SECȚIUNEA I DECIZIE PARTIALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 60574/00 prezentate de Dilaver KEKL Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 6 ianuarie 2000, După ce a deliberat, face următoarea decizie ÎN FAVOAREA reclamantului, Dilaver Keklik, este un resortisant turc, născut în 1959. El este în prezent deținut la casa d Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de solicitant, pot fi rezumate după cum urmează. La 17 noiembrie 1993, reclamantul a fost arestat și reținut în cadrul unei anchete efectuate împotriva membrilor PKK, presupus responsabili de uciderea Bedir queelik și Selahattin Alökmen ( În consecință, a recunoscut că a avut relații cu activiștii PKK, printre care și un anume B. Caayar, care, convins că B.A. și B.A. au trădat organizația, i-ar fi închis pe aceștia din urmă cu ajutorul reclamantului pentru a-i interoga. ; în a treia zi, reclamantul și B. çayer ar fi condus ostaticii într-un loc montan în care acesta din urmă i-ar fi executat, în timp ce reclamantul supraveghea. La 20 și, respectiv, 21 noiembrie, polițiștii au desfășurat procese de confruntare și de deformare a locului. La 29 noiembrie 1993, reclamantul a depus mărturie în fața procurorului în fața Curții de Securitate a Țării de Jos D A spus că a cunoscut-o pe B. Cayayr și a primit-o acasă de mai multe ori, însoțită de un alt activist A.O., ambele propagandiste în favoarea unui stat kurd. El a susținut în schimb că nu a fost membru al PKK sau implicat în asasinarea B.O. și S.A. În plus, el a contestat conținutul proceselor poliției și a renega declarațiile sale din noiembrie. A doua zi, reclamantul a repetat aceleași afirmații în fața judecătorului care se ocupă de curtea de securitate a statului. Judecătorul a dispus arestarea sa provizorie. La 30 decembrie 1993, procurorul a pus treizeci și cinci de persoane, printre altele pe reclamant și pe B. Ca o acuzație în fața Curții de Securitate a statului, compusă din trei judecători de profesie, printre care și unul care face parte din magistratura militară, reproșându-i că a acționat împotriva integrității statului și a participat la uciderea S.A. și B.C., procurorul a solicitat condamnarea reclamantului în conformitate cu art. 125 din Codul penal. La tribunalul de securitate din 24 februarie 1994, reclamantul a pledat nevinovat, pe care și l-a văzut pentru prima dată în timpul custodiei sale. Reconfirmând că a fost supus unor abuzuri în timpul detenției sale, el a negat toate declarațiile sale în fața magistraților, motiv pentru care, în acele momente, se afla încă sub presiunea poliției. La rândul său, avocatul reclamantului a subliniat că declarația șantajată de poliție nu a avut valoare de probă. La o dată nespecificată, în 1995, reclamantul a încercat să revină asupra declarațiilor sale în fața judecătorilor din fond, indicând faptul că acestea ar fi fost false în legătură cu legăturile sale cu B. Caayr De fapt, el îl cunoștea de ceva timp ca pe o persoană angajată în propaganda kurdă; relația sa s-a limitat totuși la a-i găzdui casa, temându-se de represalii din partea PKK. Cu această ocazie, reclamantul furnizează detalii mai detaliate cu privire la abuzurile care i-ar fi fost comise în timpul custodiei sale. Printr-o hotărâre din 18 decembrie 1995, Curtea de Securitate a statului l-a declarat pe reclamant vinovat de faptele reproșate și l-a condamnat pe viață, în conformitate cu art. 125 din Codul penal Pentru a ajunge la această concluzie, judecătorii din fond au luat în considerare, printre altele, conținutul proceselor verbale din 20 și 21 noiembrie 1993, al rapoartelor de autopsie ale S.A. și B.I., precum și al tuturor declarațiilor reclamantului făcute în fața procurorului, judecătorului-șef și în cadrul audierilor. La 15 aprilie 1996, reclamantul s-a ocupat de casarea sa și a tras în mod mediu de la mai multe cauze ale procesului său, în special din cauza utilizării mărturisirilor extorcate de forță și atâta timp cât se află în întreținere. La 19 ianuarie 1998, Curtea de Casație a infirmat hotărârea atacată cu privire la sancțiunea retragerii permisului, pe motiv că, în acest caz, legea nu prevedea ca această sancțiune să poată fi definitivă. Prin hotărârea din 6 august 1998, Curtea de Securitate a Uniunii Europene s-a conformat hotărârii Curții de Casație și a înlocuit sancțiunea criticată într-o retragere temporară; pedeapsa de condamnare pe viață a fost menținută, din motivele reținute inițial. La 4 septembrie 1998, reclamantul s-a ocupat din nou de casare, subliniind de această dată un motiv întemeiat, în termeni generali, pe dreptul la proces ca urmare a aprecierii în mod incorect a probelor în primă instanță. La 7 iunie 1999, Curtea de Casație a respins recursul reclamantului. Întrucât notificarea părților interesate din hotărârile Curții de Casație nu este prevăzută în sistemul de procedură penală din Turcia, reclamantul a luat cunoștință de hotărârea sa cu privire la data de 18 august 1999, data la care i s-a comunicat, la închisoare, ordinul de executare a pedepsei cu închisoarea în speță. Dreptul și practica internă relevantă Dispozițiile relevante ale dreptului turc în ceea ce privește continuarea actelor de maltratare din partea agenților din domeniul pescuitului și a căilor de reparare administrativă și civilă deschise în această privință sunt incluse, printre altele, în Decizia Ali Șahmo c. Turcia, 37415/95, la data faptelor, la art. 16 din Legea nr. 2845 prevedea că orice persoană arestată pentru încălcarea dreptului comunitar la art. 125 din Codul penal trebuie să fie adusă în fața unui judecător cel târziu în termen de 15 zile. În ceea ce privește cursurile de siguranță de la . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 2845 menționat anterior prevedea că unul dintre cei trei judecători care se află în cadrul Curților de Securitate a statului să fie un judecător militar (pentru legislația la momentul respectiv, a se vedea Hotărârea Incal c. Turcia iunie 1998, Rec., 1998, Recuperarea hotărârilor și deciziilor 1998-IV, §§ 26-29). De la legea de amendament nr. 4390, intrată în vigoare la data menționată anterior, niciun magistrat militar nu a intrat în vigoare în instanțele în cauză. GRIFS Invocând art. 3 din Convenție, reclamantul declară că a fost supus unor torturi în timpul arestării sale. A menționat că a fost în arest la 17 până la 30 noiembrie 1993, în afara oricărui control judiciar, el se plânge, de asemenea, de o încălcare a articolului 5 alineatul (3). În sfârșit, reclamantul regretă că nu a beneficiat de un proces echitabil în fața unei instanțe independente și imparțiale, în sensul art. 6 alin. Recurentul denunță circumstanțele custodiei sale, în conformitate cu articolele 3 și 5 alineatul (3) din convenție, se plânge, de asemenea, că a fost condamnat pe nedrept de către o instanță care nu îndeplinește cerințele de independență și de imparțialitate prevăzute la art. 6 alineatul (1). În acest sens, Curtea reamintește jurisprudența sa potrivit căreia, în lipsa unei acțiuni interne, termenul de șase luni începe să curgă din actul incriminat (a se vedea, printre multe altele, Hamza Yalmaz c. Turcia (dec.), nr. 46732/99, 1 aprilie 2003). În această privință, Curtea arată că reținerea reclamantului era conformă cu legislația în vigoare la momentul respectiv și că nu dispunea, prin urmare, de nicio cale de atac pentru contestare, pe motiv că durata sa era excesivă. În acest caz, termenul de șase luni trebuie calculat, cel târziu, începând cu 30 noiembrie 1993, data la care reclamantul a fost adus în fața judecătorului judecător în fața Curții de Securitate de la Prin urmare, este necesar să se respingă inocența formulată pe teren a articolului 5 alineatul (3) din Convenție, în temeiul articolului 35 alineatul (1) și aceasta fiind, în la fel ca în cazul cauzei, Curtea consideră că nu este în măsură să se pronunțe asupra admisibilității obiecțiunilor întemeiate pe articolele 3 și 6 § 1 din Convenție și consideră că este necesar să le aducă la cunoștința guvernului pârât, în conformitate cu art. 54 alin. (2) lit. (b) din Regulamentul său de procedură. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, amână în ceea ce privește examinarea obiecțiunilor reclamantului în temeiul articolului 6 alineatul (1) din convenție, referitor la lipsa de independență și de t ă ț ii a cur ț ii de securitate a la Grefier adjunct Președinte
de la requête n
o
60574/00
présentée par Dilaver KEKLİK
contre la Turquie
La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le
25
septembre 2003 en une chambre composée de
MM.
C.L.
Rozakis
,
président
,
R.
Türmen
,
M
mes
F.
Tulkens
,
N.
Vajić
,
M.
E.
Levits
,
M
me
S.
Botoucharova
,
MM.
A.
Kovler,
juges
,
et de
M.
ribergh,
greffier adjoint
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 6 janvier 2000,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant, Dilaver Keklik, est un ressortissant turc, né en 1959. Il est actuellement détenu à la maison d’arrêt d’Aydın. Il est représenté devant la Cour par M
e
Ahmet Önerge, avocat au barreau d’İzmir.
A.
Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.
Le 17 novembre 1993, le requérant fut arrêté et placé en garde à vue dans le cadre d’une enquête menée contre les membres du PKK, présumés responsables du meurtre de Bedir Çelik et Selahattin Alökmen («
B.Ç.
» – «
S.A.
»).
Le 20 novembre 1993, le requérant subit un interrogatoire. D’après le
procès verbal dressé en conséquence, il avoua avoir noué des relations avec des militants du PKK, dont un certain B. Çayır, lequel, convaincu que B.Ç. et S.A. avaient trahi l’organisation,
aurait enfermé ces dernier avec l’aide du requérant afin de les interroger
; au troisième jour, le requérant et B. Çayır auraient conduit les otages dans un endroit montagnard où ce dernier les aurait exécutés, alors que le requérant faisait le guet.
Les 20 et 21 novembre respectivement, les policiers dressèrent des procès verbaux de confrontation et d’état des lieux.
Le 29 novembre 1993, le requérant comparut devant le procureur près la cour de sûreté de l’Etat d’İzmir («
le procureur
» – «
la cour de sûreté de l’Etat
»). Il exposa avoir connu B. Çayır et l’avoir reçu chez lui plusieurs fois, accompagné d’un autre militant A.O., tous deux propagandistes en faveur d’un état kurde. Il soutint en revanche qu’il n’était pas membre du PKK ni impliqué dans l’assassinat de B.Ç. et de S.A.. Il contesta en outre le contenu des procès verbaux de la police et renia ses aveux du
20
novembre
1993, au motif qu’ils lui avaient été
extorqués.
Le lendemain, le requérant réitéra ces mêmes dires devant le juge assesseur de la cour de sûreté de l’Etat. Le juge ordonna son placement en détention provisoire.
Le 30 décembre 1993, le procureur mit trente-cinq personnes, entre autres le requérant et B. Çayır, en accusation devant la cour de sûreté de l’Etat, composée de trois juges de profession, dont l’un relevant de la magistrature militaire. Lui reprochant d’avoir œuvré contre l’intégrité de l’Etat et participé au meurtre de S.A et B.C., le procureur requit la condamnation du requérant en application de l’article 125 du code pénal.
A l’audience du 24 février 1994 devant la cour de sûreté de l’Etat, le requérant plaida non coupable, soutenant qu’il avait vu ses coaccusés pour la première fois pendant sa garde à vue. Réaffirmant avoir subi des mauvais traitements lors de sa détention, il nia l’ensemble de ses déclarations devant les magistrats, au motif qu’à ces moments-là, il se trouvait encore sous la pression des policiers. De son côté, l’avocat du requérant souligna que la déposition extorquée par la police n’avait pas valeur de preuve à charge.
A une date non précisée, en 1995, le requérant tenta de revenir sur ses déclarations devant les juges du fond, indiquant qu’elles s’avéraient fausses concernant ses liens avec B. Çayır
: de fait, il le connaissait depuis un certains temps comme une personne engagée dans la propagande kurde
; sa relation s’était néanmoins limitée à l’héberger chez lui, craignant des représailles de la part du PKK. A cette occasion, le requérant fournit des détails plus amples sur les sévices qui lui auraient été infligés pendant sa garde à vue.
Par un arrêt du 18 décembre 1995, la cour de sûreté de l’Etat déclara le requérant coupable des faits reprochés et le condamna à la perpétuité, en application de l’article 125 du code pénal
; elle ordonna aussi le retrait définitif de son permis de conduire. Pour parvenir à cette conclusion, les juges du fond prirent notamment en compte le contenu des procès verbaux des 20 et 21 novembre 1993, des rapport d’autopsie de S.A. et B.Ç.
ainsi que de l’ensemble des déclarations du requérant faites devant le procureur, le juge assesseur et lors des audiences.
Le 15 avril 1996, le requérant se pourvut en cassation et tira moyen de l’iniquité de son procès, notamment du fait de l’utilisation des aveux extorqués par la force et tant que preuve à charge.
Le 19 janvier 1998, la Cour de cassation infirma le jugement attaqué quant à la sanction du retrait du permis, au motif qu’en l’occurrence la loi ne prévoyait pas que cette sanction puisse être définitive.
Par un arrêt du 6 août 1998, la cour de sûreté de l’Etat se conforma à l’arrêt de la Cour de cassation et commua la sanction critiquée en un retrait temporaire
; la peine de réclusion à la perpétuité fut maintenue, pour les motifs initialement retenus.
Le 4 septembre 1998, le requérant se pourvut à nouveau en cassation, se contentant cette fois-ci de mettre en exergue un moyen tiré, en termes généraux, de l’iniquité du procès du fait de l’appréciation erronée des preuves en première instance.
Le 7 juin 1999, la Cour de
cassation rejeta le pourvoi du requérant.
La notification aux intéressés des arrêts de la Cour de cassation n’étant pas prévue dans le système turc de procédure pénale, le requérant prit connaissance de l’arrêt le concernant le 18 août 1999, date où on lui communiqua, à la prison, l’ordonnance d’exécution de la peine d’emprisonnement infligée en l’espèce.
B.
Le droit et la pratique internes pertinents
Les dispositions pertinentes du droit turc quant à la poursuite des actes de mauvais traitements de la part des agents de l’Etat et aux voies de réparation administrative et civile ouvertes à cet égard figurent, entre autres, dans la décision
Ali Șahmo c. Turquie,
(n
o
37415/97, l
er
avril 2003).
A l’époque des faits, l’article 16 de la loi n
o
2845 prévoyait que toute personne arrêtée pour infraction collective à l’article 125 du code pénal
devait être traduite devant un juge au plus tard dans les 15 jours.
Quant aux cours de sûreté de l’Etat, il convient de préciser qu’avant la loi du 22 juin 1999, l’article 5 de la loi n
o
2845 précitée prévoyait que l’un des trois juges siégeant au sein des cours de sûreté de l’Etat soit un juge militaire (pour la législation à l’époque, voir l’arrêt
Incal c. Turquie
du
9
juin 1998,
Recueil des arrêts et décisions
1998-IV, §§ 26-29). Depuis la loi d’amendement n
o
4390, entrée en vigueur à la date précitée, aucun magistrat militaire n’exerce dans les juridictions en question.
Invoquant l’article 3 de la Convention, le requérant allègue avoir subi des tortures pendant sa garde à vue.
Faisant remarquer qu’il a été en garde à vue du 17 jusqu’au 30
novembre
1993, à l’abri de tout contrôle judiciaire, il se plaint également d’une violation de l’article 5 § 3.
Le requérant déplore enfin ne pas avoir bénéficié d’un procès équitable devant un tribunal indépendant et impartial, au sens de l’article 6 § 1. Il en veut pour preuve l’utilisation des aveux extorqués par la force pour établir sa culpabilité et la présence d’un juge militaire au sein de la cour de sûreté de l’Etat d’İzmir.
Le requérant dénonce les circonstances de sa garde à vue, au regard des articles 3 et 5 § 3 de la Convention, se plaignant en outre d’avoir été injustement condamné par un tribunal ne répondant pas aux exigences d’indépendance et d’impartialité inscrites à l’article 6 § 1.
S’agissant du grief tiré de l’article 5 § 3, la Cour rappelle sa jurisprudence selon laquelle, en l’absence de recours internes, le délai de six mois commence à courir à partir de l’acte incriminé (voir, parmi beaucoup d’autres,
Hamza Yılmaz c. Turquie
(déc.), n
o
46732/99, 1
er
avril 2003). A cet égard, la Cour relève que la garde à vue du requérant était conforme à la législation en vigueur à l’époque et qu’il ne disposait, par conséquent, d’aucune voie de recours pour la contester, au motif que sa durée était excessive. Il s’ensuit qu’en l’espèce le délai de six mois doit être calculé, au plus tard, à partir du 30 novembre 1993, date à laquelle le requérant a été traduit devant le juge assesseur de la cour de sûreté de l’Etat d’İzmir. La requête étant introduite le 6 janvier 2000, le grief en question est donc tardif.
Par conséquent, il échet de rejeter la doléance formulée sur le terrain de l’article 5 § 3 de la Convention, en application de l’article 35 §§ 1 et
4.
Cela étant, en l’état du dossier de l’affaire, la Cour estime ne pas être en mesure de se prononcer sur la recevabilité des griefs tirés des articles 3 et 6
1.de la Convention et juge nécessaire de les porter à la connaissance du gouvernement défendeur, en application de l’article 54 § 2 b) de son règlement.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Ajourne
l’examen des griefs du requérant au regard de l’article 6 § 1 de la Convention, concernant le manque d’indépendance et d’impartialité de la cour de sûreté de l’Etat d’İzmir et d’équité de la procédure devant celle-ci ainsi que l’examen du grief présenté au regard de l’article 3, concernant les allégations de mauvais traitements
;
Déclare
la requête irrecevable pour le surplus.
Greffier adjoint
Président