SECȚIUNEA A TREIA DECIZIE PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 64400/01 prezentate de Eliseu Duarte ANDRADE împotriva Portugaliei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care are loc la 25 septembrie 2003 într-o cameră compusă din domnii Ress președintele Cabral Barreto Caflisch Kūris Zupančič H.S. Greve Traja judecători și de Berger, grefier de secțiune Având în vedere cererea sus-menționată depusă la 4 decembrie 2000, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a deliberat, face următoarea decizie ÎN FAVOARE recurentul este un resortisant portughez, născut în 1955 și rezident la Loures (Portugalia). Este reprezentat în fața Curții de către domnul A. Caldeira Marques, avocat la Almada. Faptele, astfel cum au fost prezentate de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. În aprilie 1992, reclamantul a depus la Tribunalul de la Vila Real o cerere de despăgubire a prejudiciilor cauzate de un accident de circulație cu care a fost victima împotriva societății de asigurare M., o persoană fizică și o societate comercială. Prin hotărârea din 22 septembrie 1995, tribunalul a acordat parțial dreptul reclamantului și a condamnat societatea de asigurare la plata unei despăgubiri de 2 145 646 ECU, adică 10 747 EUR (EUR), precum și alte sume care urmează să fie stabilite în cadrul procedurii ulterioare de executare. Tribunalul de apel din Porto a confirmat această decizie printr-o hotărâre din 3 februarie 1998. În februarie 1996, reclamantul a introdus în fața Tribunalului din Vila Real o procedură de executare a hotărârii din 22 septembrie 1995 a aceleiași instanțe. Prin hotărârea din 23 iulie 2001, Tribunalul din Vila Real fixa la mai mult de 12 000 000 PTE, adică 59 855 EUR. Procedura de executare este în continuare pendinte, societatea de asigurare neplătită încă suma în cauză. GRIEF Invocând art. 6 alin. (1) din Convenție, reclamantul se plânge de durata procedurii. Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va hotărî (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) În opinia sa, din jurisprudența Curții Supreme Administrative reiese clar că încălcarea dreptului la o decizie într-un termen rezonabil implică răspunderea civilă extracontractuală a statului și, prin urmare, implică obligația, pentru acesta din urmă, de a-i afecta pe cei afectați. Guvernul susține că acțiunea în răspundere extracontractuală prevăzută în Decretul-lege nr. 48051 din 21 noiembrie 1967 este un mijloc accesibil, adecvat și eficient de a remedia situația pusă în discuție de solicitant. Guvernul subliniază că trebuie să se facă distincție între mijloacele de prevenire, cum ar fi cererile de accelerare a procedurii, care vizează în principal prevenirea încălcării sau încetarea imediată a acesteia, și mijloacele de reparație, care privesc o încălcare care a avut loc deja. În cazul de față, deoarece presupusa încălcare fusese deja comisă, singura întrebare este dacă reclamantul avea la dispoziție un mijloc eficient de a obține despăgubiri. Pentru guvern, acesta era cazul. Pentru reclamant, acțiunea în răspundere extracontractuală a lanului nu este o acțiune eficientă pentru a elimina durata unei proceduri, nici măcar din cauza duratei foarte mari a unei astfel de acțiuni. Curtea reamintește mai întâi că, în conformitate cu art. 35 alineatul (1) din Convenție, aceasta nu poate fi sesizată decât după epuizarea căilor de atac interne. Comisia reamintește apoi că a fost deja chemată să examineze eficiența acțiunii în răspundere extracontractuală a statului, prevăzută în Decretul-lege nr. 48051 din 21 noiembrie 1967. În Decizia sa Gouveia da Silva Torrado din 22 mai 2003 (dec., 65305/01, CEDO 2003), care se referea la o procedură internă pendinte, a considerat că o astfel de acțiune avea, cel puțin începând cu luna decembrie 1999, data la care Hotărârea Pires Neno, pronunțată la 15 octombrie 1998 de Curtea Supremă Administrativă, a fost publicată și comentată în revista juridică Cadernos de Justiça Administrativa 17 septembrie/octombrie 1999), dobândit un grad suficient de certitudine juridică pentru a putea și trebuie să fie utilizat în sensul articolului 35 alineatul (1) din Convenție (a se vedea, de asemenea, Paulino Tomás c. Portugalia, dec., 58698/00, CEDO 2003). În speță, reclamantul nu a sesizat instanțele administrative cu privire la o acțiune în răspundere extracontractuală a la . În plus, în momentul introducerii prezentei acțiuni, la 4 decembrie 2000, o astfel de acțiune avea deja caracterul unei acțiuni care trebuia să fie exercitată pentru a epuiza căile de atac interne, în conformitate cu art. 35 alineatul (1) din convenție. Prin urmare, reclamantul nu a reușit să dea curs căilor de atac interne. Întrucât procedura în litigiu este, de altfel, în curs de desfășurare, nimic nu îl împiedică pe reclamant să introducă această cale de atac în fața instanțelor administrative. Prin urmare, cererea trebuie respinsă în temeiul articolului 35 alineatul (1) și al articolului 4 din convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Vincent Berger Georg Ress Module Președinte
de la requête n
o
64400/01
présentée par Eliseu Duarte ANDRADE
contre le Portugal
La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant le 25 septembre 2003 en une chambre composée de
:
MM.
G.
Ress
,
président
,
I.
Cabral Barreto
,
L.
Caflisch
,
P.
Kūris
,
B.
Zupančič
,
M
me
H.S.
Greve
,
M.
K.
Traja
,
juges
,
et de
M.
V.
Berger,
greffier de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 4 décembre 2000,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant est un ressortissant portugais, né en 1955 et résidant à Loures (Portugal). Il est représenté devant la Cour par M
e
Les faits, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
En avril 1992, le requérant introduisit devant le tribunal de Vila Real une demande en réparation des préjudices causés par un accident de la circulation dont il a été victime contre la compagnie d’assurances M., une personne physique et une société commerciale.
Par un jugement du 22 septembre 1995, le tribunal fit partiellement droit au requérant et condamna la compagnie d’assurances au versement d’une indemnisation de 2
145
646
escudos portugais (PTE), soit 10
747 euros (EUR), ainsi que d’autres sommes à déterminer lors de la procédure ultérieure d’exécution.
La cour d’appel de Porto confirma cette décision par un arrêt du 3 février 1998.
En février 1996, le requérant avait introduit devant le tribunal de Vila Real une procédure d’exécution du jugement de ce même tribunal du
22 septembre 1995.
Par un jugement du 23 juillet 2001, le tribunal de Vila Real fixa l’indemnisation à 12
000
000 PTE, soit 59
La procédure d’exécution est toujours pendante, la compagnie d’assurances n’ayant pas encore versé la somme en cause.
GRIEF
Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaint de la durée de la procédure.
Le requérant se plaint de la durée de la procédure et invoque l’article 6 § 1 de la Convention, qui se lit notamment ainsi :
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
»
Le Gouvernement soulève d’emblée une exception tirée du non-épuisement des voies de recours internes. Pour lui, il ressort clairement de la jurisprudence de la Cour suprême administrative que la violation du droit à une décision dans un délai raisonnable engage la responsabilité civile extra-contractuelle de l’Etat et implique, par conséquent, le devoir, pour ce dernier, d’indemniser les lésés.
Le Gouvernement soutient que l’action en responsabilité extra-contractuelle, prévue par le décret-loi n
o
48051 du 21 novembre 1967, est un moyen accessible, adéquat et efficace pour redresser la situation mise en cause par le requérant. D’après lui, on ne saurait contester l’efficacité de ce recours sur la seule base de critères statistiques.
Le Gouvernement relève qu’il faut distinguer les moyens de prévention, tels que les demandes tendant à l’accélération de la procédure, qui visent, pour l’essentiel, à prévenir la violation ou à lui mettre fin immédiatement, des moyens de réparation, qui concernent une violation qui a déjà eu lieu. En l’espèce, la violation alléguée ayant déjà été commise, la seule question est de savoir si le requérant avait à sa disposition un moyen efficace d’obtenir réparation. Pour le Gouvernement, tel était le cas.
Pour le requérant, l’action en responsabilité extra-contractuelle de l’Etat n’est pas un recours efficace afin d’attaquer la durée d’une procédure, ne serait-ce qu’en raison de la durée vraisemblablement elle-même excessive d’une telle action.
La Cour rappelle d’abord qu’aux termes de l’article 35 § 1 de la Convention, elle ne peut être saisie qu’après l’épuisement des voies de recours internes.
Elle rappelle ensuite avoir déjà été appelée à examiner l’efficacité de l’action en responsabilité extra-contractuelle de l’Etat prévue par le décret-loi n
o
48051 du 21 novembre 1967. Dans sa décision
Gouveia da Silva Torrado c. Portugal
du 22 mai 2003 (déc., n
o
65305/01, CEDH 2003), qui concernait une procédure interne pendante, elle a considéré qu’une telle action avait, au moins à partir du mois d’octobre 1999, date à laquelle l’arrêt
Pires Neno
, rendu le 15 octobre 1998 par la Cour suprême administrative, a été publié et commenté dans la revue juridique
Cadernos de Justiça Administrativa
(n
o
17 de septembre/octobre 1999), acquis un degré de certitude juridique suffisant pour pouvoir et devoir être utilisé aux fins de l’article 35 § 1 de la Convention (voir également
Paulino Tomás
c. Portugal
, déc., 58698/00, CEDH 2003).
En l’espèce, le requérant n’a pas saisi les juridictions administratives d’une action en responsabilité extra-contractuelle de l’Etat. Par ailleurs, lors de l’introduction de la présente requête, le 4 décembre 2000, une telle action avait déjà le caractère d’un recours devant être exercé pour épuiser les voies de recours internes, conformément à l’article 35 § 1 de la Convention.
Le requérant a donc manqué d’épuiser les voies de recours internes. La procédure litigieuse étant d’ailleurs pendante, rien n’empêche le requérant d’introduire ce recours devant les juridictions administratives.
La requête doit dès lors être rejetée en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
Vincent
Berger
Georg
Ress
Greffier
Président