzării acestui bun. El a produs copiile declarațiilor Dn. H. conform cărora "hotărârea atacată în casație este garantată prin înscrierea unei ipoteci judiciare definitive luată la 13 octombrie 1995, care substituie înscrierea provizoriu luată la 3 ianuarie 1994, luată împotriva [reclamantului] (...) Că după ce a început să-și achite datoria, debitorul a încercat tot versament de la 4 februarie 1997, o sumă de 542 000 FRF fiind versată (...)".

Printr-o ordonanță din 25 noiembrie 1998, consilierul delegat de prim-președintele Curții de Casație a constatat prescrirea procesului: "(...) Având în vedere că din documente reiese că ținând seama de versamentele efectuate de [reclamant] până la 12 martie 1996, acesta rămânea dator la 15 aprilie 1996 cu 1 822 732,19 franci asupra cauzei hotărârii; că de atunci 160 000 franci au fost plătiți prin tranșe lunare de 16 000 franci până la 6 ianuarie 1997 doar, în timp ce dobânzile cumulate se ridicau la 420 591 franci la 15 aprilie 1998; Având în vedere că aceste plăți nu pot fi considerate semnificative ținând seama de amploarea datoriei și dacă [reclamantul] dovedește că nu a fost dator de impozit pe venit pentru anii 1993 la 1996 el nu produce nici un element justificând poziția sa economică globală și în special evoluția valorii patrimoniului seu de la data hotărârii atacate; că în aceste condiții plățile parțiale invocate nu par să constituie acte de natură să întrerupă termenul prevăzut de art. 386 din noul cod de procedură civilă; că prescrirea procesului trebuie deci să fie constatată la data de 5 iunie 1998 (...)". II.

Codul Civil art. 1116 se citește astfel: "Înșelătoria este o cauză a nulității convenției atunci când manevrele practicate de una din părți sunt în așa fel încât este evident că, fără aceste manevre, cealaltă parte nu ar fi contractat. Ea nu se presupune și trebuie dovedită". ÎN DREPT I.

Reclamantul susține că la cererea sa de reinscrierea pe rol a casației, a efectuat plăți substantive care erau de natură să constituie un act de întrerupere sau să permită restabilirea pe rol a casației. În observațiile sale suplimentare depuse în mod regulat la cancelaria prim-președintelui Curții de Casație, el reamintește că a indicat că a fost citat la 23 aprilie 1998 de Dn. H. pentru ca să fie ordonată împărțirea unui imobil aparținând lui. Existau deci elemente de natură să asigure execuția hotărârii deoarece nu numai că existau o ipotecă luată de Dn. H., dar chiar înainte de expirarea termenului de prescriere, acesta a procedat la execuția hotărârii cerând vânzarea forțată a casei în cauză. Președintele nu a ținut deci seama de garanțiile din care beneficia Dn. H. și nu a examinat acest argument.

Reclamantul reamintește că prim-președintele a avut deja ocazia, într-o ordonanță din 5 aprilie 1994 de a reține că imposibilității de a executa, trebuie echivalată situația în care pârâtul în casație a obținut garanții sigure de execuție, ceea ce era bine cazul în speță.

Reclamantul consideră că Guvernul ar fi trebuit să verifice că casa sa a fost obiectul unei acțiuni de vânzare forțată și împărțire anterior termenului de prescriere; ceea ce prim-președintele nu a luat în considerare deși ar fi trebuit să facă, fiind vorba de un act de întrerupere a prescrierii, demonstrând din propriul mărturisire al Dn. H. că ipoteca pe care o avea pe această casă era de natură să garanteze execuția hotărârii.

În sfârșit, reclamantul consideră că argumentul Guvernului cu privire la onorarii avocatului nu este un element relevant. El precizează că face parte din cei care nu beneficiază de asistență judiciară fără a avea totuși mijloacele să execute deciziile pronunțate împotriva lor. 2. Guvernul

Examinând cauza sub aspectul criteriilor stabilite de jurisprudența Curții privind dreptul de acces la tribunal așa cum este aplicat articolului 1009-1 din noul cod de procedură civilă (Annoni di Gussola și alții c. Franța, nr. 31819/96 și 33293/96, CEDO 2000-XII), Guvernul a examinat succesiv situația materială a reclamantului, suma condamnărilor și considerarea acestor elemente de către prim-președintele Curții de Casație pentru a aprecia posibilitățile de execuție a hotărârii atacate în casație. În speță, reclamantul nu ar fi justificat situația sa financiară la examinarea cererii de radiere a casației.

De aceea, în ceea ce privește suma globală a condamnărilor din 15 septembrie 1995 impuse reclamantului, respectiv 1 393 280 FRF, dacă această sumă este relativ importantă, trebuie constatat că în absența oricărui justificativ privind situația sa, nu era posibil magistratului să aprecieze existența unor "consecințe manifestă excesive" în caz de execuție a hotărârii. De altfel, deși nu a făcut valabil în audiența de radiere din rol, reclamantul a efectuat deja versamente în valoare de cel puțin 350 000 FRF, ceea ce putea lăsa să se presupună anumite capacități financiare din partea sa.

În ceea ce privește execuția termenilor hotărârii, Guvernul nu contestă că reclamantul a efectuat versamente considerabile, respectiv o sumă de 526 000 FRF. Cu toate acestea, aceste versamente trebuie apreciate sub aspectul tuturor capacităților de contribuție ale reclamantului. La cererea de reinscrierea pe rol, reclamantul a furnizat avize de neimp punere pentru anii 1993 la 1996 dar nici un element privind patrimoniul său, în special imobiliar; magistratul a estimat că aceste justificative erau cu totul insuficiente sub aspectul veniturilor reclamantului pentru a justifica o reinscrierea pe rol sau pentru a permite întreruperea termenului prescrierii. Guvernul se întreabă asupra realității situației financiare a reclamantului: a efectuat versamentele sale la aceeași epocă în care pretinde a fi neimpozabil și fără venituri. El nu pretinde că a avut recurs la vreun împrumut. În sfârșit, Guvernul constată că reclamantul remunerează el însuși avocat consultanța.

Guvernul concluzionează că ținând seama de disimularea probabilă de către reclamant a capacităților sale reale de contribuție, magistratul nu putea decât să considere că plățile intervenii - care de altfel au încetат din februarie 1997 - erau insuficiente pentru a autoriza o reinscrierea pe rol a casației și nu erau semnificative pentru a întrerupe termenul prescrierii. Decizia de radiere nu a constituit deci o entravă disproporționată dreptului său de acces la Curtea de Casație. B. Aprecierea Curții

Curtea reamintește de la bun început jurisprudența sa constantă conform căreia nu-i aparține să se substituie jurisdicțiilor interne. Autoritățile naționale, în special curțile și tribunalele, sunt în mod prioritar responsabile cu interpretarea legii interne. De altfel, "dreptul la tribunal", din care dreptul de acces constituie un aspect particular, nu este absolut și permite limitări tacit admise, în special privind condițiile de admisibilitate a unui recurs, deoarece prin natura sa necesită o reglementare de stat, care se bucură în acest sens de o anumită marjă de apreciere (a se vedea, printre altele, Edificaciones March Gallego S.A. c. Spania, hotărâre din 19 februarie 1998, Culegerea hotărârilor și deciziilor 1998-I, p. 290, § 34 și Garcia Manibardo c. Spania, nr. 38695/97, CEDO 2000-II, § 36).

Curtea reamintește, de asemenea, că a examinat deja întrebarea dacă o măsură de radiere pronunțată în aplicarea articolului 1009-1 din noul cod de procedură civilă era capabilă să restricționeze accesul la tribunal deschis unui individ într-o manieră sau la un punct în care dreptul se găsește prejudiciat în substanța sa (hotărâre Annoni di Gussola precitată, § 53, Mortier c. Franța, nr. 42195/98, 31 iulie 2001, nepublicată). După ce a reamintit scopurile urmărite de obligația de execuție vizată de art. 1009-1 precitat (§ 50), Curtea a apreciat, sub lumina "consecințelor manifestă excesive" identificate de prim-președintele Curții de Casație, dacă măsurile de radiere se analizează ca o entravă proporționată dreptului de acces la înalta jurisdicție. În acest sens, ea a reținut situațiile materiale respective ale reclamanților, suma condamnărilor și efectivitatea examinării acestora de către prim-președintele în aprecierea sa asupra posibilităților de execuție a hotărârii atacate în casație. Dacă în hotărârea precitată, Curtea a observat în mod evident că nici o începere a execuției nu era posibilă din partea interesaților, îi aparține acum, în speța de față, să cerceteze dacă reclamantul se găsea într-o situație în care aceasta excludea o începere a execuției condamnării financiare puse în sarcina sa (§§ 55-58 din hotărârea precitată). Acest examen nu trebuie să se limiteze la momentul cererii de radiere a casației ci să se extindă și la întregul proces, deoarece reclamantul a prezentat în cursul acestuia o cerere de reinscrierea casației care ar fi putut conduce la restabilirea sa.

Desigur, Curtea constată de la bun început că suma condamnării impuse reclamantului este substantivă deoarece se ridică la 1 393 280 FRF, respectiv 212 404 EUR. Ea constată, cu toate acestea, că reclamantul nu a demonstrat prim-președintelui Curții de Casație că radierea casației ar fi antrenat pentru el "consecințe manifestă excesive". De fapt, din ordonanțele din 5 iunie 1996 și 25 noiembrie 1998 reiese că reclamantul nu a furnizat prim-președintelui elementele de natură să permită o evaluare a situației patrimoniale a sa și nu a permis astfel magistratului să procedeze la examinarea proporționalității dintre resursele sale și suma datorată.

De altfel, Curtea constată că reclamantul a executat parțial hotărârea curții de apel din Versailles la concurență a unei sume totale de 526 000 FRF, respectiv 80 188 EUR, demonstrând astfel capacitățile sale de contribuție. Aceste versamente au fost înregistrate până în luna ianuarie 1997, în cursul unei perioade în care reclamantul era neimpozabil și fără venituri. După aceea, el nu a mai procedat la execuția, măcar parțială, a hotărârii de condamnare, execuție care, în speța de față, nu parea deloc cu totul irealizabilă, dovadă fiind versarea onorariilor avocatului său consultant.

Suma incontestabil ridicată a condamnării impuse reclamantului nu putea deci, în ochii Curții, să-l dispenseze pe reclamant de a justifica situația sa financiară pentru a permite determinarea dacă radierea din rol era manifestă excesivă și fără relație de proporționalitate ținând seama de execuția parțială.

Ținând seama de ansamblul acestor circumstanțe, Curtea consideră că decizia de radiere a casației reclamantului din rol la Curtea de Casație nu a constituit o măsură disproporționată privind scopul urmărit și că accesul efectiv al interesatului la înalta jurisdicție nu s-a găsit îngrădit la punct încât să poarte atingere substanței drepturi sale la tribunal.

De aceea, nu a existat în speța de față o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție. PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, Hotărăște, cu șase voturi împotriva unuia, că nu a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție. Redactat în limba franceză, apoi comunicat în scris la 25 septembrie 2003 în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 din regulament. Søren Nielsen Christos Rozakis Grefier adjunct Președintă La prezenta hotărâre se adaugă, în conformitate cu articolele 45 § 2 din Convenție și 74 § 2 din regulament, expunerea opiniei disidente a Dnei. Tulkens. S.N. C.L.R.

A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n o 50343/99) dirigée contre la République française et dont un ressortissant de cet Etat, M. Jean-Baptiste Pages (« le requérant »), a saisi la Cour le 21 mai 1999 en vertu de l'article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l'Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).

Le requérant est représenté devant la Cour par M e Bouzidi, avocat à Paris. Le gouvernement français (« le Gouvernement ») était représenté par son agent, M me M. Dubrocard, sous-directrice des droits de l'homme à la Direction des affaires juridiques du ministère des Affaires étrangères.

Invoquant l'article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaignait d'être privé d'accès à la Cour de cassation pour obtenir un contrôle en droit de la décision de la cour d'appel qui le condamnait.

La requête a été attribuée à la troisième section de la Cour (article 52 § 1 du règlement). Au sein de celle-ci, la chambre chargée d'examiner l'affaire (article 27 § 1 de la Convention) a été constituée conformément à l'article 26 § 1 du règlement.

Le 1 er novembre 2001, la Cour a modifié la composition de ses sections (article 25 § 1 du règlement). La présente requête a été attribuée à la première section ainsi remaniée (article 52 § 1).

Par une décision du 25 avril 2002, la chambre a déclaré la requête recevable.

Tant le requérant que le Gouvernement ont déposé des observations écrites sur le fond de l'affaire (article 59 § 1 du règlement). Le requérant a formulé des prétentions au titre de la satisfaction équitable et le Gouvernement y a répondu. EN FAIT I.

Par acte notarié du 8 mai 1981, le requérant acquit la totalité des parts du Groupement forestier du Lignier situé dans les Cévennes et procéda également à l'apport de parcelles, ce qui portait à 208 le nombre de parts dans le groupement et à 96 hectares la surface de la forêt, objet de ce groupement.

A la suite d'une publicité établie par la Centrale des Forêts françaises, Monsieur H. s'intéressa aux possibilités d'un investissement dans cette forêt et par acte notarié du 25 mai 1981, la vente de 86 parts du groupement forestier fut conclue entre lui-même et le requérant pour un prix de 960 000 francs français (FRF).

Par plusieurs actes d'huissier des 13 et 27 mars et 25 avril 1990, Monsieur H. assigna le requérant devant le tribunal de grande instance de Versailles aux fins de voir prononcer la nullité de la vente du 25 mai 1981 au motif que celle-ci n'avait été conclue qu'à la suite de manœuvres frauduleuses et qu'il avait été victime d'un dol, car le massif n'était pas accessible à des véhicules grumiers et qu'il était même totalement inexploitable sur une surface de 16 hectares. Il demanda également la condamnation du requérant au remboursement des appels de fonds faits par le groupement forestier envers lui pendant les neuf années d'exploitation soit 146 200 FRF et une somme à titre de dommages et intérêts.

Par un jugement du 7 octobre 1991, le tribunal débouta Monsieur H. de l'ensemble des demandes au motif que nulle faute ne pouvait être établie à l'encontre du requérant susceptible d'engager sa responsabilité.

Par un arrêt du 15 septembre 1995, la cour d'appel de Versailles réforma le jugement et condamna le requérant à payer à Monsieur H. 1 193 280 FRF avec intérêts au taux légal sur 1 152 280 FRF à compter du 15 mai 1990, sur 30 100 FRF à compter du 25 février 1992 et sur 10 900 FRF à compter du 6 avril 1995 ainsi qu'à un versement de 200 000 FRF à titre de dommages et intérêts.

Le 23 novembre 1995, le requérant forma un pourvoi en cassation en invoquant l'absence de base légale de la décision attaquée au regard de l'article 1116 du code civil.

Par requête du 26 avril 1996, Monsieur H., faisant valoir que les termes de l'arrêt déféré n'avaient pas été respectés, saisit le premier Président de la Cour de cassation d'une requête aux fins de retrait du rôle sur le fondement de l'article 1009-1 du nouveau code de procédure civile.

Par une ordonnance du 5 juin 1996, l'instance ouverte sur la déclaration de pourvoi fut retirée du rôle au motif que le requérant ne justifiait d'aucunes diligences propres à faire conclure à sa volonté de déférer à la décision des juges du fond.

Par une requête du 3 juillet 1998, le requérant sollicita le rétablissement de l'instance ou subsidiairement la constatation que, eu égard à ses revenus, les règlements partiels opérés avaient un caractère substantiel de nature à interrompre le délai de péremption. Il fit valoir qu'il avait payé à ce jour une somme totale de 526 000 FRF et qu'il exécutait dans la mesure de ses moyens, ne percevant pas des revenus suffisants, à telle enseigne que depuis 1994 il n'était pas imposable. Dans un mémoire complémentaire, le requérant fit savoir que, par acte du 23 avril 1998, Monsieur H. l'avait assigné devant le tribunal de grande instance de Versailles afin que soit ordonné le partage de l'immeuble appartenant à son épouse et à lui-même pour moitié chacun en vue de la licitation de ce bien. Il produisit copie des déclarations de Monsieur H. selon lesquelles « l'arrêt frappé de pourvoi se trouve garanti par une inscription d'hypothèque judiciaire définitive prise le 13 octobre 1995, laquelle se substitue à l'inscription provisoire prise le 3 janvier 1994, prise à l'encontre [du requérant] (...) Qu'après avoir commencé à s'acquitter de sa dette, le débiteur a cessé tout versement depuis le 4 février 1997, une somme de 542 000 FRF ayant été versée (...) ».

Par une ordonnance du 25 novembre 1998, le conseiller délégué par le premier président de la Cour de cassation constata la péremption de l'instance : « (...) Attendu qu'il résulte des productions que compte tenu des versements opérés par [le requérant] jusqu'au 12 mars 1996, celui-ci restait redevable au 15 avril 1996 de 1 822 732,19 francs sur les causes de l'arrêt ; que depuis 160 000 francs ont été payés par fraction mensuelle de 16 000 francs jusqu'au 6 janvier 1997 seulement, tandis que les intérêts cumulés s'élevaient à 420 591 francs le 15 avril 1998 ; Attendu que ces paiements ne peuvent être retenus comme significatifs eu égard à l'ampleur de la dette et alors que si [le requérant] établit ne pas avoir été redevable de l'impôt sur le revenu au titre des années 1993 à 1996 il ne produit aucun élément justifiant sa position économique globale et notamment l'évolution de la valeur de son patrimoine depuis la date de l'arrêt attaqué ; que dans ces conditions les règlements partiels invoqués n'apparaissent pas constituer des actes de nature à interrompre le délai prévu par l'article 386 du nouveau code de procédure civile ; que la péremption d'instance doit donc être constatée à la date du 5 juin 1998 (...) ». II.

Code civil L'article 1116 se lit ainsi : « Le dol est une cause de nullité de la convention lorsque les manœuvres pratiquées par l'une des parties sont telles, qu'il est évident que, sans ces manœuvres, l'autre partie n'aurait pas contracté. Il ne se présume pas, et doit être prouvé ». EN DROIT I.

Le requérant soutient que lors de sa demande de réinscription au rôle du pourvoi, il avait procédé à des paiements substantiels qui étaient de nature à constituer un acte d'interruption ou de permettre le rétablissement au rôle du pourvoi. Dans ses observations complémentaires régulièrement produites au greffe de la première présidence de la Cour de cassation, il rappelle qu'il indiquait avoir été assigné le 23 avril 1998 par Monsieur H. afin que soit ordonné le partage d'un immeuble lui appartenant. Il y avait donc là des éléments de nature à rassurer l'exécution de l'arrêt puisque non seulement il y avait une hypothèque prise par Monsieur H., mais avant même l'expiration du délai de péremption, celui-ci avait procédé à l'exécution de l'arrêt en demandant la licitation de la maison en cause. Le président n'avait donc pas tenu compte des garanties dont bénéficiait Monsieur H. et il n'a pas examiné ce moyen.

Le requérant rappelle que le premier président a déjà eu l'occasion, dans une ordonnance du 5 avril 1994 de retenir qu'à l'impossibilité d'exécuter, il faut assimiler le cas où le défendeur au pourvoi a obtenu des garanties certaines d'exécution, ce qui était bien le cas en l'espèce.

Le requérant considère que le Gouvernement aurait dû vérifier que sa maison avait fait l'objet d'une action en licitation et partage antérieurement au délai de péremption ; ce que le premier président n'avait pas pris en considération alors qu'il aurait dû le faire, s'agissant d'un acte interruptif de la péremption, démontrant du propre aveu de monsieur H. que l'hypothèque qu'il avait sur cette maison était de nature à garantir l'exécution de l'arrêt.

Enfin, le requérant estime que l'argument du Gouvernement sur les honoraires de l'avocat n'est pas un élément pertinent. Il précise qu'il fait partie de ceux qui ne bénéficient pas de l'aide juridictionnelle sans pour autant avoir les moyens d'exécuter les décisions rendues à leur encontre. 2. Le Gouvernement

Procédant à l'examen de l'affaire au regard des critères dégagés par la jurisprudence de la Cour relative au droit d'accès à un tribunal telle qu'appliquée à l'article 1009-1 du nouveau code de procédure civile ( Annoni di Gussola et autres c. France , n os 31819/96 et 33293/96, CEDH 2000 ‑ XII), le Gouvernement a examiné successivement la situation matérielle du requérant, le montant des condamnations et la prise en compte de ces éléments par le premier président de la Cour de cassation pour apprécier les possibilités d'exécution de l'arrêt frappé de pourvoi. En l'espèce, le requérant n'aurait pas justifié de sa situation financière lors de l'examen de la demande de retrait du pourvoi.

C'est pourquoi, en ce qui concerne le montant global des condamnations du 15 septembre 1995 mises à la charge du requérant, soit 1 393 280 FRF, si cette somme est relativement importante , force est de constater qu'en l'absence de tout justificatif sur sa situation, il n'était pas possible au magistrat d'apprécier l'existence de conséquences manifestement excessives en cas d'exécution de l'arrêt. En outre, bien qu'il ne l'ait pas fait valoir lors de l'audience de retrait du rôle, le requérant avait déjà effectué des versements d'un montant d'au moins 350 000 FRF, ce qui pouvait laisser présumer certaines facultés financières de sa part.

En ce qui concerne l'exécution des termes de l'arrêt, le Gouvernement ne conteste pas que le requérant a effectué des versements non négligeables, soit une somme de 526 000 FRF. Cependant, ces versements doivent s'apprécier au regard de l'ensemble des facultés contributives du requérant. Lors de la requête en réinscription au rôle, le requérant a fourni des avis de non-imposition pour les années 1993 à 1996 mais aucun élément sur son patrimoine, notamment immobilier ; le magistrat a estimé que ces justificatifs étaient tout à fait insuffisants au regard des revenus du requérant pour justifier une réinscription au rôle ou permettre l'interruption du délai de la péremption. Le Gouvernement s'interroge sur la réalité de la situation financière du requérant : il a effectué ses versements à la même époque où il prétend être non-imposable et sans revenus. Il ne prétend pas avoir eu recours à un quelconque prêt. Enfin, le Gouvernement note que le requérant rémunère lui-même son avocat aux conseils.

Le Gouvernement en conclut que compte tenu de la dissimulation probable par le requérant de ses réelles facultés contributives, le magistrat ne pouvait que considérer que les paiements intervenus - qui ont par ailleurs cessé depuis février 1997 - étaient insuffisants pour autoriser une réinscription au rôle du pourvoi et n'étaient pas significatifs pour interrompre le délai de péremption. La décision de radiation n'avait donc pas constitué une entrave disproportionnée de son droit d'accès à la Cour de cassation. B. Appréciation de la Cour

La Cour rappelle d'emblée sa jurisprudence constante selon laquelle il ne lui appartient pas de se substituer aux juridictions internes. C'est au premier chef aux autorités nationales, et notamment aux cours et tribunaux, qu'il incombe d'interpréter la législation interne. Par ailleurs, le « droit à un tribunal », dont le droit d'accès constitue un aspect particulier, n'est pas absolu et se prête à des limitations implicitement admises, notamment quant aux conditions de recevabilité d'un recours, car il appelle de par sa nature même une réglementation par l'Etat, lequel jouit à cet égard d'une certaine marge d'appréciation (voir, parmi d'autres, Edificaciones March Gallego S.A. c. Espagne , arrêt du 19 février 1998, Recueil des arrêts et décisions 1998-I, p. 290, § 34 et Garcia Manibardo c. Espagne, n o 38695/97, CEDH 2000-II, § 36).

La Cour rappelle également qu'elle a déjà examiné la question de savoir si une mesure de retrait prononcée en application de l'article 1009-1 du nouveau code de procédure civile était susceptible de restreindre l'accès à un tribunal ouvert à un individu d'une manière ou à point tels que le droit s'en trouve atteint dans sa substance même (arrêt Annoni di Gussola précité, § 53, Mortier c. France, n o 42195/98, 31 juillet 2001, non publié). Après avoir rappelé les buts poursuivis par l'obligation d'exécution visée à l'article 1009-1 précité (§ 50), la Cour a apprécié, à la lumière des « conséquences manifestement excessives » dégagées par le premier président de la Cour de cassation, si les mesures de retrait s'analysaient en une entrave proportionnée au droit d'accès à la haute juridiction. A cet égard, elle a retenu les situations matérielles respectives des requérants, le montant des condamnations et l'effectivité de leur examen par le premier président dans son appréciation des possibilités d'exécution de l'arrêt frappé de pourvoi. Si dans l'arrêt précité, la Cour a noté de façon évidente qu'aucun début d'exécution n'était envisageable de la part des intéressés, il lui appartient maintenant, dans le cas d'espèce, de rechercher si le requérant se trouvait dans une situation telle qu'elle excluait un début d'exécution de la condamnation financière mise à sa charge (§§ 55-58 de l'arrêt précité). Cet examen ne doit pas se limiter au moment de la demande de retrait du pourvoi mais s'étendre également à toute l'instance, puisque le requérant a présenté au cours de celle-ci une demande de réinscription du pourvoi qui aurait pu aboutir à son rétablissement.

Certes, la Cour note d'emblée que le montant de la condamnation infligée au requérant est substantiel puisqu'il s'élève à 1 393 280 FRF, soit 212 404 EUR. Elle relève cependant que le requérant n'a pas démontré au premier président de la Cour de cassation que le retrait du pourvoi aurait entraîné pour lui des « conséquences manifestement excessives ». En effet, il ressort des ordonnances des 5 juin 1996 et 25 novembre 1998 que le requérant n'a pas apporté au premier président les éléments de nature à permettre une évaluation de sa situation patrimoniale et n'a, dès lors, pas permis au magistrat de procéder à l'examen de proportionnalité entre ses ressources et la somme due.

En outre, la Cour relève que le requérant a partiellement exécuté l'arrêt de la cour d'appel de Versailles à concurrence d'une somme totale de 526 000 FRF, soit 80 188 EUR, démontrant ainsi ses facultés contributives. Ces versements ont été enregistrés jusqu'au mois de janvier 1997, au cours d'une période où le requérant était non-imposable et sans revenus. Par la suite, il n'a plus procédé à l'exécution, au moins partielle, de l'arrêt de condamnation, exécution qui, dans le cas d'espèce, n'apparaissait pas totalement irréalisable, preuve en est le versement des honoraires de son avocat aux conseils.

Le montant indéniablement élevé de la condamnation infligée au requérant ne pouvait ainsi, aux yeux de la Cour, dispenser le requérant de justifier de sa situation financière afin de permettre de déterminer si le retrait du rôle était manifestement excessif et sans rapport de proportionnalité au vu de l'exécution partielle.

Au vu de l'ensemble de ces circonstances, la Cour considère que la décision de retrait du pourvoi du requérant du rôle de la Cour de cassation n'a pas constitué une mesure disproportionnée au regard du but visé et que l'accès effectif de l'intéressé à la haute juridiction ne s'en est pas trouvé entravé au point qu'il ait porté atteinte à la substance même de son droit à un tribunal.

Dès lors, il n'y a pas eu en l'espèce violation de l'article 6 § 1 de la Convention. PAR CES MOTIFS, LA COUR, Dit , par six voix contre une, qu'il n'y a pas eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention. Fait en français, puis communiqué par écrit le 25 septembre 2003 en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Søren Nielsen Christos Rozakis Greffier adjoint Président Au présent arrêt se trouve joint, conformément aux articles 45 § 2 de la Convention et 74 § 2 du règlement, l'exposé de l'opinion dissidente de M me Tulkens. S.N. C.L.R.