CARLOS GRANADEIRO contre le PORTUGAL

SECȚIUNEA A TREIA DECIZIA FINALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 62343/00 prezentate de Ivone Augusta CARLOS GRANADEIRO împotriva Portugaliei Curtea Europeană a Drepturilor LIuipe (secțiunea a treia), care se întrunește la 25 septembrie 2003 într-o cameră compusă din dnii Ress președinte Cabral Barreto Caflisch Kūris Zupančič H.S. Greve Traja judecători și de Berger, grefier de secțiune Având în vedere cererea sus-menționată depusă la 20 septembrie 2000, având în vedere decizia parțială din 29 noiembrie 2001, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de reclamantă, După ce a deliberat, face următoarea decizie făcând apel la reclamantă, Ivone Augusta Carlos Granadeiro, este cetățean portughez, născut în 1925 și rezident la Lisabona.

Este reprezentată în fața Curții de către dl Preto, avocat la Lisabona. Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. La 15 noiembrie 1983, N.S. a depus la Tribunalul de la Lisabona o cerere împotriva recurentei pentru ca aceasta din urmă să fie obligată să îi transmită dreptul de proprietate asupra unui apartament care a făcut obiectul unei promisiuni de vânzare din partea reclamantei. La 2 martie 1984, recurenta și-a prezentat concluziile în răspuns, precum și o cerere reconvențională de despăgubire împotriva N.S. printr-o hotărâre din 31 ianuarie 1992, tribunalul i-a acordat reclamantului și a respins cererea reconvențională. La cererea recurentei, Tribunalul din Relaçăo (Tribunalul Relaçăo) ) de la Lisabona a anulat decizia luată printr-o hotărâre din 19 ianuarie 1993 și a retrimis cauza Tribunalului de la Lisabona în vederea unei noi audieri.

Prin hotărârea din 7 noiembrie 1997, Tribunalul de la Lisabona a decăzut N.S. din pretențiile sale și a acceptat parțial cererea reconvențională. Atât reclamanta, cât și reclamantul au făcut apel la această hotărâre. Printr-o hotărâre din 11 februarie 1999, Curtea de apel de la Lisabona a confirmat hotărârea atacată și a adăugat că reclamanta trebuia să ramburseze reclamantului sumele plătite de acesta din urmă cu titlu de avans. La 25 februarie 1999, reclamantul s-a pronunțat în casație în fața Curții Supreme (Supremo Tribunal de Justiça) Prin hotărârea din 25 ianuarie 2000, Curtea Supremă a anulat decizia atacată și a declarat cererea întemeiată și a decis că reclamanta avea dreptul de a primi suma de 950 000 escudos portughez.

Recurenta a depus o cerere de clarificare care a fost respinsă printr-o hotărâre din 29 februarie 2000. O cerere de nulitate a fost, de asemenea, respinsă printr-o hotărâre din 11 aprilie 2000. Invocând art. 6 alin. (1) din Convenție, recurenta se plânge de durata procedurii. ÎN DREPT, recurenta se plânge de durata procedurii și Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va hotărî (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) În opinia sa, din jurisprudența Curții Supreme Administrative reiese clar că încălcarea dreptului la o decizie într-un termen rezonabil implică răspunderea civilă extracontractuală a statului și, prin urmare, implică obligația, pentru acesta din urmă, de a-i afecta pe cei afectați.

Guvernul susține că acțiunea în răspundere extracontractuală prevăzută în Decretul-lege nr. 48051 din 21 noiembrie 1967 este un mijloc accesibil, adecvat și eficient de a remedia situația pusă în discuție de reclamantă. Guvernul subliniază că trebuie să se facă distincție între mijloacele de prevenire, cum ar fi cererile de accelerare a procedurii, care vizează în principal prevenirea încălcării sau încetarea imediată a acesteia, și mijloacele de reparație, care privesc o încălcare care a avut loc deja. În cazul de față, deoarece presupusa încălcare fusese deja comisă, singura întrebare este dacă reclamanta avea la dispoziție un mijloc eficient de a obține despăgubiri. Pentru guvern, acesta era cazul.

Pentru reclamantă, ar fi rezonabil să se solicite justițiabililor să sesizeze în prealabil instanțele interne, în timp ce aceste instanțe sunt responsabile pentru durata lungă a procedurii în litigiu. Curtea reamintește mai întâi că, în termenii articolului 35 alineatul (1) din Convenție, aceasta nu poate fi sesizată decât după epuizarea căilor de atac interne.

Aceasta amintește apoi că a fost deja chemată să examineze eficiența acțiunii în răspundere extracontractuală a statului, prevăzută în Decretul-lege nr. 48051 din 21 noiembrie 1967. În Decizia sa Paulino Tomás c. Portugalia din 22 mai 2003 (dec., nr. 58698/00, CEDO 2003), care se referea la o procedură internă încheiată, Comisia a considerat că o astfel de acțiune avea, cel puțin începând cu luna decembrie 1999, data la care Hotărârea Pires Neno, pronunțată la 15 octombrie 1998 de Curtea Supremă Administrativă, a fost publicată și comentată în revista juridică Cadernos de Justiça Administrativa 17 septembrie/octombrie 1999), dobândit un grad suficient de certitudine juridică pentru a putea și trebuie utilizat în sensul articolului 35 alineatul (1) din Convenție (a se vedea, de asemenea, Gouveia da Silva Torrado, dec., nr. 65305 CEDH 2003). În speță, recurenta nu a sesizat instanțele administrative cu privire la o acțiune în răspundere extracontractuală a la . În plus, în momentul introducerii prezentei acțiuni, la 20 septembrie 2000, o astfel de acțiune avea deja caracterul unei căi de atac pentru a epuiza căile de atac interne, în conformitate cu art. 35 alineatul (1) din convenție.

Prin urmare, recurenta nu a reușit să epuizeze căile de atac interne. Prin urmare, cererea trebuie respinsă în temeiul articolului 35 alineatul (1) și al articolului 4 din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Vincent Berger Georg Ressfleminer Președinte

TROISIÈME SECTION

DÉCISION FINALE

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n o 62343/00 présentée par Ivone Augusta CARLOS GRANADEIRO contre le Portugal La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant le 25 septembre 2003 en une chambre composée de : MM. G. Ress , président , I. Cabral Barreto , L. Caflisch , P. Kūris , B. Zupančič , M me H.S. Greve , M. K. Traja , juges , et de M. V. Berger, greffier de section , Vu la requête susmentionnée introduite le 20 septembre 2000, Vu la décision partielle du 29 novembre 2001, Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par la requérante, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT La requérante, M me Ivone Augusta Carlos Granadeiro, est une ressortissante portugaise, née en 1925 et résidant à Lisbonne.

Elle est représentée devant la Cour par M e J. Preto, avocat à Lisbonne. Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit. Le 15 novembre 1983, N.S. introduisit devant le tribunal de Lisbonne une demande contre la requérante visant à ce que cette dernière fût condamnée à lui transmettre le droit de propriété sur un appartement qui avait fait l’objet d’une promesse de vente de la part de la requérante. Le 2 mars 1984, la requérante déposa ses conclusions en réponse ainsi qu’une demande reconventionnelle en dommages et intérêts contre N.S. Par un jugement du 31 janvier 1992, le tribunal fit droit au demandeur et rejeta la demande reconventionnelle.

Sur appel de la requérante, la cour d’appel ( Tribunal da Relação ) de Lisbonne annula la décision entreprise par un arrêt du 19 janvier 1993 et renvoya l’affaire devant le tribunal de Lisbonne en vue d’une nouvelle audience. Par un jugement du 7 novembre 1997, le tribunal de Lisbonne débouta N.S. de ses prétentions et fit partiellement droit à la demande reconventionnelle. Tant la requérante que le demandeur firent appel de ce jugement. Par un arrêt du 11 février 1999, la cour d’appel de Lisbonne confirma le jugement attaqué. Elle ajouta par ailleurs que la requérante devait rembourser au demandeur les sommes versées par ce dernier à titre d’acompte. Le 25 février 1999, le demandeur se pourvut en cassation devant la Cour suprême ( Supremo Tribunal de Justiça ). Par un arrêt du 25 janvier 2000, la Cour suprême annula la décision attaquée et déclara la demande fondée.

Elle décida également que la requérante avait droit à recevoir la somme de 950 000 escudos portugais. La requérante déposa une demande en éclaircissement qui fut rejetée par un arrêt du 29 février 2000. Une demande en nullité fut également rejetée par un arrêt du 11 avril 2000. GRIEF Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, la requérante se plaint de la durée de la procédure. EN DROIT La requérante se plaint de la durée de la procédure et invoque l’article 6 § 1 de la Convention, qui se lit notamment ainsi : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) » Le Gouvernement soulève d’emblée une exception tirée du non-épuisement des voies de recours internes.

Pour lui, il ressort clairement de la jurisprudence de la Cour suprême administrative que la violation du droit à une décision dans un délai raisonnable engage la responsabilité civile extra-contractuelle de l’Etat et implique, par conséquent, le devoir, pour ce dernier, d’indemniser les lésés. Le Gouvernement soutient que l’action en responsabilité extra-contractuelle, prévue par le décret-loi n o 48051 du 21 novembre 1967, est un moyen accessible, adéquat et efficace pour redresser la situation mise en cause par la requérante. D’après lui, on ne saurait contester l’efficacité de ce recours sur la seule base de critères statistiques. Le Gouvernement relève qu’il faut distinguer les moyens de prévention, tels que les demandes tendant à l’accélération de la procédure, qui visent, pour l’essentiel, à prévenir la violation ou à lui mettre fin immédiatement, des moyens de réparation, qui concernent une violation qui a déjà eu lieu.

En l’espèce, la violation alléguée ayant déjà été commise, la seule question est de savoir si la requérante avait à sa disposition un moyen efficace d’obtenir réparation. Pour le Gouvernement, tel était le cas. Pour la requérante, il serait déraisonnable de demander aux justiciables de saisir au préalable les juridictions internes, alors que ces mêmes juridictions sont responsables de la longue durée de la procédure litigieuse. La Cour rappelle d’abord qu’aux termes de l’article 35 § 1 de la Convention, elle ne peut être saisie qu’après l’épuisement des voies de recours internes.

Elle rappelle ensuite avoir déjà été appelée à examiner l’efficacité de l’action en responsabilité extra-contractuelle de l’Etat prévue par le décret-loi n o 48051 du 21 novembre 1967. Dans sa décision Paulino Tomás c. Portugal du 22 mai 2003 (déc., nº 58698/00, CEDH 2003), qui concernait une procédure interne terminée, elle a considéré qu’une telle action avait, au moins à partir du mois d’octobre 1999, date à laquelle l’arrêt Pires Neno , rendu le 15 octobre 1998 par la Cour suprême administrative, a été publié et commenté dans la revue juridique Cadernos de Justiça Administrativa (n o 17 de septembre/octobre 1999), acquis un degré de certitude juridique suffisant pour pouvoir et devoir être utilisé aux fins de l’article 35 § 1 de la Convention (voir également Gouveia da Silva Torrado , déc., nº 65305 CEDH 2003). En l’espèce, la requérante n’a pas saisi les juridictions administratives d’une action en responsabilité extra-contractuelle de l’Etat.

Par ailleurs, lors de l’introduction de la présente requête, le 20 septembre 2000, une telle action avait déjà le caractère d’un recours devant être exercé pour épuiser les voies de recours internes, conformément à l’article 35 § 1 de la Convention. La requérante a donc manqué d’épuiser les voies de recours internes. La requête doit dès lors être rejetée en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Déclare la requête irrecevable. Vincent Berger Georg Ress Greffier Président