SECȚIUNEA A TREIA DECIZIA FINALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 58004/00 prezentate de José BARATA DIAS împotriva Portugaliei Curtea Europeană a Drepturilor LUI Având în vedere cererea menționată anterior, depusă la 14 aprilie 2000, având în vedere decizia parțială din 6 septembrie 2001, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a deliberat, face următoarea decizie DE FAPT Reclamantul, José Barata Dias, este un resortisant portughez, născut în 1935 și rezident în Sintra (Portugalia). El este avocat și acționează în persoană în fața Curții. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamantul este tatăl lui L., născut la 11 iunie 1987. Ca urmare a dezacordurilor cu soția sa, reclamantul a înaintat, la 16 aprilie 1998, în fața Tribunalului de la Sintra o cerere de obținere a autorității părintești. Printr-o ordonanță din 26 iunie 1998, judecătorul, după ce a constatat că reclamantul și soția sa, deși își avea aceeași casă, nu aveau o viață în comun, a considerat că era necesar să se acționeze cu titlu provizoriu asupra autorității părintești. Prin urmare, el a dispus aceasta mamei și i-a acordat reclamantului un drept de vizită. a fost obligată, în special, să treacă cu reclamantul perioada vacanței de vară, între 2 și 16 iulie 1998; la 6 iulie 1998, reclamantul a informat instanța că mama nu respectase decizia din 26 iunie 1998 și i-a cerut să se adreseze autorităților de poliție pentru a asigura respectarea acestei decizii. Printr-o ordonanță din 9 iulie 1998, judecătorul a considerat că nu era oportun, pentru moment și în interesul minorului, să solicite intervenția forțelor de poliție și a numit Institutul de Reinserție Socială (IRS) să prezinte un raport privind situația familială. La 25 august 1998, judecătorul a emis o nouă ordonanță, pe baza raportului depus între timp de către mai multe persoane. El a constatat că, potrivit acestui raport la copil L. nu a dorit să se întâlnească cu reclamantul și că a existat o lipsă de dialog între ei. Prin urmare, judecătorul a decis să schimbe regimul provizoriu de vizite în interesul copilului. Cu toate acestea, el a subliniat că ar fi trebuit să permită o apropiere între cele două și a decis că reclamantul ar putea întâlni fiica sa într-o dimineață sau două după-amieze pe săptămână, în prezența unor asistenți sociali din l La o dată nespecificată, judecătorul octoya la adresa de asistență judiciară mamei copilului. La 9 decembrie 1999, reclamantul a anulat această ordonanță. printr-o ordonanță din 31 martie 2000, judecătorul a respins cererea reclamantului, a statuat pe mai multe mijloace de probă solicitate de părți și a fixat ședința la data de 1 iunie 2000, data la care aceasta a avut loc. La 28 aprilie, 19 iunie și 6 iulie 2000, reclamantul s-a plâns că decizia din 26 iunie 1998 nu a fost pusă în aplicare și a anulat toate actele de procedură care au avut loc după această ultimă dată. Tribunalul și-a dat sentința la 26 iunie 2000. Acesta a fost adus la cunoștința reclamantului la 7 iulie 2000. Tribunalul a decis, în special, să dea o hotărâre autorității părintești asupra lui L. mamei și a stabilit un drept de vizită în favoarea reclamantului, acesta putând avea copii acasă o duminică din două în următoarele șase luni de la judecată și un weekend complet din două în două luni. La o dată nespecificată, reclamantul a făcut apel la această hotărâre în fața instanței judecătorești (Tribunalul da Relação) de la Lisabona. Printr-o ordonanță din 8 martie 2001, judecătorul Tribunalului de la Sintra, constatând că ordonanțele sale de respingere a cererilor formulate de reclamant la 28 aprilie și 19 iunie 2000 nu au fost aduse la cunoștința acestuia din urmă, a ordonat grefei să îi trimită copii ale acestora și apoi a respins cererea formulată de reclamant la 6 iulie 2000. La 27 martie 2001, reclamantul a făcut apel la această ordonanță. La 18 mai 2001, judecătorul tribunalului din Sintra a declarat recursul admisibil și a decis că acesta trebuia să fie transmis Tribunalului de la Lisabona, în același timp cu cel interjucat împotriva hotărârii. Prin hotărârea din 7 martie 2002, instanța de apel i-a dat dreptul parțial reclamantului. La 10 aprilie 2003, Curtea Supremă a respins recursul. În mai 2003, reclamantul a introdus o acțiune constituțională. La 26 iunie 2003, Tribunalul Constituțional a refuzat să examineze acțiunea reclamantului. GRIEF Invocând art. 6 alineatul (1) din Convenție, reclamantul se plângea de durata procedurii. ÎN DREPT reclamantul se plânge cu privire la durata procedurii și: art. 6 alin. (1) din Convenție, care se citește în special astfel: Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) În opinia sa, din jurisprudența Curții Supreme Administrative reiese clar că încălcarea dreptului la o decizie într-un termen rezonabil implică răspunderea civilă extracontractuală a statului și, prin urmare, implică obligația, pentru acesta din urmă, de a-i afecta pe cei afectați. Guvernul susține că acțiunea în răspundere extracontractuală prevăzută în Decretul-lege nr. 48051 din 21 noiembrie 1967 este un mijloc accesibil, adecvat și eficient de a remedia situația pusă în discuție de solicitant. Guvernul subliniază că trebuie să se facă distincție între mijloacele de prevenire, cum ar fi cererile de accelerare a procedurii, care vizează în principal prevenirea încălcării sau încetarea imediată a acesteia, și mijloacele de reparație, care privesc o încălcare care a avut loc deja. În cazul de față, deoarece presupusa încălcare fusese deja comisă, singura întrebare este dacă reclamantul avea la dispoziție un mijloc eficient de a obține despăgubiri. Pentru guvern, acesta era cazul. Pentru reclamant, ar fi rezonabil să se solicite justițiabililor să sesizeze în prealabil instanțele interne, în timp ce aceste instanțe sunt responsabile pentru durata lungă a procedurii în litigiu. Curtea reamintește mai întâi că, în termenii articolului 35 alineatul (1) din Convenție, aceasta nu poate fi sesizată decât după epuizarea căilor de atac interne. Aceasta amintește apoi că a fost deja chemată să examineze eficiența acțiunii în răspundere extracontractuală a statului, prevăzută în Decretul-lege nr. 48051 din 21 noiembrie 1967. În Decizia sa Paulino Tomás c. Portugalia din 22 mai 2003 (dec., nr. 58698/00, CEDO 2003), care se referea la o procedură internă încheiată, Comisia a considerat că o astfel de acțiune avea, cel puțin începând cu luna decembrie 1999, data la care Hotărârea Pires Neno, pronunțată la 15 octombrie 1998 de Curtea Supremă Administrativă, a fost publicată și comentată în revista juridică Cadernos de Justiça Administrativa 17 septembrie/octombrie 1999), dobândit un grad suficient de certitudine juridică pentru a putea și trebuie utilizat în sensul articolului 35 alineatul (1) din Convenție (a se vedea, de asemenea, Gouveia da Silva Torrado c. Portugalia, dec., nr. 65305/00, CEDO 2003). În speță, reclamantul nu a sesizat instanțele administrative cu privire la o acțiune în răspundere extracontractuală a la . În plus, în momentul introducerii prezentei acțiuni, la 14 aprilie 2000, o astfel de acțiune avea deja caracterul unei acțiuni care trebuia să fie exercitată pentru a epuiza căile de atac interne, în conformitate cu art. 35 alineatul (1) din convenție. Prin urmare, reclamantul nu a reușit să epuizeze căile de atac interne. Prin urmare, cererea trebuie respinsă în temeiul articolului 35 alineatul (1) și al articolului 4 din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Vincent Berger Georg Ressfleminer Președinte
de la requête n
o
58004/00
présentée par José BARATA DIAS
contre le Portugal
La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant le 25 septembre 2003 en une chambre composée de
:
MM.
G.
Ress
,
président
,
I.
Cabral Barreto
,
L.
Caflisch
,
P.
Kūris
,
B.
Zupančič
,
M
me
H.S.
Greve
,
M.
K.
Traja
,
juges
,
et
de
M.
greffier de section
,
Vu la requête susmentionnée, introduite le 14 avril 2000,
Vu la décision partielle du 6 septembre 2001,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant, M. José Barata Dias, est un ressortissant portugais, né en 1935 et résidant à Sintra (Portugal). Il est avocat et agit en personne devant la Cour.
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
Le requérant est le père de L., née le 11 juin 1987.
Suite à des désaccords survenus avec sa femme, le requérant introduisit, le 16 avril 1998, devant le tribunal de Sintra une demande tendant à obtenir l’autorité parentale.
Par une ordonnance du 26 juin 1998, le juge, après avoir constaté que le requérant et son épouse, bien qu’habitant la même maison, n’avaient pas de vie en commun, estima qu’il y avait lieu de statuer à titre provisoire sur l’autorité parentale. Il octroya donc celle-ci à la mère et donna au requérant un droit de visite. L. était notamment tenue de passer avec le requérant la période des vacances d’été, entre le 2 et le 16 juillet 1998.
Le 6 juillet 1998, le requérant informa le tribunal de ce que la mère n’avait pas respecté la décision du 26 juin 1998 et lui demanda de solliciter l’intervention des autorités de police afin de faire respecter cette décision.
Par une ordonnance du 9 juillet 1998, le juge estima qu’il n’était pas opportun, pour l’instant et dans l’intérêt du mineur, de demander l’intervention des forces de police et demanda à l’Institut de réinsertion sociale (IRS) de faire un rapport sur la situation familiale.
Le 25 août 1998, le juge rendit une nouvelle ordonnance, se fondant sur le rapport déposé entre-temps par l’IRS. Il constata que d’après ce rapport l’enfant L. ne souhaitait pas rencontrer le requérant et qu’il y avait un manque de dialogue entre eux. Le juge décida donc de changer le régime provisoire de visites dans l’intérêt de l’enfant. Il souligna cependant qu’il convenait de permettre un rapprochement entre les deux et décida que le requérant pourrait rencontrer sa fille une ou deux matinées ou après-midis par semaine, en présence d’assistants sociaux de l’IRS.
Le 27 mai 1999, le requérant fit part du fait qu’il lui était impossible de voir sa fille et critiqua les assistants sociaux de l’IRS.
A une date non précisée, le juge octroya l’assistance judiciaire à la mère de l’enfant.
Le 9 décembre 1999, le requérant demanda l’annulation de cette ordonnance.
Par une ordonnance du 31 mars 2000, le juge rejeta la demande du requérant, statua sur plusieurs moyens de preuve demandés par les parties et fixa l’audience au 1
er
juin 2000, date à laquelle elle eut lieu.
Les 28 avril, 19 juin et 6 juillet 2000, le requérant se plaignit du défaut d’exécution de la décision du 26 juin 1998 et demanda l’annulation de tous les actes de procédure intervenus après cette dernière date.
Le tribunal rendit son jugement le 26 juin 2000. Celui-ci fut porté à la connaissance du requérant le 7 juillet 2000. Le tribunal décida notamment d’attribuer l’autorité parentale sur L. à la mère et fixa un droit de visite en faveur du requérant, celui-ci pouvant avoir l’enfant chez lui un dimanche sur deux pendant les six mois suivant le jugement, et un week-end complet sur deux ultérieurement.
A une date non précisée, le requérant fit appel de ce jugement devant la cour d’appel (
Tribunal da Relação
) de Lisbonne.
Par une ordonnance du 8 mars 2001, le juge du tribunal de Sintra, constatant que ses ordonnances rejetant les demandes formulées par le requérant les 28 avril et 19 juin 2000 n’avaient pas été portées à la connaissance de ce dernier, ordonna au greffe de lui en adresser copie. Il rejeta ensuite la demande formulée par le requérant le 6 juillet 2000.
Le 27 mars 2001, le requérant fit appel de cette ordonnance.
Le 18 mai 2001, le juge du tribunal de Sintra déclara l’appel recevable et décida que celui-ci devait être transmis à la cour d’appel de Lisbonne, en même temps que celui interjeté contre le jugement.
Par un arrêt du 7 mars 2002, la cour d’appel fit partiellement droit au requérant.
A une date non précisée, le requérant se pourvut en cassation devant la Cour suprême.
Le 10 avril 2003, la Cour suprême rejeta le pourvoi.
En mai 2003, le requérant interjeta un recours constitutionnel.
Le 26 juin 2003, le Tribunal constitutionnel refusa d’examiner le recours du requérant.
GRIEF
Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaint de la durée de la procédure.
Le requérant se plaint de la durée de la procédure et invoque l’article 6 § 1 de la Convention, qui se lit notamment ainsi :
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
»
Le Gouvernement soulève d’emblée une exception tirée du non-épuisement des voies de recours internes. Pour lui, il ressort clairement de la jurisprudence de la Cour suprême administrative que la violation du droit à une décision dans un délai raisonnable engage la responsabilité civile extra-contractuelle de l’Etat et implique, par conséquent, le devoir, pour ce dernier, d’indemniser les lésés.
Le Gouvernement soutient que l’action en responsabilité extra-contractuelle, prévue par le décret-loi n
o
48051 du 21 novembre 1967, est un moyen accessible, adéquat et efficace pour redresser la situation mise en cause par le requérant. D’après lui, on ne saurait contester l’efficacité de ce recours sur la seule base de critères statistiques.
Le Gouvernement relève qu’il faut distinguer les moyens de prévention, tels que les demandes tendant à l’accélération de la procédure, qui visent, pour l’essentiel, à prévenir la violation ou à lui mettre fin immédiatement, des moyens de réparation, qui concernent une violation qui a déjà eu lieu. En l’espèce, la violation alléguée ayant déjà été commise, la seule question est de savoir si le requérant avait à sa disposition un moyen efficace d’obtenir réparation. Pour le Gouvernement, tel était le cas.
Pour le requérant, il serait déraisonnable de demander aux justiciables de saisir au préalable les juridictions internes, alors que ces mêmes juridictions sont responsables de la longue durée de la procédure litigieuse.
La Cour rappelle d’abord qu’aux termes de l’article 35 § 1 de la Convention, elle ne peut être saisie qu’après l’épuisement des voies de recours internes.
Elle rappelle ensuite avoir déjà été appelée à examiner l’efficacité de l’action en responsabilité extra-contractuelle de l’Etat prévue par le décret-loi n
o
48051 du 21 novembre 1967. Dans sa décision
Paulino Tomás
c. Portugal
du 22 mai 2003 (déc., nº 58698/00, CEDH 2003), qui concernait une procédure interne terminée, elle a considéré qu’une telle action avait, au moins à partir du mois d’octobre 1999, date à laquelle l’arrêt
Pires Neno
, rendu le 15 octobre 1998 par la Cour suprême administrative, a été publié et commenté dans la revue juridique
Cadernos de Justiça Administrativa
(n
o
17 de septembre/octobre 1999), acquis un degré de certitude juridique suffisant pour pouvoir et devoir être utilisé aux fins de l’article 35 § 1 de la Convention ( voir également
Gouveia da Silva Torrado c. Portugal
, déc.,
nº 65305/00, CEDH 2003).
En l’espèce, le requérant n’a pas saisi les juridictions administratives d’une action en responsabilité extra-contractuelle de l’Etat. Par ailleurs, lors de l’introduction de la présente requête, le 14 avril 2000, une telle action avait déjà le caractère d’un recours devant être exercé pour épuiser les voies de recours internes, conformément à l’article 35 § 1 de la Convention.
Le requérant a donc manqué d’épuiser les voies de recours internes.
La requête doit dès lors être rejetée en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
Vincent
Berger
Georg
Ress
Greffier
Président