SECȚIUNEA A TREIA DECIZIA PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 69829/01 și nr. 2672/03 prezentată de José Daniel NUNES DIAS împotriva Portugaliei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care are loc la 10 aprilie 2003 într-o cameră compusă din dnii Ress președinte Cabral Barreto Kūris Zupančič Hedigan Tsatsa-Nikolovska Traja, judecători și Berger, grefier de secțiune Având în vedere cererile sus-menționate depuse la 19 aprilie 2001 și 15 ianuarie 2003, având în vedere decizia din 10 aprilie 2003 de a anexa cererile, După ce a deliberat, face următoarea decizie FACE recurentul, José Daniel Nunes Dias, este un resortisant portughez, născut în 1947 și rezident în Carnaxide (Portugalia). Este reprezentat în fața Curții de către domnul Reis Cunha, avocat la Alges. Circumstanțele cauzei Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de solicitant, se pot rezuma după cum urmează: În 1984, două persoane au depus la tribunal o cerere de despăgubire împotriva reclamantului și au solicitat despăgubiri pentru prejudiciile cauzate de un accident de circulație în urma căruia a decedat o altă persoană din familia lor. Judecătorul a ordonat citația reclamantului, însă, între timp, acesta din urmă, care se mutase, nu a fost găsit la adresa indicată de reclamante. La 13 februarie 1985, poliția publică a indicat instanței că adresa actuală a reclamantului nu era cunoscută. Printr-o ordonanță din 25 februarie 1985, judecătorul a dispus citatul reclamantului prin afișaj (citaçăo editor . Anunțuri au fost astfel publicate într-un ziar național, la 29 și 30 aprilie 1985, informând reclamantul că o cerere de despăgubire împotriva sa era pendinte în fața instanței judecătorești din Oeiras. În absența oricărei intervenții a reclamantului în procedură, judecătorul, printr-o ordonanță din 14 octombrie 1985, desemnează, în conformitate cu legea, ministerul public în calitate de reprezentant al reclamantului. O audiere a avut loc la 28 octombrie 1986, în absența reclamantului. Prin hotărârea din 12 iulie 1989, Tribunalul a acceptat cererea și l-a condamnat pe reclamant să plătească cererilor o sumă echivalentă cu 26 186 EUR, împreună cu dobânda aferentă. Potrivit reclamantului, acesta nu a luat cunoștință de această hotărâre și de existența acestei proceduri decât la 2 februarie 2000. El susține că a primit, la domiciliul său actual, notificarea cu privire la acest fapt a unei proceduri de executare a hotărârii în cauză a fost introdusă împotriva sa în 1999 în fața tribunalului din Oires. El a dat apoi împuternicire unui avocat, care a consultat dosarul procedurii în ziua menționată anterior. La 11 februarie 2000, reclamantul a făcut apel împotriva hotărârii tribunalului din 12 iulie 1989. În special, el a contestat faptul că nu a avut niciodată cunoștință de existența procedurii în litigiu și că citatul prin afiș era nul și neavenit, iar judecătorul a omis să solicite în prealabil autorităților administrative și polițienești informații cu privire la adresa sa. Printr-o ordonanță din 29 februarie 2000, judecătorul instanței judecătorești din Oeiras a declarat acțiunea inadmisibilă, considerând că hotărârea în litigiu era într-adevăr definitivă și, prin urmare, neprovocată de recurs. El a subliniat că reclamantul ar trebui să interfereze cu o acțiune în revizuire în sensul articolului 771 din Codul de procedură civilă. Reclamantul a depus o plângere împotriva acestei decizii în fața președintelui Tribunalului de apel de la Lisabona, susținând că apelul ar trebui declarat admisibil și examinat în fond. Prin decizia din 19 octombrie 2000, președintele Tribunalului de apel a respins plângerea, referindu-se la motivele ordonanței atacate. Reclamantul a prezentat încă o cerere de înălțare a acestei decizii, respinsă de președintele Tribunalului de Primă Instanță printr-o decizie din 20 decembrie 2000. În special, Tribunalul a ridicat nulitatea citatului în cadrul procedurii principale. Pentru reclamant, tribunalul din Oeiras ar fi trebuit să se adreseze autorităților administrative, așa cum s-a întâmplat în cadrul procedurii de executare, în care a fost citat în mod regulat. În acest sens, Consiliul a subliniat încă din 1984 noua sa adresă către Hotărârea Generală Impozitare, Hotărârea Generală Rutieră și Centrul de Identificare Civilă și Criminală de la Lisabona. În cele din urmă, afișajul a fost publicat într-un ziar de circulație redus, care a dat faliment la scurt timp după 1985. Reclamantul a contestat, de asemenea, suma solicitată cu titlu de dobânzi de către partea pârâtă. Prin decizia din 6 iunie 2000, judecătorul a întâmpinat opoziția reclamantului cu privire la interesele solicitate de reclamante, dar a respins-o pentru surplus. Reclamantul a făcut apel la tribunalul de apel din Lisabona, care, printr-o hotărâre din 2 octombrie 2001, a respins acțiunea. În plus față de nulitatea citatului, recurentul s-a ocupat de casarea în fața Curții Supreme, invocând încălcarea articolului 20 din Constituție privind accesul la instanțele judecătorești și principiul procesului echitabil. Aceasta, prin hotărârea din 19 martie 2002, a respins acțiunea. Reclamantul a introdus apoi o acțiune constituțională în fața Tribunalului Constituțional. Prin hotărârea din 2 decembrie 2002, Tribunalul Constituțional a respins acțiunea. Această reglementare nu a suferit, în esență, o evoluție substanțială. În momentul faptelor, aceasta dispunea de capacitatea judecătorului de a solicita informații de la autoritățile administrative (...). nu mai mult de atât nu se spunea despre o presupusă datorie [1] care l-ar obliga pe judecător să solicite informații de la anumite entități, în special de la [reclamantul]. (...) [art. 239 § 3 din Codul de procedură civilă] care impunea instanței să se asigure că pârâtul nu poate fi găsit înainte de a-și revoca citatul prin afișaj; judecătorul trebuia să fie sigur de o astfel de imposibilitate, putând, în acest scop, să apeleze la mijloacele pe care le-ar fi auzit necesare sau adecvate. Nu a existat nici un liber arbitru gratuit sau o putere complet discreționară ; dacă a existat putere discreționară, el s-a limitat la alegerea mijloacelor de utilizat de către judecător sau, mai exact, la alegerea autorităților de a contacta în acest scop. Dar odată ce judecătorul era cu siguranță de o asemenea imposibilitate, această dispoziție îi era impusă - și continuă să o facă - continuarea procedurii prin intermediul citatului prin afișaj. (...) Într - adevăr, trebuie găsit un echilibru între pluralitatea principiilor și intereselor implicate, în special cele ale contradicției și ale prohibiției lipsei de apărare, și cele ale celertății și securității și păcii juridice, protejate și ele de Constituție. (...) Odată garantat că judecătorul va utiliza toate mijloacele, în special cele care se dovedesc a fi cele mai adecvate, pentru a-l găsi pe pârât și după ce a dobândit convingerea [cui este imposibil să se redobândească pârâtul], trebuie continuată procedura, fără a permite ca aceasta din urmă să fie pe termen lung și exhaustivă din cauza unor cercetări sau ca acestea să poată fi din nou efectuate în orice etapă a procedurii, ceea ce ar avea consecințe neplăcute și ar putea chiar frustra justiția care trebuie pronunțată. (...) Dreptul și practica internă relevante în temeiul articolului 239 din Codul de procedură civilă, în redactarea în vigoare în momentul faptelor, citatul pe cale de afișare era ordonat atunci când pârâtul nu era găsit la adresa indicată de solicitant. În conformitate cu alineatul (3) din această dispoziție, instanța trebuia să fie sigură cu privire la posibilitatea de a găsi pârâtul, putând, în acest scop, să colecteze informații de la autoritățile administrative și de poliție. Pe de altă parte, alte trei anunțuri erau afișate instanței sesizate, la poarta ultimei reședințe cunoscute a pârâtului și la primăria comunei în care se afla această reședință. După un anumit termen (în astfel de zile), pârâtul trebuia să depună concluziile sale ca răspuns în termen de 10 zile. În cazul în care nu se făcea acest lucru, procedura a continuat, pârâtul fiind reprezentat în cadrul procedurii de către procurorul public. La art. 771 litera (f) din Codul de procedură civilă oferă posibilitatea de a solicita revizuirea procesului în cazurile în care o parte nu a intervenit deloc în procedură. Cu toate acestea, art. 772 alineatul (2) limitează posibilitatea de a solicita o astfel de revizuire în termen de cinci ani de la data la care decizia în cadrul procedurii în cauză a trecut în putere de lucru judecat. La art. 813 litera (d) din Codul de procedură civilă permite, de asemenea, persoanei în cauză să depună o opoziție la executare bazată pe nulitatea citației care urmează să fie prezentată în procedura principală. GRIFS Invocând art. 6 alineatul (1) din Convenție, reclamantul se plânge că nu a beneficiat de un proces echitabil, având în vedere că nu se poate pronunța în cadru pentru o procedură contradictorie în cadrul procedurii principale, care se află în fără știrea sa. Â Â Reclamantul a declarat că nu a beneficiat de un proces echitabil, respectând garanțiile prevăzute la art. 6 alin. (1) din Convenție. Această dispoziție prevede în special acest lucru Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată în mod echitabil [și] public (...) de către o instanță (...), care va hotărî (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) În ceea ce privește reclamantul, lipsa sa de participare la procedura principală la a privat într-un mod iremediabil a garanțiilor prevăzute de această dispoziție. El subliniază că nu a avut posibilitatea de a răspunde argumentelor părții adverse, fără ca instanțele ad quem să fi remediat acest lucru. 2672/03, reclamantul se plânge că instanțele sesizate în cadrul procedurii de opoziție la executare nu au remediat o astfel de lipsă de participare în procedura principală. Curtea arată că cele două cereri se referă la aceeași problemă, și anume lipsa totală a participării reclamantului la procedura principală, în care s-a decis să se condamne reclamantul la plata despăgubirii în cauză. Prin urmare, în temeiul articolului 43 din Regulamentul de procedură al Curții, este necesar să se unească cererile și să fie examinate împreună. Curtea reamintește că art. 6 alin. (1) din Convenție consacră dreptul unei instanțe, al cărei drept de acces, respectiv dreptul de a sesiza instanța în materie civilă, nu constituie decât un aspect; acest drept nu are totuși un caracter absolut. : poate da naștere unor limitări, fără ca acestea să poată restrânge accesul la internet deschis în mod liber într-un mod sau într-un punct, cum ar fi dreptul sa în sine, atins în substanța sa (De Geouffre de la Pradelle c. Franța, Hotărârea din 16 decembrie 1992, seria A n 253-B, p. 41, § 28). În ceea ce privește eficacitatea dreptului de acces, o persoană are o posibilitate clară și concretă de a contesta un act care constituie o interferență în drepturile sale (Bellet c. France, Hotărârea din 4 decembrie 1995, seria A n 333-B, p. 42, § 36; a se vedea, de asemenea, Cañete de Goñi c. Spania, n 55782/00, § 34, 15 octombrie 2002, nepublicată). În cele din urmă, unul dintre elementele unei proceduri echitabile în sensul articolului 6 alineatul (1) este caracterul contradictoriu al acesteia: fiecare parte trebuie, în principiu, să aibă capacitatea nu numai de a face cunoscute elementele care sunt necesare pentru succesul pretențiilor sale, ci și de a lua cunoștință și de a discuta orice piesă sau observație prezentată judecătorului în vederea influențării deciziei sale (a se vedea, printre altele, Mantovanelli c. Franța, Hotărârea din 18 martie 1997, Rec., 1997, Rec., 1997, p. În mod similar, a anunța pe cineva despre urmărirea penală intentată în sarcina sa constituie un act juridic atât de important încât trebuie să îndeplinească condiții de formă și de fond adecvate pentru a garanta exercitarea efectivă a drepturilor persoanei acuzate, o cunoaștere vagă și neoficială care nu poate fi suficientă (T. c. Italia, Hotărârea din 12 octombrie 1992, seria A n 245-C, p. 42, § 28). Cu toate că această jurisprudență se referă la procedura penală, Curtea consideră că este de asemenea valabilă, mutatis mutandis și în anumite circumstanțe, în materie civilă, cu excepția latitudinii mai mari de care se bucură statele contractante în domeniul procedurii civile (Nideröst-Huber c. Elveția, Hotărârea din 18 februarie 1997, Rec., 1997, p. 108 alin. 28). În speță, reclamantul nu a avut posibilitatea de a participa în mod eficient la procedura principală, în care s-a decis să-l condamne la plata unor despăgubiri. În temeiul legislației interne privind citația, judecătorul a decis să-l citeze pe cale adjuvantă pentru a da curs procedurii. Curtea amintește în această privință că reglementarea privind formalitățile și termenele care trebuie respectate pentru formularea unei căi de atac urmărește să asigure buna administrare a justiției și respectarea, în special, a principiului securității juridice (a se vedea Cañete de Goñi c. Spania menționată anterior, punctul 36). Normele privind citația aplicată în speță vizează în mod corect asigurarea unei astfel de bune administrări a justiției. La fel ca Tribunalul Constituțional, trebuie să se găsească un echilibru între diferitele interese implicate. Prelungirea unei proceduri pe termen indefinit pentru a căuta adresa unuia dintre cei interesați s-ar putea dovedi contrară principiului securității juridice și bunei administrări a justiției. Prin urmare, dreptul de acces la o instanță naltă nu împiedică statele contractante să prevadă în legislația lor o procedură pentru a soluționa acest tip de situație, cu condiția ca drepturile părților interesate să fie protejate în mod corespunzător. Curtea consideră, având în vedere circumstanțele cauzei și ale reglementării aplicabile, că acesta a fost cazul în speță. Într-adevăr, instanța nu a dispus citarea pe cale de a fi efectuată după ce a fost asigurat, înfățișându-se pe lângă autoritățile de poliție, că adresa reclamantului era imposibil de găsit. Pe de altă parte, justițiabilii care se află în aceeași situație cu reclamantul nu sunt complet lipsiți de mijloace pentru a reacționa împotriva unor astfel de decizii. În primul rând, art. 771 litera (f) din Codul de procedură civilă oferă posibilitatea de a contesta validitatea citatului prin intermediul afișajului, chiar dacă, în cazul în care, în speță, reclamantul nu a beneficiat de acest lucru din cauza faptului că termenul de cinci ani prevăzut la art. 772 alineatul (2) din același cod a expirat. În al doilea rând, reclamantul a putut contesta validitatea unei astfel de citații prin mijloace de afișare în cadrul procedurii de punere în aplicare care a urmat procedurii principale și, prin urmare, a putut prezenta argumente care să demonstreze că o astfel de citație nu ar fi trebuit să fie ordonată, fără a reuși totuși să obțină câștig de cauză. Instanțele interne au considerat, întradevăr, că validitatea citatului pe cale de afișare nu a fost afectată de motivele prezentate de solicitant. Curtea amintește în această privință că este în primul rând vorba de instanțele naționale de interpretare a normelor de natură procedurală. În speță, o astfel de interpretare nu se dovedește nici arbitrară, nici nerațională. Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că nu a fost încălcată substanța dreptului de acces al reclamantului la o instanță. În consecință, acțiunile sunt în mod evident nefondate și trebuie respinse, în conformitate cu art. 35 alin. (3) din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, hotărăște să unească cererile Declară cererile inadmisibile. Vincent Berger Georg Îngrășământ Președinte [1] Îngrășământ în ușoară.
de la requête n
o
69829/01 et n
o
2672/03
présentée par José Daniel NUNES DIAS
contre le Portugal
La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant le 10 avril 2003 en une chambre composée de
MM.
G.
Ress
,
président
,
I.
Cabral Barreto
,
P.
Kūris
,
B.
Zupančič
,
J.
Hedigan
,
M
me
M.
Tsatsa-Nikolovska
,
M.
K.
Traja,
juges
,
et de
M.
V.
Berger,
greffier de section
,
Vu les requêtes susmentionnées introduites les 19 avril 2001 et 15 janvier 2003,
Vu la décision du 10 avril 2003 de joindre les requêtes,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant, M. José Daniel Nunes Dias, est un ressortissant portugais, né en 1947 et résidant à Carnaxide (Portugal). Il est représenté devant la Cour par M
e
A.
Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.
1.
La procédure principale
En 1984, deux personnes introduisirent devant le tribunal d’Oeiras une demande en dommages et intérêts contre le requérant. Elles demandaient la réparation des préjudices résultant d’un accident de la circulation à la suite duquel une autre personne de leur famille était décédée.
Le juge ordonna la citation à comparaître du requérant. Toutefois, ce dernier, qui avait entre-temps déménagé, ne fut pas retrouvé à l’adresse indiquée par les demanderesses. Le 13 février 1985, la police de sécurité publique indiqua au tribunal que l’adresse actuelle du requérant n’était pas connue.
Par une ordonnance du 25 février 1985, le juge ordonna la citation du requérant par voie d’affichage (
citação edital
). Des annonces furent ainsi publiés dans un quotidien national, les 29 et 30 avril 1985, informant le requérant de ce qu’une demande en dommages et intérêts à son encontre était pendante devant le tribunal d’Oeiras.
En l’absence de toute intervention du requérant dans la procédure, le juge, par une ordonnance du 14 octobre 1985, désigna, conformément à la loi, le ministère public en tant que représentant du requérant.
Une audience eut lieu le 28 octobre 1986, en l’absence du requérant.
Par un jugement du 12 juillet 1989, le tribunal accueillit la demande et condamna le requérant à verser aux demanderesses une somme équivalente à 26
186 euros, assortie des intérêts y relatifs. Le ministère public n’ayant pas fait appel contre ce jugement, la décision est passée en force de chose jugée.
D’après le requérant, celui-ci ne prit connaissance de ce jugement ainsi que de l’existence de cette procédure que le 2 février 2000. Il expose avoir reçu notification, à son domicile actuel, de ce qu’une procédure d’exécution du jugement en cause avait été introduite à son encontre en 1999 devant le tribunal d’Oeiras. Il donna alors procuration à un avocat, lequel consulta le dossier de la procédure le jour susmentionné.
Le 11 février 2000, le requérant fit appel contre le jugement du tribunal d’Oeiras du 12 juillet 1989. Il allégua notamment n’avoir jamais eu connaissance de l’existence de la procédure litigieuse et que la citation par voie d’affichage était nulle et non avenue, le juge ayant omis de demander au préalable aux autorités administratives et de police des renseignements sur son adresse.
Par une ordonnance du 29 février 2000, le juge du tribunal d’Oeiras déclara le recours irrecevable, considérant que le jugement litigieux était bel et bien définitif et par conséquent non susceptible d’appel. Il souligna que le requérant devrait interjeter un recours en révision aux termes de l’article 771 du code de procédure civile.
Le requérant déposa une réclamation contre cette décision devant le président de la cour d’appel de Lisbonne, soutenant que l’appel devrait être déclaré recevable et examiné au fond.
Par une décision du 19 octobre 2000, le président de la cour d’appel rejeta la réclamation, se référant aux motifs de l’ordonnance attaquée.
Le requérant déposa encore une demande d’éclaircissement de cette décision, rejetée par le président de la cour d’appel par une décision du
20 décembre 2000.
2.
L’opposition à l’exécution
Le 14 février 2000, le requérant fit opposition (
embargos
) à l’exécution introduite à son encontre par les demanderesses devant le tribunal d’Oeiras. Il souleva notamment la nullité de la citation dans le cadre de la procédure principale. Pour le requérant, le tribunal d’Oeiras aurait dû s’adresser aux autorités administratives, comme ce fut le cas dans le cadre de la procédure d’exécution, dans laquelle il fut régulièrement cité à comparaître. Il souligna à cet égard avoir signalé dès 1984 sa nouvelle adresse à la Direction générale des impôts, à la Direction générale de la circulation routière et au Centre d’identification civile et criminelle de Lisbonne. Enfin, l’affichage avait été publiée dans un quotidien de circulation réduite, qui fit d’ailleurs faillite peu après 1985. Le requérant contesta également le montant demandé à titre d’intérêts par la partie adverse.
Par une décision du 6 juin 2000, le juge accueillit l’opposition du requérant quant aux intérêts réclamés par les demanderesses mais la rejeta pour le surplus.
Le requérant fit appel devant la cour d’appel de Lisbonne, laquelle, par un arrêt du 2 octobre 2001, rejeta le recours.
Le requérant se pourvut en cassation devant la Cour suprême, invoquant, en sus de la nullité de la citation, la violation de l’article 20 de la Constitution, concernant l’accès aux tribunaux et le principe du procès équitable.
Celle-ci, par un arrêt du 19 mars 2002, rejeta le recours.
Le requérant introduisit alors un recours constitutionnel devant le Tribunal constitutionnel.
Par un arrêt du 2 décembre 2002, le Tribunal constitutionnel rejeta le recours. Il s’exprima notamment ainsi
:
«
(...) La législation procédurale civile règle de manière détaillée la citation à comparaître du défendeur. Elle vise à garantir que la citation par voie d’affichage ne s’effectue que lorsque le juge s’assure de l’impossibilité de trouver la personne à citer. Cette réglementation n’a pas, pour l’essentiel, subi d’évolution substantielle. Au moment des faits, elle disposait que le juge avait la faculté de demander des renseignements aux autorités administratives (...). Rien n’y était dit sur un prétendu
devoir
[1]
qui obligerait le juge à demander de tels renseignements à certaines entités, notamment celles indiquées par le [requérant].
(...)
[L’article 239 § 3 du code de procédure civile] imposait au juge de s’assurer de l’impossibilité de retrouver le défendeur avant d’ordonner sa citation par voie d’affichage
; le juge devait être
sûr
1
d’une telle impossibilité, pouvant, à cette fin, faire appel aux moyens qu’il entendrait nécessaires ou adéquats. Il n’y avait aucun libre arbitre gratuit ou un pouvoir totalement discrétionnaire
; si pouvoir discrétionnaire il y avait, il se limitait au choix des moyens à utiliser par le juge ou, plus précisément, au choix des autorités à contacter à cette fin. Mais une fois que le juge était sûr d’une telle impossibilité, cette disposition lui imposait - et continue d’ailleurs de le faire - la poursuite de la procédure moyennant la citation par voie d’affichage.
(...)
Il faut en effet trouver un équilibre entre la pluralité de principes et intérêts en jeu, notamment ceux du contradictoire et de la prohibition de l’absence de défense, et ceux de la célérité et de la sécurité et paix juridiques, eux aussi protégés par la Constitution.
(...)
Une fois garanti que le juge utilisera tous les moyens, notamment ceux qui se révèlent les plus adéquats, afin de retrouver le défendeur, et après qu’il ait acquis la conviction [qu’il est impossible de retrouver le défendeur], il faut poursuivre la procédure, sans permettre que cette dernière s’allonge indéfiniment en raison de longues et exhaustives recherches ou que celles-ci puissent s’effectuer de nouveau à n’importe quel stade de la procédure, ce qui aurait des conséquences fâcheuses et pourrait même frustrer la justice à rendre.
(...)
»
B.
Le droit et la pratique internes pertinents
Aux termes de l’article 239 du code de procédure civile, dans la rédaction en vigueur au moment des faits, la citation par voie d’affichage était ordonnée lorsque le défendeur n’était pas retrouvé à l’adresse indiquée par le demandeur. Aux termes du paragraphe 3 de cette disposition, le juge devait être sûr quant à l’impossibilité de retrouver le défendeur, pouvant à cette fin recueillir des renseignements auprès des autorités administratives et de police.
Des annonces contenant les renseignements essentiels sur la procédure en cause devaient être publiés dans un journal. Par ailleurs, trois autres annonces étaient affichés au tribunal saisi, à la porte de la dernière résidence connue du défendeur, et à la mairie de la commune dans laquelle se trouvait cette résidence. Après un délai donné (trente jours en l’espèce), le défendeur devait déposer ses conclusions en réponse dans les dix jours. S’il ne le faisait pas, la procédure se poursuivait, le défendeur étant représenté dans la procédure par le ministère public.
L’article 771 f) du code de procédure civile donne la possibilité de demander la révision du procès dans des cas où une partie n’est pas du tout intervenu dans la procédure. L’intéressé doit alors démontrer que la citation à comparaître n’a pas été effectuée conformément à la loi. Toutefois, l’article 772 § 2 limite la possibilité de demander une telle révision aux cinq années suivant la date à laquelle la décision dans la procédure en cause est passée en force de chose jugée.
L’article 813 d) du code de procédure civile permet également à l’intéressé de déposer une opposition à l’exécution se fondant sur la nullité de la citation à comparaître effectuée dans la procédure principale.
Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaint de ne pas avoir bénéficié d’un procès équitable, vu l’impossibilité de se prononcer dans le
cadre d’une procédure contradictoire dans la procédure principale, qui s’est déroulée à son insu.
Le requérant allègue ne pas avoir bénéficié d’un procès équitable, respectant les garanties de l’article 6 § 1 de la Convention. Cette disposition prévoit notamment ceci
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement [et] publiquement (...) par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
»
Pour le requérant, son absence de participation à la procédure principale l’a privé de manière irrémédiable des garanties prévues par cette disposition. Il souligne ne pas avoir eu la possibilité de répondre aux arguments de la partie adverse, sans que les juridictions
ad quem
y aient remédié.
Dans la requête n
o
2672/03, le requérant se plaint du fait que les juridictions saisies dans le cadre de la procédure d’opposition à l’exécution n’ont pas porté remède à une telle absence de participation dans la procédure principale.
La Cour relève d’emblée que les deux requêtes portent sur le même problème, à savoir l’absence totale de participation du requérant à la procédure principale, dans laquelle il a été décidé de condamner le requérant au paiement de l’indemnisation en cause. Il convient donc, en application de l’article 43 du règlement de la Cour, de joindre les requêtes et de les examiner ensemble.
La Cour rappelle que l’article 6 § 1 de la Convention consacre le droit à un tribunal, dont le droit d’accès, à savoir le droit de saisir le tribunal en matière civile, ne constitue qu’un aspect. Ce droit ne revêt toutefois pas un caractère absolu
: il peut donner lieu à des limitations, sans que celles-ci puissent restreindre l’accès ouvert à l’individu d’une manière ou à un point tels que le droit s’en trouve atteint dans sa substance même (
De Geouffre de la Pradelle c. France
, arrêt du 16 décembre 1992, série A n
o
253-B, p. 41, § 28).
L’effectivité du droit d’accès demande qu’un individu jouisse d’une possibilité claire et concrète de contester un acte constituant une ingérence dans ses droits (
Bellet c. France
, arrêt du 4 décembre 1995, série A n
o
333-B, p. 42, § 36
; voir également
Cañete de Goñi c. Espagne
, n
o
55782/00, § 34, 15 octobre 2002, non publié).
Enfin, l’un des éléments d’une procédure équitable au sens de l’article 6 § 1 est le caractère contradictoire de celle-ci : chaque partie doit en principe avoir la faculté non seulement de faire connaître les éléments qui sont nécessaires au succès de ses prétentions, mais aussi de prendre connaissance et de discuter toute pièce ou observation présentée au juge en vue d’influencer sa décision (voir, parmi d’autres,
Mantovanelli c. France
, arrêt du 18 mars 1997,
Recueil des arrêts et décisions
1997-II, p. 436, § 33).
S’agissant de la présence du prévenu en matière pénale, la Cour a déjà considéré que l’intéressé doit pouvoir assister à son procès et y participer. De même, aviser quelqu’un des poursuites intentées à sa charge constitue un acte juridique d’une telle importance qu’il doit répondre à des conditions de forme et de fond propres à garantir l’exercice effectif des droits de l’accusé, une connaissance vague et non officielle ne pouvant suffire (
T. c. Italie
, arrêt du 12 octobre 1992, série A n
o
245-C, p. 42, § 28).
Bien que cette jurisprudence concerne la procédure pénale, la Cour considère qu’elle est également valable,
mutatis mutandis
et en certaines circonstances, en matière civile, nonobstant la latitude plus grande dont jouissent les Etats contractants dans le domaine du contentieux civil (
Nideröst-Huber c. Suisse
, arrêt du 18 février 1997,
Recueil
1997-I, p. 108, § 28).
En l’espèce, le requérant n’a pas eu la possibilité de participer efficacement à la procédure principale, dans laquelle il a été décidé de le condamner au paiement de dommages et intérêts. En application de la législation interne concernant la citation à comparaître, le juge a décidé de le citer par voie d’affichage afin de donner suite à la procédure.
La Cour rappelle à cet égard que la réglementation relative aux formalités et aux délais à respecter pour former un recours vise à assurer la bonne administration de la justice et le respect, en particulier, du principe de la sécurité juridique (voir
Cañete de Goñi c. Espagne
précité, § 36).
Les règles concernant la citation à comparaître appliquées en l’espèce visent justement à assurer une telle bonne administration de la justice. Comme le Tribunal constitutionnel l’a relevé, il faut trouver un équilibre entre les différents intérêts en jeu. Prolonger une procédure pour un temps indéfini afin de rechercher l’adresse de l’un des intéressés pourrait se révéler contraire au principe de la sécurité juridique et à une bonne administration de la justice. Le droit d’accès à un tribunal n’empêche donc pas les Etats contractants de prévoir dans leur législation une procédure afin de régler ce type de situation, pourvu que les droits des intéressés soient dûment protégés.
La Cour considère, au vu des circonstances de l’affaire et de la réglementation applicable, que tel a été le cas en l’espèce. En effet, le juge n’a ordonné la citation par voie d’affichage qu’après s’être assuré, s’enquérant auprès des autorités de police, que l’adresse du requérant était impossible à trouver.
Par ailleurs, les justiciables se trouvant dans la même situation que le requérant ne sont pas totalement dépourvus de moyens afin de réagir contre de pareilles décisions. En premier lieu, l’article 771 f) du code de procédure civile donne la possibilité de contester la validité de la citation par voie d’affichage, même si en l’occurrence le requérant n’en a pas bénéficié en raison de l’écoulement du délai de cinq ans prévu à l’article 772 § 2 du même code. Deuxièmement, le requérant a pu contester la validité d’une telle citation par voie d’affichage dans le cadre de la procédure d’exécution qui a suivi la procédure principale. Il a ainsi pu présenter des arguments tendant à démontrer qu’une telle citation n’aurait pas dû être ordonnée, sans toutefois réussir à obtenir gain de cause. Les juridictions internes ont en effet considéré que la validité de la citation par voie d’affichage n’était pas affectée par les motifs avancés par le requérant. La Cour rappelle à cet égard que c’est au premier chef aux juridictions nationales d’interpréter les règles de nature procédurale. En l’espèce, une telle interprétation ne se révèle ni arbitraire ni déraisonnable.
Au vu de ce qui précède, la Cour estime qu’il n’a pas été porté atteinte à la substance même du droit d’accès du requérant à un tribunal.
Il s’ensuit que les requêtes sont manifestement mal fondées et doivent être rejetées, conformément à l’article 35 § 3 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Décide
de joindre les requêtes
;
Déclare
les requêtes irrecevables.
Vincent
Berger
Georg
Ress
Greffier
Président
[1]
En gras dans l’original.